Revoluția Românilor – Sfârșit de poveste

În ziua de 21 Decembrie 2010, la Librăria Mihail Sadoveanu din București, orele 16, va avea loc lansarea celei mai recente cărți semnate Claudiu Iordache: „Revoluția Românilor – Sfârșit de poveste”, dedicată oamenilor simpli care prin curajul și jertfa lor au făcut cu putință, în Decembrie 1989, victoria unei revolte de stradă însuflețite de zeci de mii de români.

Celor morți, uciși din ordinul dictatorului Ceaușescu, celor mutilați, grav răniți, arestaților, schingiuiților și tuturor luptătorilor Revoluției care au ieșit în calea armelor cu un curaj niciodată asumat până atunci,

această carte lor și numai lor le este dedicată!

Revoluția Românilor – Sfârșit de poveste

…Părăsind acest text dedicat faptelor contemporanilor mei caut să amintesc că uitarea sacrificiilor Revoluției nu poate fi decât vinovată. Istoria nu ține loc de onoare. Ea consemnează totdeauna și atitudinea oamenilor – au acceptat, au fost părtași, s-au opus, au forțat un deznodământ? În varianta târzie a „urmașilor mei Văcărești” ori a „hronicului românilor”, cronicarul este un învățător. El întoarce în prezent o istorie altfel irevocabilă, pentru a-i conferi un statut moral. Umanitatea zbuciumată se întregește în cunoașterea trecutului ei. Ea continuă să palpite chiar și după ce viața din ea s-a scurs. Iată de ce nu lăsăm cimitirele să se odihnească. Pentru că ele continuă să vorbească. Și datoria istoricului este să traducă acest logos, acest lamento al timpului trecut. O identitate națională este, totodată, o carte de istorie. Marile popoare au avut dintotdeauna parte de mari istorii. Noi, românii, nu ne mai putem permite să uităm. Suntem pentru că într-un anume fel am fost! Douăzeci de ani după ce Revoluția Română a deschis o pagină providențială unei generații înlănțuite pe o columnă a servituții, merită să revenim pentru a aduce un omagiu Lepei Bărbat, prima victimă a represiunii, lui Sorinel Daniel Leia, Cristinei Lungu, de numai doi ani, împușcată în inimă între părinții ei, în 17 decembrie, pe Calea Girocului, Rodicăi Luca, Leontinei Banciu, lui Mihai Gâtlan, lui Lucian Matiș și celorlalți martiri, celor patruzeci și patru de suflete arse la crematoriul Cenușa, ca și tuturor celor ce au pierit atunci pentru libertatea noastră.

Iar în rest, cu toate ale ei, fapte, dovezi, mărturii, interpretări, cruci cernite, jerbe, flăcări veșnice, cimitire, monumente, columne, lacrimi, evocări, regrete, remușcări, amintiri pioase, Revoluția Românilor de la 1989, o poveste încheiată…

Uneori amintirea zilelor din Decembrie îmi întoarce viața într-un ținut înfricoșător… Dar o carte despre Revoluția din Decembrie 1989 nu este Revoluția din Decembrie 1989! O prăpastie se deschide subit între realitate și înțelegerea ei. Istoria încearcă să umple această fisură deși, între timp, realitatea devenită trecut încetează să mai existe. Dar  Timișoara cuprinsă de delir continuă să stăruie în memoria mea… Îi aud subit strigătele, scandările, îi văd umbrele încleștate în înfruntări, privesc chipul adolescentelor luptătoare din tablourile revoluțiilor pariziene, mai vechi cu 200 de ani, o recunosc pe Maria Rosetti, coborâtă din tabloul lui Constantin Rosenthal, înfășurată în steagul tricolor, cu privirea înflăcărată sfidând noaptea tuturor amenințărilor de pe treptele Catedralei timișorene. Aud gloanțele congelând întunericul, trupurile prăbușite care se afundă în asfalt, mulțimea repetând obsesiv fiecare literă a cuvântului libertății, și pe deasupra tuturor barda care nu a mai apucat să cadă peste gâtul poporului revoltat. Istoria este o descifrare de fantasme trăite. Au trecut 20 de ani de atunci, o tăcere grea de două decenii… Moartea, an după an, a acelora care au îndrăznit… Crucile veghind deasupra locului gol… Gloria este un ecou inutil. Surâsul atâtor chipuri ce nu mai pot fi înviate. Cel mult vindecate, uitându-le… Da! I-am uitat! Ignoranța, indiferența, apărarea înaintea fantomelor remușcărilor… Revoluția Românilor e astăzi un cimitir. Pătrundem tot mai rar și tot mai neîncrezători în rezervația unor amintiri deja mortificate. Mă opresc uneori acolo ca să privesc, absurd, chipul unui sigiliu. Au fost cândva un copil, o femeie tânără… Au fost. Și acum sunt aici unde nu mai sunt, scufundați în pământul unei memorii care își refuză remușcările, pentru a uita, în fiecare dintre noi, sacrificiul unui spasm eroic, gratuit și ireversibil…

Ajuns aici,  la capătul acestor rânduri, îmi iau rămas bun de la acest trist subiect al vieții mele, Revoluția mea, pentru totdeauna

Anunțuri

„Învierea” lui Ceaușescu

Tovarășul Nicolae Ceaușescu: „Am discutat aseară, am spus: luaţi măsuri, măsuri ferme … Dacă miliţia era înarmată trebuia să tragă … N-aţi executat ordinul dat, că am dat ordin în calitatea pe care o am de comandant suprem, ordin care este obligatoriu pentru toate unităţile … Trebuia să-i omoare pe huligani…”

„Voi da ordin ca imediat să se primească, acum, armamentul; toţi să fie înarmaţi şi să se aplice ordinul … Să lichidăm repede ce este la Timişoara, să punem trupele în stare de luptă … şi oriunde se încearcă vreo acţiune, lichidată radical, fără nici o discuţie. Vom lupta până la ultimul… Totul să se apere cu arma în mână. Toţi trebuie să ştie că suntem în stare de război!”

” …Acum am trimis şi sunt la Timişoara toţi comandanţii. Am discutat acum câteva minute cu tovarăşul Coman care a sosit la Timişoara cu trupe, şi au primit muniţie de război. Oricine nu se supune la somaţie… am dat ordin să se tragă… Începând de azi … unităţile vor purta armament de luptă, inclusiv gloanţe … Umanismul nu înseamnă pactizare cu duşmanul! Umanismul înseamnă apărarea integrităţii socialismului… Toate unităţile sunt în alarmă şi în această situaţie au armament de luptă în dotare… Dacă s-a înţeles bine? Întreb şi la Timişoara, să răspundă primul secretar care are şi funcţia de comandant. Şi tovarăşul Coman…”

Ion Coman: „Vă raportez, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, capătul a trei coloane intră în Timişoara, vor fi dirijate spre centru, am ordonat să se tragă foc. Suntem gata să îndeplinim ordinul dumneavoastră.”

17 decembrie 1989, Bucureşti, stenograma şedinţei CPEx şi a Teleconferinţei ţinută de dictatorul Nicolae Ceauşescu

Între  17 și  18 decembrie 1989  mai multe ordine de tragere date de dictatorul Nicolae Ceaușescu au dus la împușcarea a peste 300 de oameni pe străzile României! 20 de ani mai târziu, în societatea postdecembristă se consumă una dintre cele mai mari mistificări ale istoriei recente, sub pretextul deshumării osemintelor familiei Ceaușescu!

Relansarea orchestrată a cultului lui Nicolae Ceaușescu, transformarea celui mai crud dictator în simbolul salvării din mizeria actuală a neamului românesc (ignorându-se voit că, în urma Revoluției, cei care au condus România la dezastrul actual sunt chiar foștii activiști ceaușiști ori membri ai fostei Securități), sunt acte de o maximă gravitate! În acest “festival național” dezonorant al „învierii lui Ceaușescu” apare știrea că un bust al dictatorului a fost plantat într-un oraș românesc! În termeni morali actul este, pur și simplu, o mișelie, pe care statul român nu o poate accepta! În Revoluția Română au murit copii, femei, adolescenți, bătrâni, tineri, astăzi uitați doar pentru a reaminti cu o falsă pioșenie “gloria” și meritele unui dictator a cărui biografie scelerată descalifică România. A regreta, fățarnic ori  isteric, execuția de la Târgoviște a cuplului Ceaușescu (ființe cu vagi însemne umane), „înhumați ca niște păgâni” (după ginerele lui Ceaușescu), ignorând felul “creștinesc” în care a fost aruncată la groapa de canal cenușa a 44 de români incinerați la București din ordinul Elenei Ceaușescu, uitând să-i deplângi pe copiii și adolescenții împușcați în urma ordinelor lui, între care Mariana Mirea – 22 ani, Ruxandra Mihaela Marcu – 21 ani, Florin Baban – 21 ani, Eugen Bărluțiu – 18 ani, Luminița Florina Botoc – 13 ani, Grama Alexandru – 17 ani,  Leia Sorinel Daniel – 21 ani,  Lungu Doru Cristina – 2 ani, Mihai Lucrețiu Gâtlan – 19 ani, Nemțoc Vasile Marius – 19 ani, este incalificabil pentru cei ce vor să întoarcă istoria românilor pe drumul servituții și obedienței tuturor.

Mă întreb dacă nu cumva acest moment de început al restaurației fostului regim nu este consecința unui plan premeditat de mobilizare a armatei de rezervă a nostalgicilor ceaușiști. Nicolae Ceaușescu a fost declarat în anul 1990 de către ONU “criminal al umanității”. Nicolae Ceaușescu, singurul dictator al Estului care a dat ordin să se tragă în propriul său popor, a fost un criminal. Viața lui trecută îndoliază și astăzi conștiința națională. Nu poți simți mândria de a fi român știind că un astfel de individ ți-a decis soarta și ți-a vorbit cândva limba!

Dar noi, românii obișnuiți, de ce tăcem, de ce încercăm să uităm Crima de Stat din Decembrie 1989? Am devenit, la rândul nostru, complicii ei, refuzându-ne remușcările? Deși și astăzi călcăm pe umbrele celor uciși la Timișoara, la București, la Cluj, la Brașov, la Arad, la Sibiu… De ce, români? De ce, România?

Dictatura

Legea Lustraţiei

după 20 de ani

Lovitura de Stat a lui Traian Băsescu

după

dictatura lui Nicolae Ceauşescu:

1104 morţi!

Câţi vor mai trebui să moară pentru libertate?

Acum dictatura este completă! Regimul de origine securistică a uzurpat total puterea statului român. El controlează Parlamentul, Guvernul, DNA, Procuratura Generală, Curtea Constituțională, Consiliul Suprem al Magistraturii, Consiliul Economic Social, Serviciul Special de Telecomunicații, conducerea TVR, Agenția Română de Presă, serviciile de forță și Președinția României. Șeful statului  a colaborat cu Securitatea. Numele lui este Traian Băsescu. A pus mâna pe putere prin fraudă morală. Acum dictatura care-i poartă numele este deplină. (O lege a lustrației, astăzi, ar viza în primul rând pe colaboratori ori informatori, pe foștii ofițeri de securitate, pe făptuitorii ordinelor lor scelerate, o lege pe care aș saluta-o din toată inima chiar dacă ea ar sosi atât de târziu!) Poporul român este iarăși lipsit de drepturi și libertate. Căzut în capcana unei false democrații, el nu mai are mijloace să intervină în apărarea drepturilor sale furate. Aceasta este Dictatura lui Traian Băsescu! Omul care dacă ar fi fost în locul lui Ceaușescu, în decembrie 1989, ar fi produs și mai multe victime! Traian Băsescu este chipul nou al unei dictaturi vechi! El este, totodată, expresia românească a abandonării de către cei mulți a libertății tuturor. Poporul a tăcut vreme de douăzeci de ani. O tăcere care astăzi îl costă! O tăcere de moarte. Dar România are dreptul la viitor. Ea nu mai poate accepta povara unui nou totalitarism. Ea a început să se miște și doar o putere iresponsabilă e în stare să ignore aceste avertismente. O dictatură primitivă, cu un dictator primitiv, față în față cu poporul pe care îl flămânzește. Un regim oligarhic uzurpator, cinic, fățarnic și lacom.

Întreb revoluţionarii, acum, când populația României este sacrificată de oligarhia politică a lui Traian Băsescu, dacă au uitat împotriva cui s-au revoltat în Decembrie 1989? Oare se tem revoluţionarii mai mult de Băsescu decât s-au temut de Ceauşescu? Oare şi-au lăsat cumpărate conştiinţele cu pomenile guvernului, ştiindu-se deja că acestea vor fi retrase? Oare liderii asociaţiilor s-au lăsat corupţi ori infiltraţi de putere? Le cer solidaritate cu poporul român! Tăcerea de astăzi revoluționarilor îi va descalifica pentru totdeauna!

Întreb intelectualitatea, care a lipsit în Revoluția din Decembrie, dacă mai poate rămâne cu brațele încrucișate! Întreb conștiința românească dacă are un răspuns la autoritarismul care a cotropit România. Îi întreb pe Gabriel Liiceanu, pe Patapievici, Cărtărescu ori Tismăneanu, noul CPEx intelectual al lui Traian Băsescu, membri ai coteriei confortabile de sub controlul fostei Securități, dacă vor continua să sprijine noua dictatură, prefăcându-se, ipocriți, că apără România de Iliescu, comunism și kgb! Uită aceștia că Securitatea, pentru poporul român, a fost plutonul de execuție al dictaturii lui Ceaușescu? Cum pot trăi în această minciună? Acum ei trebuie să aleagă la lumina zilei între Băsescu și România! Iar alegerea le va pecetlui definitiv biografia. Chiar n-au nici cel mai mic respect pentru poporul acesta chinuit, chiar nu le e milă de mama bătrână a națiunii române care plânge de neputință în fața palatului lui Ceaușescu, după 20 de ani de la căderea lui? Crede Traian Băsescu că va mai apuca finalul mandatului său? Ura cu care își înfruntă poporul pe care îl conduce este, în sine, ultimul simptom al cancerului care îi macină regimul! Regimul Securității!

Eu, cel, puțin, cunosc încă de pe acum răspunsul. Istoria nu va avea din nou răbdare. Acum, ori la toamnă, ori la iarnă, ori foarte curând, România va ieși în stradă, în strada libertății sale, pentru a-și pretinde drepturile. România va exploda. Și atunci vom fi părtași cu toții la crima de a nu ne fi smuls la timp România din ghearele Dictaturii. Dictatura securistică. Dictatura lui Traian Băsescu. Dictatura asupra fricii, tăcerii și lașității noastre!

Revoluția românilor – Sfârșit de poveste

Am încheiat recent un manuscris dedicat Revoluției din Decembrie.

REVOLUȚIA ROMÂNILOR – Sfârșit de poveste

El va vedea lumina tiparului în această primăvară.

Ultimele evenimente de la București dovedesc că regimul autoritar de la Cotroceni nu ezită când vrea să dea cu barda în grumazul poporului român! Securitatea lui Traian Băsescu nu și-a pierdut reflexele ucigașe. Ea continuă să izbească în ființa îmbătrânită a unei generații care a făcut o revoluție doar pentru a abjura mai târziu de ea.

Un trecător întâlnește un om înlănțuit. El se oprește, îi desface lanțurile, redându-l propriei libertăți.

Mai târziu avea să-l găsească în același loc.

Pe neașteptate, omul înlănțuit

din nou începe să-l blesteme.

„De ce m-ai eliberat?

Ca să mă arunci în calea nenorocirilor?”

„Dar tu unde ai fost în timpul acesta?”,

îi răspunde trecătorul

și pleacă trist și resemnat

mai departe.

Unde a fost generația noastră

când i-au fost confiscate

drepturile și libertățile?

Cui i-a predat ea puterea obținută

în urma sacrificiilor Revoluției?

Ea, care astăzi își

plânge soarta în timp ce își insultă

martirii…

*

(Revoluția românilor – Sfârșit de poveste)

Revoluția Română a alungat un dictator, a forțat poarta drepturilor și libertăților pentru un popor aservit, i-a oferit un parlament ales, un guvern numit, o constituție democratică. A deschis frontierele și-a oferit românilor un acoperiș deasupra capului! Păcat că ofranda Revoluției a fost pângărită, pentru ca românii să îmbrace din nou haina servituții. În zilele Revoluției românii  au vrut schimbarea, au vrut altfel, au vrut altceva, și-au înfruntat obediența inculcată și s-au vrut liberi! Dreptul la libertate! “Să fim liberi ori să murim!” Nu cunosc oameni mai liberi decât cei care au ieșit pe străzile României în Decembrie 1989! Francis Fukuyama a oferit cuvinte ilustre acestui sentiment!

„Situaţiile revoluţionare nu apar fără ca cel puţin câţiva oameni să fie gata să‑şi rişte viaţa pentru o cauză! Revo­luţionarii care s‑au luptat cu securitatea lui Ceauşescu, studenţii chinezi care au stat în faţa tancurilor în Piaţa Tien‑an‑men, lituanienii care s‑au luptat cu Moscova, ruşii care şi‑au apărat parlamentul, au fost cei mai liberi şi de aceea cei mai umani dintre oameni. Dar când ei au reuşit, când în urma luptei lor s‑a format o societate stabilă, posibilităţile lor de a mai fi la fel de liberi ca în luptele revoluţionare au fost desfiinţate…”

Omenirea întreagă a urmărit cu neobișnuit respect această aventură a libertății, în care poporul român și-a regăsit demnitatea. Simpatia pentru sacrificiile lui a fost nemărginită. Dar foarte repede a venit timpul dezamăgirilor. Al supraviețuitorilor cu capul plecat.  Al cinismului, al ipocriziei, al abjurărilor, al uzurpărilor, al renegaților… Al regresului… Al reacțiunii… Al unei dictaturi piezișe… Al autoritarismului cu iz de totalitarism…  Al abandonării principiului dreptății… Al surpării sistemului, al marasmului general… Cam atât au durat iluziile. Douăzeci de ani. Căderea în istorie s-a accelerat. La ce mai poate spera o generație înfricoșată, împovărată de remușcări, în al cărei aer irespirabil oamenii de conștiință abia mai supraviețuiesc, o generație obișnuită să trăiască în refuzul adevărului elementar că orice ființă omenească are dreptul, în scurta ei viață, la ceea ce părinții libertății Americii statuau în Declarația de Independență a Statelor Unite din 4 iulie 1776:

„Noi susţinem că aceste adevăruri sunt de la sine evidente, că toţi oamenii sunt creaţi egali, că ei sunt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea sunt: Viaţa, Libertatea şi dreptul la Fericire. Pentru apărarea acestor drepturi au fost instituite guverne între Oameni, care îşi derivă puterile chiar în consensul celor guvernaţi. Astfel încât ori de câte ori oricare formă de guvernământ devine distructivă acestor scopuri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau s-o înlăture şi să instituie un nou guvern, bazându-şi întemeierea sa pe astfel de principii şi organizându-şi puterea astfel încât să asigure în modul cel mai eficient Siguranţa şi Fericirea sa. (…) Dar când un lung şir de abuzuri şi uzurpări, urmărind în mod invariabil acelaşi scop, dau la lumină intenţia de a le transforma într-un Despotism absolut, este dreptul lor, este datoria lor să înlăture un astfel de Guvern şi să asigure noi apărători ai siguranţei lor viitoare.”

Revoluția din Decembrie nu a netezit căile viitorului. Drumul este din nou blocat. Dar o altă mișcare de amploarea celei din decembrie 1989 nu se întrevede. ”Ultima soluție, încă o revoluție!” rămâne o jalnică fanfaronadă. Noul regim nu mai lasă loc dreptului ultimativ al poporului de a-și face dreptate cu armele revoltei. Săracii, năpăstuiții au fost atrași de către cei puternici într-o enormă capcană. Ei nu mai au drept la fericire. Veșnic îndatorați de cheltuielile guvernului lor, își vor duce zilele din plata infinită a unor dobânzi la niște datorii pe care nu ei le-au făcut. Istoria viitoare va fi a unei „pacificări” forțate, în care manipularea va lua locul Gulagului. A aresta mintea, și nu trupul, este ultima soluție a unei dictaturi invizibile.

Este, poate, drumul spre sfârșitul începutului unui neam oropsit. În aceste circumstanțe, România postrevoluționară, fără suveranitate, fără resurse, fără putere, va deveni o marionetă în mâna celor ce o conduc la dezastru. Dar nu Revoluția română este de vină, ci neputința celor mulți, care n-au reușit să păstreze roadele sacrificiului în propriile mâini. Revoluționarii au luptat 7 zile. Națiunea română, din sânul căreia ei au apărut, ar fi trebuit să le continue lupta. Dar a renunțat prea repede la ea. Libertatea este un trofeu. Libertatea nu e pe gratis. Întotdeauna cineva plătește!

Un lucru e însă sigur. Revoluția a dat românilor mai multă libertate decât puteau să ducă! Darul Revoluției a fost risipit. 20 de ani mai târziu, românii sprijină o dictatură implicită. Ei sunt primii care nu mai cred în revoluția lor. O virtute colectivă care e tratată ca și cum n-ar fi existat. O generație care și-a înfruntat soarta, a învins-o și apoi s-a lăsat, ca înainte, la îndemâna inconsecvențelor ei. Revoluția din 1989 a învins. Revoluția de la 1848, parte a primăverii popoarelor, a fost învinsă. Aș fi preferat să o trăiesc pe a doua. Să cunosc generația de aur a românității. Să fiu mândru că sunt contemporan cu Alecsandri, cu Alecu Russo, cu Costache Negri, cu Kogălniceanu, cu Alexandru Ioan Cuza, cu Magheru, cu Tell, cu Rosetti. Cine a iubit cu mai mult respect, cu mai multă duioșie poporul român decât Nicolae Bălcescu? În Decembrie 1989 mulțimile au cântat imnul trecutului: „Deșteaptă-te, române!” Dar românul nu s-a trezit. Și nu se va trezi curând. Prea mult glod i-a îngreunat, de-a lungul vremurilor, inima. O inimă a lumii noastre care încă nu a fost dezgropată.

Altfel, mulțumiți să fim că Dumnezeu ne-a oferit și atât.

Șapte zile din nemărginirea sa.

Proclamaţia de la Timişoara

România nu a avut nevoie de Revoluţia din Decembrie 1989, nu şi-a dorit jertfa a 1104 români, mutilarea, arestarea şi schingiuirea altor câteva zeci de mii, nu şi-a dorit să sângereze din cauza iresponsabilităţii unui regim în agonie care a ordonat să se tragă în poporul pe care l-a condus la dezastru!

În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989, în timp ce regimul Ceauşescu se afla la putere, Frontul Democratic Român, prima formaţiune politică a Revoluţiei, a citit înaintea zecilor de mii de timişoreni adunaţi în Piaţa Operei Proclamaţia prin care cerea demisia lui Ceauşescu, declarând totodată Timişoara primul oraş liber de dictatură. După căderea lui Ceauşescu, o delegaţie a FDR a sosit la Bucureşti pentru a contacta conducerea Consiliului FSN şi a-i cunoaşte liderii şi programele. În 12 ianuarie 1990, o mişcare de stradă violentă şi dirijată a dus la contestarea autorităţii Frontului Democratic Român şi la schimbarea liderului Lorin Fortuna! Analizând situaţia, conducerea FDR a ajuns la concluzia că vechile structuri: Securitatea, ziarul fostului partid comunist “Drapelul Roşu”, informatorii, activiştii pcr, ce beneficiaseră de toleranţa noii puteri, pregătiseră si organizaseră răsturnarea Frontului Democratic Român. Atunci s-a pus problema înfiinţării unei publicaţii proprii, precum şi a adoptării unor măsuri pentru a face faţă acţiunilor ostile ale fostului regim. Astfel a fost înfiinţat cotidianul “Timişoara”, publicaţie a “Societăţii Timişoara”, societate al cărei membru fondator am fost împreună cu alţi scriitori din jurul revistei Orizont. Echipa iniţială a Societăţii a fost formată în biroul de presă al CFSN Timiş, având ca fond suma de şapte mii lei oferită de maiorul Viorel Oancea. Autorizaţia de funcţionare, sediul, cota de hârtie, accesul la tipografie şi difuzare le-am asigurat eu, în calitate de preşedinte al Comisiei de Presă şi Cultură a CFSN. Societatea Timişoara si-a elaborat programele plecând de la realitatea că, în urma Revoluţiei, doar familia Ceauşescu fusese răsturnată de la putere, nu şi Regimul lor! Discuţiile privind conţinutul unei prevederi care să impună, prin lege, retragerea din viaţa politică a celor care sprijiniseră până în ultima clipă o dictatură sângeroasă, aveau să devină motivul de mai târziu al Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara! În principiu, opinia majorităţii membrilor Societăţii a înclinat spre adoptarea unei atare demers, ce trebuia transferat din planul moral într-unul legal. Aveam ulterior să sesizez că principiul lustraţiei (nu şi cuvântul), ce fusese inclus în ciorna viitoarei Proclamaţii, îşi propunea să obţină eliminarea din viaţa politică a lui Ion Iliescu, mai degrabă decât a responsabililor crimelor din Decembrie, motiv pentru care am cerut colegilor mei George Şerban, Vasile Popovici, să nu sacrifice principiul de dragul eliminării unui adversar politic!

În urma modului diferit de a vedea lucrurile, am părăsit Societatea Timişoara, al cărei preşedinte fusesem. Ceea ce a urmat este deja istorie. Proclamaţia de la Timişoara, după un avânt fulgerător, a divizat România. Punctul 8 a rămas un deziderat. Timişoara însăşi s-a trezit izolată. Membrii fostei Securităţi, nomenclatura, au revenit curând la suprafaţa societăţii. A urmat o perioadă de maximă instabilitate, soldată cu pierderea multor oportunităţi naţionale. O lege a lustraţiei promovată în anul 1990 ar fi intrat în logica schimbărilor de care avea nevoie România. Ales în Adunarea Constituantă, aveam să propun primul, în 1991, Moţiunea privind accesul la dosarele de securitate ale demnitarilor din puterea legislativă, executivă şi judecătorească, moţiune care n-a fost susţinută nici de putere, nici de opoziţie! Ajunsă la Senat, Moţiunea care mi-a purtat numele a fost pur si simplu sustrasă şi n-a mai apărut niciodată. Ulterior, domnul Ticu Dumitrescu, devenit senator, mi-a propus să reluăm proiectul, devenit apoi Legea Ticu.

Astăzi ne putem întreba dacă România postrevoluţionară şi-a atins obiectivele… Cred şi pe mai departe în nevoia asanării clasei politice. Dar o lege a Lustraţiei la 20 de ani de la revoluţie ar fi, probabil, o lege a unei reforme întârziate! Cine va mai putea lustra averile uriaşe dobândite în afara cadrului legii în aceşti 20 de ani? Cum va acţiona o lege a Lustraţiei în cazul atâtor demnitari, preşedinţi, parlamentari, miniştri care ani la rândul au comis nepedepsiţi sperjurul, nedeclarându-şi apartenenţa la fosta Securitate? Cum mai pot fi ei îndepărtaţi de la luarea deciziilor naţionale? Se recunoaşte România anului 2010 în faptele românilor din Decembrie 1989? Îşi mai aminteşte ea de jertfa miilor de români? Le mai respectă ea dreptul la istorie, dreptul la merit, dreptul la adevăr?  Dimpotrivă, simbolurile Revoluţiei au ajuns să fie minimalizate. Tema loviturii de stat, emanând din mediile fostei Securităţi, vrea să convingă memoria generală că poporul român nici măcar o revoluţie n-a fost în stare sa facă, ori că schimbările din Decembrie au fost opera ei, a securităţii, ori a altor servicii secrete străine, ignorând că în celelalte revoluţii ale Estului nu şi-a pierdut viaţa nici o fiinţă omenească, iar în România, 1104! Acesta este aportul generaţiei noastre: sacrificiul fără de care marile puteri n-ar fi reuşit în efortul lor imediat de a-l schimba pe Ceauşescu. Românii au ieşit în stradă pentru a-şi revendica libertatea. Regimul comunist a tras în români. Când până şi pentru slugile lui Ceauşescu (singurul dictator al Estului care a dat ordin să se tragă în propriul său popor) a devenit clar că dictatorul nu mai are cale întoarsă, l-au trădat! Aceasta este diferenţa capitală între cei ce au făcut cu putinţa victoria Revoluţiei şi cei ce au profitat de pe urma ei! Şi totuşi, suntem o naţiune norocoasă! Faptele eroice din Decembrie 1989 au urcat România, nu au coborât-o. Dar oamenii Revoluţiei au rămas şi pe mai departe nişte marginali, nişte necunoscuţi.

Dacă societatea americană, care ne-a devenit etalon, este împărţită între mintea rece a celor care o conduc şi sentimentalismul sincer al celor ce se lasă conduşi, nici liderii nici poporul n-ar îndrăzni astăzi, la peste 200 de ani, să se îndoiască de Revoluţia lor ori de cuvintele de lege ale Constituţiei Părinţilor Fondatori! La noi, din păcate, mulţi dintre cei care au condus România postdecembristă au încercat să ignore, să falsifice, să compromită ori să facă uitată Revoluţia Română!  Se doreşte, oare, ştergerea ultimelor urme?

Încet, dar sigur, subiectul Revoluţiei a fost expulzat din programele Televiziunilor controlate, inclusiv cele publice. Liderii de opinie fac mercenariat de vocaţie, manipulând o istorie la care nu au participat. Presa de serviciu tratează cu suficienţă cel puţin nejustificată faptul că, în urmă cu două decenii, 1104 oameni şi-au pierdut viaţa pentru ca presa însăşi să fie liberă! Şi în acest caz nu putem vorbi despre ingratitudine, ci despre un fenomen mult mai grav.

Astăzi putem constata amploarea unui uriaş proces de uzurpare de roluri şi merite! Iar puterea uzurpatoare, atotcuprinzătoare, a coteriilor familiei securist – nomenclaturiste, dar şi clubul închis al celor care au făcut din anticomunism doctrina schimbării la faţă a renegaţilor ori a unor interese meschine, au pus lacăt pe mijloacele schimbării României. Nu s-a murit pentru ca o nouă oligarhie să urce nestingherită pe umerii celei vechi – cu care, de altfel, se înrudeşte strâns. Iar dacă mai subzistă o speranţă în ceea ce priveşte o reparaţie meritată, aceasta nu poate veni de la un CNSAS ambiguu ori blocat, ori de la o Lustraţie manipulată ori mimată, odată ce, iată, mai toate partidele au lustraţi de vârf în conducerea lor!

Cinismul parvenit al celor ce traversează în elicoptere România săracilor, aerul autosatisfăcut al miliardarilor cu origini in Codul Penal, deşertăciunea morală a foştilor colaboraţionişti care se prezintă naţiunii ca atleţi ai democraţiei, reprezintă astăzi spectacolul cotidian al unei Românii abătute de la istoria ei. Dar ura oligarhiei merge atât de departe încât oamenii Revoluţiei continuă şi acum, după 20 ani, să fie hărţuiţi, cenzuraţi, izolaţi cu mijloace “invizibile” într-o societate care se încăpăţânează să nu fie liberă! Cine a câştigat, de fapt, în Decembrie 1989? Tinerii care au înfruntat cu piepturile goale tancurile dictaturii, intelectualii ce au dat un sens revoltelor, muncitorii înaintea cărora Regimul şi Ceauşescu au dat bir cu fugiţii, noi, poporul român, ori ei, cei ce l-au asuprit vreme de 45 de ani şi astăzi continuă să-l amăgească, să-l înşele, să-l jefuiască? Care este numele adevăraţilor “învingători” ai Revoluţiei? Avem, oare, astăzi curajul de a-l rosti?

În perspectiva timpului, o lege a Lustraţiei, propusă de Proclamaţia de la Timişoara în primăvara anului 1990, cu scopul dovedit de a îndepărta din viaţa publică nomenclatura Regimului Comunist, ar fi deschis României o poartă a dreptăţii. N-a fost să fie aşa. Am ajuns acum să sperăm prea mult de la o lege care continuă să nu aibă asigurată susţinerea generală.

Astăzi trăim ceea ce merităm. Mai putem îndrepta ceva, aceasta e întrebarea?

„Europa nu-şi va regăsi sensurile decât atunci când cuvântul Revoluţie va evoca ruşine şi nu orgoliu! O ţară care se laudă cu revoluţia sa glorioasă este la fel de golită de sens ca şi un om care se laudă cu apendicita lui glorioasă.”

Salvador de Madariaga – scriitor, diplomat, istoric spaniol

Brandul Ceauşescu şi ceauşismul

În ultima vreme, în România se produce un fenomen tulburător! În timp ce Revoluţia română continuă să fie negată şi denigrată cu înverşunare, fosta putere comunistă, răsturnată în Decembrie 1989, reia ofensiva împotriva istoriei reale. Personaje de tristă amintire ies din ascunzători pentru a îngreuna drumul spre adevărul zilelor din Decembrie. Foştii demnitari comunişti îşi scriu memoriile, finanţează publicaţii ale fostei poliţii secrete (altfel spus, ale Securităţii), alimentează mass-media cu ştiri răstălmăcite ori trunchiate, în timp ce poziţii cheie ale statului român sunt ocupate de către eşalonul foştilor mari colaboraţionişti. Şi nu au trecut decât 20 de ani! Dar istoria nu se scrie cu minciuni. Marea mistificare ce priveşte Revoluţia va fi sortită eşecului. Nu pot decât subscrie la o declaraţie a academicianului Florin Constantiniu: “Adevărul istoric este inviolabil şi ceea ce aţi făcut dumneavoastră în Decembrie 1989 îşi va găsi locul cuvenit în cărţile de istorie!

Cât priveşte Regimul Ceauşescu – singurul dictator al estului care a dat ordin să se tragă în propriul său popor – acesta nu poate fi evocat decât ca o tiranie primitivă, slujită de conştiinţe asemenea ei! Nu poate fi uitat nici astăzi sărutul mâinii dictatorului cu puţin înainte de fuga lui, nu poate fi uitată reacţia laşă a CPEX-ului când dictatorul a simulat că îşi dă demisia, nu poate fi uitat servilismul celor din fruntea armatelor politice ale lui Ceauşescu: Securitatea, Miliţia, Armata, care i-au executat ordinele scelerate între 16 şi 22 decembrie 1989, nu poate fi uitată declaraţia fostului ministru de interne, Tudor Postelnicu: “Am fost un dobitoc!“ (şi nu a fost singurul!) Regimul Ceauşescu nu poate fi uitat în veacul vecilor! Mii de morţi, răniţi, schingiuiţi, arestaţi, o populaţie prizonieră, lipsită de lumină şi căldură, de  libertate şi drepturi, asta a fost moştenirea lui Nicolae Ceauşescu!

Cu atât mai surprinzătoare sunt deciziile justiţiei postdecembriste, dispusă să restituie astăzi importante valori culturale moştenitorilor dictatorului; cu atât mai sfidătoare este dorinţa aceloraşi moştenitori de a capitaliza numele unui dictator sanguinar! Pentru România viitoare, numele Ceauşescu va fi simbolul unei dictaturi duse la absurd, neegalată nicăieri într-o ţară europeană! Nicolae Ceauşescu este cel care a dat ordine să se tragă în populaţia României. Le reamintesc celor care vor să le uite!

Trebuia să trageţi! Trebuia să trageţi un foc de avertisment şi dacă nu încetau, trebuia să trageţi în ei!

N-aţi executat ordinul… trebuia să-i omoare pe huligani!

Am discutat cu tovarăşul Coman care a sosit la Timişoara cu trupe, şi au primit muniţie de război… Am dat ordin să se tragă!”

Ion Coman:  „Vă raportez, tovarăşe Ceauşescu, capătul a trei coloane intră în Timişoara… Am dat ordin să se tragă! Suntem gata să îndeplinim ordinul dumneavoastră!…”

Celor care şi astăzi căinează execuţia lui Ceauşescu în ziua de Crăciun să le reamintim fapta de netăgăduit a uciderii a sute de români înainte de Sărbătoarea Naşterii Domului! Nicolae Ceauşescu închide o epocă brutală, însemnată de absenţa libertăţii şi demnităţii umane. Să o lăsăm, atunci, acolo unde merită, în cimitirul moral al unui neam altfel îngăduitor cu cei care-l conduc în prăpastie. Ceauşescu trebuie lăsat să piară definitiv, chiar dacă urmaşii lui mai speră să-i transforme numele într-un brand înregistrat pentru vin ori ţigări.

Oare de câte ori vom scrie despre crimele dictatorului Ceauşescu va trebui să cerem moştenitorilor acestuia aprobarea de a-i folosi numele?!

Ceauşescu e numele unui destin eşuat. România trebuie să aibă puterea să se desprindă de Epoca Ceauşescu, chiar şi astăzi, la 20 de ani de la căderea lui! Răul domină atunci când poate produce suferinţă. Răul numit Ceauşescu produce suferinţă şi astăzi. Şi atunci când această suferinţă va înceta,  România va fi în sfârşit vindecată de Ceauşescu şi ceauşism!

Anul 2010

Deschid capitolul acestui nou an gândindu-mă îngrijorat la ceea ce ar putea urma! Au trecut 20 de ani de la Revoluţia Română, momentul în care Poporul, răsculându-se, a învins Statul totalitar în stradă!

Două decenii mai târziu, poporul e pus în faţa unei noi încercări. Statul autoritar a acaparat puterea cu mijloace ascunse. Iar poporul va trebui să găsească  forme noi pentru a-şi apăra libertatea! Aceasta este dilema. Dar cum? Cu cine? Câţi români se vor împotrivi raptului? Cu ce mijloace? Mai e nevoie de sacrificiu? Mai este nevoie de martiri? Câţi vor avea curajul să-şi părăsească pasivitatea pentru a veni în ajutorul cauzei tuturor? Să aşteptăm ca dramele României să se agraveze sau să ne împotrivim imediat, sprijiniţi în drepturile consfinţite în Constituţie, spolierii ţării şi manipulărilor Regimului actual? Românii nu mai au mult timp să decidă. Curând vor fi daţi afară cu miile din locurile unde îşi câştigau pâinea. Împotriva pensionarilor statul a declarat un război exterminator, pe faţă. Tineretul studios e izgonit din ţară. Intelectualii sunt îndemnaţi să intre în concediu de conştiinţă, fără plată. Regimul ciuruieşte, dă afară, dezbină, elimină, cu dezinvoltura unei dictaturi disimulate şi acceptate. Şi în vremea asta, numărul oamenilor fără nimic sfânt în ei creşte nemăsurat. “Rinocerii” lui Eugen Ionescu vor mărşălui curând pe străzile României. Mai e ceva de făcut? Cred nestrămutat că victoria oricărui autoritarism este eşecul celor ce îl acceptă şi al celor ce nu i se împotrivesc! Cu 20 de ani în urmă, zeci de mii de timişoreni scandau: “Există Dumnezeu!” Revoluţia din Decembrie 1989 şi-a făcut datoria. E rândul actualei generaţii să nu o uite, să nu se ascundă, să nu întoarcă spatele naufragiului tuturor şi să spună: Nu! dictaturii.

A putea spune astăzi: Nu! dictaturii perverse ce se prefigurează înseamnă a fi, cu adevărat, liber!


Într-un roman scris înainte de 1989, rămas nepublicat, descriam aventura unui personaj a cărui libertate se rătăcise în servitutea voluntară a celorlalţi. De la un moment dat, viaţa lui era împinsă de o mână invizibilă doar înspre acele alegeri pe care le-ar fi refuzat dacă ar fi putut să aleagă. Totul în jurul său părea la îndemână, dar de fiecare dată când dorea să se îndrepte acolo unde şi-ar fi putut reclama drepturile interzise, se izbea de ziduri invizibile ce îl constrângeau să apuce pe un singur drum: cel care conducea la resemnare şi dezonoare, toate celelalte fiindu-i blocate prin panouri transparente a căror atingere numai o resimţea, fără a putea să le vadă vreodată. 20 ani de la Revoluţia din Decembrie devenisem eu însumi propriul meu personaj, un exclus din viaţa ţării lui pentru vina de a fi vrut să o schimbe! Drumurile mele continuau să fie blocate, deşi păreau mai libere ca niciodată. Oamenii cu care conveneam asupra unor proiecte comune, după ce îşi dădeau asentimentul, dispăreau ca prin farmec câteva zile mai târziu. Aş putea oricând întocmi o listă cu numele lor: intelectuali, profesori universitari, artişti, oameni de afaceri, generali, parlamentari – le respect însă până şi dreptul la teamă, la refuzul laş ori disimulat. Eu propusesem un drum drept unor oameni liberi, ignorând că pentru a fi ajuns la rangul şi situaţia lor ei trebuiseră să dovedească asiduu că nu sunt şi că nu vor să fie liberi! În România anului 2009, libertatea se dovedea mai nefolositoare ca niciodată. Ea nu aducea profit. Ea nu era recompensată cu stima societăţii. Un om liber în România de astăzi era la fel de suspectat ca pe vremea burgheziei comuniste. Şi la fel de supravegheat nu doar de zelul Serviciilor, dar, şi mai grav, de opinia ranchiunoasă, tulburată, deranjată, a celor din jurul lui. Închis de data aceasta în penitenciarul liber al unei societăţi născute în sclavie şi obişnuite cu servitutea, continuu suspectat, respins, refuzat, supravegheat, îngrădit, ca un pericol public ce putea deveni oricând, omul acesta nu mai avea ieşire. Nu mai aveam ieşire, izolat, persecutat, arestat cum eram, în libertatea îngrădită a ţării mele! De abia că mai puteam supravieţui, de abia îmi mai puteam hrăni copiii în ţara aceasta unde până mai ieri un Hrebenciuc mă reprezentase la Uniunea Europeană. Ţara lui Traian Băsescu devenise închisoarea lui Claudiu Iordache! În sfârşit, “normalitatea” lor pusese sub restricţie “anormalitatea” mea. În sfârşit, mă puseseră cu spatele la zid. Mă puteau ciurui oricând, dar preferau să mă vadă murind cu zile. Ceea ce nu reuşiseră în zilele unui nefericit decembrie, reuşeau acum, cu armele deposedării de drepturi şi ale infamiei! Dacă tot nu mă putuseră răstigni, acum mă puteau dezonora, dovedindu-mi cât inutil şi neputincios eram. Nu mai puteam trăi decât cu ei alături, ca preţ pentru a-mi putea creşte fiii. Dar nici situaţia în care fusesem pus nu-i mai satisfăcea. Doreau mai mult. Ca nişte învingători ce erau. Doreau nu numai să mă înfometeze şi să mă umilească.  Doreau să mă vadă “scormonind” prin gunoaie! După cum gândise cu voce tare un oligarh local: “Până nu-i vedem scormonind în gunoaie nu ne lăsăm!” Nu se lăsau! De ce să se lase? De când simţeau în ceafă susţinerea cel puţin vinovată a unui Occident mercantil, îşi puteau face de cap în voie! Revoluţia le adusese prosperitate numai lor, cei împotriva cărora fusese îndreptată! Ce conta un rezistent, un rebel mai puţin, într-o lume unde vocaţia virtuţii era definitiv compromisă? Era destul să urmăreşti galeria “modelelor de succes” ale societăţii. Ospătari, nomenclaturişti, gunoieri, miliţieni, activişti, informatori, securişti… Crema, ce mai!… Lista primilor o sută de bogătaşi, a primilor trei sute, a primilor o mie… Ei erau adevăraţii “eroi” ai Revoluţiei… Nu cei ce luptaseră la Catedrală, la Universitate, la baricadă, împuşcaţi, răniţi, mutilaţi! Arestaţi şi călcaţi în picioare la Jilava şi Popa Şapcă! Alţii  erau “eroii” neamului: Prigoană, Oprişan, Căşuneanu, Cocoş, Popoviciu…  Şi uite aşa, după o plimbare forţată prin spitalele în care mă împinseseră,  punându-mi viaţa în pericol – ca metodă, o premieră! – mă întorsesem, izgonit cu coada între picioare, în cartea mea nepublicată, un personaj în căutarea autorului ei, rătăcit într-o ţară cu libertatea dezafectată!