Insula Robinson

Optsprezece ani de la o Revoluţie ucigaşă! Şi în urma ei, o ţară deşelată, „restaurată”, în care toate au devenit rapid cum au fost. Cu aceleaşi hiene insaţiabile, cu aceiaşi viermi tăcuţi, cu aceeaşi massă înăuntrul căreia nu e bine să întârzii prea mult. La căpătâiul fiecărui an scurs de atunci aud de fiecare dată strigătul unei femei cu copilul în braţe, încercând să se strecoare printre gloanţele sceleraţilor care astăzi nu se mai lasă deranjaţi de dispreţul moral. Revoluţia celor puţini a devenit, între timp, prada preoţilor imunzi de la capătul gropii unde ultima măreţie a unui neam păgubos aşteaptă să fie înhumată.

Acum trei zile m-am trezit în dricul nopţii în cântul divin al privighetorii… M-am trezit în genunchi, cu mâinile împreunate, plângând şi implorând pe Acela pe care mama mă învăţase să-L rog în genunchi în fiecare seară, pe Acela pe care Îl imploram ca mama să se însănătoşească, pe Acela pe care Îl imploram ca tata să scape cu viaţă când se zbătea în chinurile morţii… pe acela de care mă înstrăinaseră Xenofon, Epicur, Auguste Compte, Marx, Engels şi Lenin. M-am trezit rostind rugăciunile învăţate… Mi le-am amintit cuvânt cu cuvânt, deşi nu le rostisem de vreun deceniu, m-am trezit implorând Tatăl Ceresc şi Fecioara Maria să-mi apere copilaşii şi să mă ierte şi să mă apere pe mine, păcătosul, care uitasem de El şi de Fiul său, m-am rugat să mă ajute să-i revăd sănătoşi, izbăvindu-mă de lanţurile ce de drept mă pedepsisem să le port. Abia atunci mi-am dat seama că nu se poate trăi fără Dumnezeu, decât cu preţul păcatului şi al deznădejdii.”

Jurnal de închisoare. Jurnal în închisoare scris pe hârtia unei memorii izolate. Jurnalul într-o casă a morţilor. Penitenciarele. Temniţele. Gulagurile cu care istoria a pedepsit dintotdeauna libertatea. O altă lume, fără răsărit şi apusuri. Cu un singur anotimp, al ispăşirii, în care umanitatea este torturată, strivită mai întâi în inima prizonierilor ei. Închisoare prizonierului de conştiinţă. O Insula Robinson a generalului Ion Eremia. Încercând să scoată din ţară o satiră swiftiană a regimului, Gulliver în ţara minciunilor, a fost condamnat, la 27 octombrie 1959, la douăzeci şi cinci de ani de închisoare în deplină izolare, pentru „uneltire contra ordinei de stat” şi „crimă de trădare de patrie”. Acolo, cu treizeci şi doi de ani în urmă, într-o închisoare comunistă, lui şi nimănui altcuiva i s-a revelat sfârşitul comunismului! 

O răscoală spontană a poporului ajuns la culmea disperării: ea va izbucni în pieţele centrale ale principalelor oraşe din ţară, când sclavii, aduşi cu sutele de mii ca să-i aclame pe tirani, vor porni asupra tribunelor supraînălţate, unde vor trona îngâmfaţii călăi ai poporului şi vor năvăli asupra-le, măturând totul în calea lor…

Dumnezeu ne vorbeşte prin vocea celor chinuiţi.

(Despre generalul Ion Eremia, în cartea Homo Posteritas)

 

Anunțuri

Lasă un comentariu

Niciun comentariu până acum.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s