Martirii României

În câte feluri poate gândi un om atunci când rosteşte cuvântul martir ori erou? Dacă este american, el reacţionează cu bucurie. Pentru el, a salva un căţeluş de la înec, o căprioară cufundată într-o mlaştină sau un pui de bufniţă cu aripa frântă înseamnă fapta unui erou al comunităţii. Eroii lor civili sunt numeroşi, sunt recunoscuţi ca atare, ca nişte modele de luat în seamă.

Să ne întoarcem în România, o ţară în care nu există un sincer cult al martirului şi al eroului. Dovada: atât de puţine monumente, atât de puţin respect, atât de puţină recunoştinţă. Românii nu duc dorul celor care au făcut ceea ce lor nu le e cu putinţă. Uzurparea de merit, impostura, sunt armele ascunse ale ingratitudinii. Şi naţiunea nu-şi ascunde răceala pentru eroii ei. Şi-a dat foc un Liviu Corneliu Babeş, deoarece nu a mai suportat Regimul Ceauşescu. E, şi? a fost un nebun… Mai bine trăia şi se lăsa convertit la leprozeria morală de astăzi. A refuzat un oarecare general Ion Eremia să părăsească închisoarea comunistă cu preţul abjurării de la credinţa lui. Un prost al neamului! S-a sinucis un Călin Nemeş. Un beţiv care şi-a grăbit moartea! Morţii Revoluţiei sunt nişte fraieri, mânaţi de lovitura de stat… Martirul cu numele Leia a murit în Catedrala Mitropolitană în 21 decembrie 1989, strigând Libertate şi în numele celor ce continuau să tacă! A fost împuşcat în cap. Bine i-au făcut! Nu vedeţi ce a adus revoluţia asta, pe care generaţia noastră păguboasă nu o simte a ei? Cei împuşcaţi pe străzile Timişoarei înfruntau trei armate politice ale lui Ceauşescu. Câţi dintre cei care neagă Revoluţia au avut vreodată curajul să voteze contra la o şedinţă de partid?

Şi astăzi, în Anul 20 de la Revoluţia Română, asistăm la efecte terifiante ale refuzului recunoştinţei pe care orice creştin o datorează celui care a luptat şi pentru el, ori celor ce şi-au sacrificat viaţa pentru a răsturna o tiranie de 45 de ani! Dar se pare că mai demn de respect este cel care face o pomană dintr-o avere de furat decît cei ce au salvat o naţiune de dictatură! La Timişoara, timp de 19 ani, nu a fost oferită o singură cetăţenie de onoare unuia dintre participanţii la cele şapte zile glorioase. Edilii s-au grăbit, în schimb, să onoreze odrasle de securitate ori scriitori colaboraţionişti. La Braşov primăria se spală pe mâini atunci când i se aminteşte numele lui Liviu Babeş. La Cluj, Călin Nemeş este numele unui actor beţiv. La Bucureşti nu există o flacără veşnică, etern îndatorată martirilor Revoluţiei, ci doar un monument insultat cu pasiune gregară. Cei ce au forţat Regimul dictaturii şi l-au obligat pe Ceauşescu să fugă sunt astăzi asaltaţi de ingratitudinea generală. Cei ce n-au îndrăznit să iasă în stradă în Decembrie 1989 sunt primii contestatari ai ideii schimbării populare. Ca să nu mai vorbim de categoria renegaţilor, zeloşii comunişti, nomenclaturişti, securişti, care de 19 ani tună şi fulgeră împotriva Revoluţiei la care nu ei au participat! Cunosc numele atâtor duplicitari. Ei, câştigătorii admiraţiei venite de jos ca un potop de insulte adresate celor ce au binemeritat de la patrie!

Am scris aceste rânduri pentru a aminti generaţiei mele obligaţiile sale de onoare! Şi dacă alţii nu o fac, pentru că sufletul lor este otrăvit sau infirm, eu o fac. Îi mulţumesc generalului Ion Eremia, îţi mulţumesc, Liviu Babeş! Vă mulţumesc, Călin Nemeş şi Lucian Matiş! Vă mulţumesc, Mihai Gâtlan şi Vinerian Rădoi! Vă mulţumesc, Sorinel Leia şi Alexandru Grama!

Mulţumesc celor atât de puţini, părinţii nerecunoscuţi ai libertăţii noastre de astăzi! 

Anunțuri

Insula Robinson

Optsprezece ani de la o Revoluţie ucigaşă! Şi în urma ei, o ţară deşelată, „restaurată”, în care toate au devenit rapid cum au fost. Cu aceleaşi hiene insaţiabile, cu aceiaşi viermi tăcuţi, cu aceeaşi massă înăuntrul căreia nu e bine să întârzii prea mult. La căpătâiul fiecărui an scurs de atunci aud de fiecare dată strigătul unei femei cu copilul în braţe, încercând să se strecoare printre gloanţele sceleraţilor care astăzi nu se mai lasă deranjaţi de dispreţul moral. Revoluţia celor puţini a devenit, între timp, prada preoţilor imunzi de la capătul gropii unde ultima măreţie a unui neam păgubos aşteaptă să fie înhumată.

Acum trei zile m-am trezit în dricul nopţii în cântul divin al privighetorii… M-am trezit în genunchi, cu mâinile împreunate, plângând şi implorând pe Acela pe care mama mă învăţase să-L rog în genunchi în fiecare seară, pe Acela pe care Îl imploram ca mama să se însănătoşească, pe Acela pe care Îl imploram ca tata să scape cu viaţă când se zbătea în chinurile morţii… pe acela de care mă înstrăinaseră Xenofon, Epicur, Auguste Compte, Marx, Engels şi Lenin. M-am trezit rostind rugăciunile învăţate… Mi le-am amintit cuvânt cu cuvânt, deşi nu le rostisem de vreun deceniu, m-am trezit implorând Tatăl Ceresc şi Fecioara Maria să-mi apere copilaşii şi să mă ierte şi să mă apere pe mine, păcătosul, care uitasem de El şi de Fiul său, m-am rugat să mă ajute să-i revăd sănătoşi, izbăvindu-mă de lanţurile ce de drept mă pedepsisem să le port. Abia atunci mi-am dat seama că nu se poate trăi fără Dumnezeu, decât cu preţul păcatului şi al deznădejdii.”

Jurnal de închisoare. Jurnal în închisoare scris pe hârtia unei memorii izolate. Jurnalul într-o casă a morţilor. Penitenciarele. Temniţele. Gulagurile cu care istoria a pedepsit dintotdeauna libertatea. O altă lume, fără răsărit şi apusuri. Cu un singur anotimp, al ispăşirii, în care umanitatea este torturată, strivită mai întâi în inima prizonierilor ei. Închisoare prizonierului de conştiinţă. O Insula Robinson a generalului Ion Eremia. Încercând să scoată din ţară o satiră swiftiană a regimului, Gulliver în ţara minciunilor, a fost condamnat, la 27 octombrie 1959, la douăzeci şi cinci de ani de închisoare în deplină izolare, pentru „uneltire contra ordinei de stat” şi „crimă de trădare de patrie”. Acolo, cu treizeci şi doi de ani în urmă, într-o închisoare comunistă, lui şi nimănui altcuiva i s-a revelat sfârşitul comunismului! 

O răscoală spontană a poporului ajuns la culmea disperării: ea va izbucni în pieţele centrale ale principalelor oraşe din ţară, când sclavii, aduşi cu sutele de mii ca să-i aclame pe tirani, vor porni asupra tribunelor supraînălţate, unde vor trona îngâmfaţii călăi ai poporului şi vor năvăli asupra-le, măturând totul în calea lor…

Dumnezeu ne vorbeşte prin vocea celor chinuiţi.

(Despre generalul Ion Eremia, în cartea Homo Posteritas)

 

Scrisoare către liceeni – Tudor Chirilă

Emoţionantă această scrisoare a lui Tudor Chirilă, adresată generaţiei tinere! Ea ar merita citită nu numai de victimele sistemului post-decembrist, ci mai ales de către cei care sunt responsabilii dezastrului românesc de astăzi.

Un strigăt de disperare al unei conştiinţe româneşti, care s-ar putea oricând transforma într-o chemare la speranţă!

Ion Monoran – „Eu însumi”

Ion Monoran: „Eu însumi”

L-am cunoscut pe Ion Monoran. Poet fără volum de poezie până când soarta ni l-a luat. Am fost împreună mistuiţi de vâlvătaia Revoluţiei de la Timişoara. Am fost la el acasă o parte din noaptea lui 20 decembrie 1989. Atunci m-a întrebat dacă n-ar fi trebuit să ne adăpostim peste frontieră, în Iugoslavia, ca să scăpăm de prigoana represiunii. Un prieten de-al lui economisise câţiva litri de benzină, cât să ajungem la sârbi. Şi tot el a răspuns: „Mergem până la capăt”. Şi am mers. Revoluţionar, balconard, unul din poeţii care au asaltat Opera din Timişoara. Împreună şi apoi când, alături de alţi scriitori, am fondat Societatea Timişoara. Aşa mi-l amintesc şi azi. Un anarhist frumos al ideii de libertate! Un neliniştit. Un vulcanic. O excepţie comportamentală de la profilul românului şovăielnic. Dumnezeu ni l-a luat pentru că devenise insuportabil conştiinţelor temătoare. Când pătrundea într-o cameră, se zguduiau ferestrele. Ideologic spus, a fost un Maiakovski pe invers. El nu-i iubea pe cei care nu se ajutau singuri. Problema lui nu era condiţia celor mulţi, ci libertatea tuturor. În sfârşit, se simţise împlinit. Alături de camarazii săi.

Care l-au pierdut prematur. Şi nedrept. Care nu l-au uitat. Căci nu se puteau uita pe ei înşişi! Iar absenţa lui nu s-a lăsat vindecată. Chiar dacă, iată, prima şi ultima lui carte ni l-a redat. „Eu însumi!” Şi parcă i-am recunoscut umbra. Gânditoare. Care ne priveşte. Şi nu întreabă. Şi nu spune nimic. A fost, şi este, pentru noi, Ion Monoran.

ion-monoran-eu-insumi

Liviu Cornel Babeş – 20 de ani de la un sacrificiu

Într-o ţară în care rezistenţa la comunism s-a dovedit cel puţin „discretă”, sacrificiul lui Liviu Babeş s-a transformat într-o dramatică răscumpărare a resemnării ori tăcerii tuturor.

Într-un martie 1989, acest român, şi nu altul, şi-a dat foc pentru a protesta împotriva împietririi inumane a unui regim totalitar ce se pregătea să piară odată cu poporul pe care-l împinsese la dezastru. A dat foc cărnii sale muritoare pentru ca spiritul său să supravieţuiască unei biografii colective anonime şi efemere.

Liviu Corneliu Babeş este primul mort al Revoluţiei ce avea să izbucnească nouă luni mai târziu. El a deschis lista jertfelor pentru libertate, într-un Braşov ale cărui răni rămăseseră nevindecate din 1987.

Din nefericire, obişnuim să ne uităm martirii. Indiferenţa, la români, ţine loc de bravură. Împreună cu morţii Timişoarei, ai Bucureştiului, ai Clujului, ai celorlalte oraşe-martir, Liviu Babeş este astăzi un mare uitat. Şi nu din vina lui. Revoluţiile îşi devoră copiii? Nici vorbă. Şi-i uită! Românii, astăzi, ăşi reneagă Revoluţia şi pe ei înşişi. Nu ei au izbândit în Decembrie 1989, nu-i aşa? Ci maghiarii, CIA-ul ori KGB-ul… Iar la Bucureşti, moartea a purtat uniformă străină?!… Sfâşietoare abjurare! Însă dincolo de orice: ingratitudine, amnezie voită, resemnare, disperare, decepţii, întrevăd în viitor un nou timp al demnităţii şi al speranţei. Îi datorăm unui Liviu Babeş mândria de a fi român. Lui şi camarazilor mei din Decembrie 1989 – săptămâna tragică în care peste 1100 de români au murit pentru ca România din sufletul lor generos să trăiască!