Nu el a murit, noi am murit!

 

Poezia mea are vocea răgușită, are vocea plânsă, are vocea îndoliată!

 Lumea noastră moare fără demnitate!

Este internată într-un spital. Este însetată și înfometată. Și moare încă fără a muri! De o moarte fără demnitate!

Oare de ce ar mai trăi?

Poezia mea are vocea rănită, are vocea arsă, are vocea răstignită, are vocea incinerată!

 Poezia mea, ca un ecou de salon medical, scâncind ca un copil condamnat „să moară cu demnitate”!

 Doamne, cât am ascuns de noi înșine rușinea de a fi om? Până unde am ajuns? Ca și cum Dumnezeu ne-ar fi părăsit acolo, internați într-un spital englezesc, fără apă, fără pâine, fără dragoste, fără căință, pe un pământ de ființe dezmățate, ce se învârte în așteptarea pieirii sale!

Biet copil rătăcit în lăcomia și cruzimea celor ce-ți  locuiesc planeta de îngeri,

poezia mea te roagă să nu te mai întorci, să nu mai învii, căci de la nașterea lui Iisus

ei nu te-au meritat!

Și nu te vor mai merita niciodată!

 

Pentru copilul Alfie Evans: Nu el a murit, noi am murit!

 

28 aprilie 2018

Claudiu Iordache

Reclame

Lasă un comentariu

Niciun comentariu până acum.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s