Dictatura

Legea Lustraţiei

după 20 de ani

Lovitura de Stat a lui Traian Băsescu

după

dictatura lui Nicolae Ceauşescu:

1104 morţi!

Câţi vor mai trebui să moară pentru libertate?

Acum dictatura este completă! Regimul de origine securistică a uzurpat total puterea statului român. El controlează Parlamentul, Guvernul, DNA, Procuratura Generală, Curtea Constituțională, Consiliul Suprem al Magistraturii, Consiliul Economic Social, Serviciul Special de Telecomunicații, conducerea TVR, Agenția Română de Presă, serviciile de forță și Președinția României. Șeful statului  a colaborat cu Securitatea. Numele lui este Traian Băsescu. A pus mâna pe putere prin fraudă morală. Acum dictatura care-i poartă numele este deplină. (O lege a lustrației, astăzi, ar viza în primul rând pe colaboratori ori informatori, pe foștii ofițeri de securitate, pe făptuitorii ordinelor lor scelerate, o lege pe care aș saluta-o din toată inima chiar dacă ea ar sosi atât de târziu!) Poporul român este iarăși lipsit de drepturi și libertate. Căzut în capcana unei false democrații, el nu mai are mijloace să intervină în apărarea drepturilor sale furate. Aceasta este Dictatura lui Traian Băsescu! Omul care dacă ar fi fost în locul lui Ceaușescu, în decembrie 1989, ar fi produs și mai multe victime! Traian Băsescu este chipul nou al unei dictaturi vechi! El este, totodată, expresia românească a abandonării de către cei mulți a libertății tuturor. Poporul a tăcut vreme de douăzeci de ani. O tăcere care astăzi îl costă! O tăcere de moarte. Dar România are dreptul la viitor. Ea nu mai poate accepta povara unui nou totalitarism. Ea a început să se miște și doar o putere iresponsabilă e în stare să ignore aceste avertismente. O dictatură primitivă, cu un dictator primitiv, față în față cu poporul pe care îl flămânzește. Un regim oligarhic uzurpator, cinic, fățarnic și lacom.

Întreb revoluţionarii, acum, când populația României este sacrificată de oligarhia politică a lui Traian Băsescu, dacă au uitat împotriva cui s-au revoltat în Decembrie 1989? Oare se tem revoluţionarii mai mult de Băsescu decât s-au temut de Ceauşescu? Oare şi-au lăsat cumpărate conştiinţele cu pomenile guvernului, ştiindu-se deja că acestea vor fi retrase? Oare liderii asociaţiilor s-au lăsat corupţi ori infiltraţi de putere? Le cer solidaritate cu poporul român! Tăcerea de astăzi revoluționarilor îi va descalifica pentru totdeauna!

Întreb intelectualitatea, care a lipsit în Revoluția din Decembrie, dacă mai poate rămâne cu brațele încrucișate! Întreb conștiința românească dacă are un răspuns la autoritarismul care a cotropit România. Îi întreb pe Gabriel Liiceanu, pe Patapievici, Cărtărescu ori Tismăneanu, noul CPEx intelectual al lui Traian Băsescu, membri ai coteriei confortabile de sub controlul fostei Securități, dacă vor continua să sprijine noua dictatură, prefăcându-se, ipocriți, că apără România de Iliescu, comunism și kgb! Uită aceștia că Securitatea, pentru poporul român, a fost plutonul de execuție al dictaturii lui Ceaușescu? Cum pot trăi în această minciună? Acum ei trebuie să aleagă la lumina zilei între Băsescu și România! Iar alegerea le va pecetlui definitiv biografia. Chiar n-au nici cel mai mic respect pentru poporul acesta chinuit, chiar nu le e milă de mama bătrână a națiunii române care plânge de neputință în fața palatului lui Ceaușescu, după 20 de ani de la căderea lui? Crede Traian Băsescu că va mai apuca finalul mandatului său? Ura cu care își înfruntă poporul pe care îl conduce este, în sine, ultimul simptom al cancerului care îi macină regimul! Regimul Securității!

Eu, cel, puțin, cunosc încă de pe acum răspunsul. Istoria nu va avea din nou răbdare. Acum, ori la toamnă, ori la iarnă, ori foarte curând, România va ieși în stradă, în strada libertății sale, pentru a-și pretinde drepturile. România va exploda. Și atunci vom fi părtași cu toții la crima de a nu ne fi smuls la timp România din ghearele Dictaturii. Dictatura securistică. Dictatura lui Traian Băsescu. Dictatura asupra fricii, tăcerii și lașității noastre!

Anunțuri

Comunicat

Doresc să aduc la cunoștința cititorilor blogului meu, a prietenilor și cunoscuților mei, că mesajul primit de aceștia pe mail în zilele de 13 și 14 iunie 2010, cu titlul „Hello, friend„, nu a fost scris și expediat de mine, deși a plecat din adresa mea de mail!

Adresele de expediție au fost sustrase dintr-un folder de Contacte din computerul meu, multe dintre ele nefiind folosite de mult timp.

Mă întreb (deși în parte cunosc răspunsul) cine a avut interesul și posibilitatea de a pătrunde în computerul meu, și apoi de a transmite mesaje spam de pe adresa mea de mail!

Am înaintat deja o plângere înspre providerul de mail, atașând documentele doveditoare.

Pe această cale doresc să îmi exprim regretul față de prietenii și cunoștințele care au primit acest mesaj ca din partea mea.

Claudiu Iordache

15 iunie 2010

Nimeni nu e profet în țara lui – Herta Muller

Corupția e peste tot, iar asta se întâmplă pentru că fosta nomenclatură, precum și celelalte părți ale aparatului de stat de atunci, și-au împărțit țara. Acum totul este privat, dar exact în acest fel. Ei se cunosc între ei, și se deservesc reciproc. Funcționează atât de bine acest sistem, încât nici nu-mi pot imagina cum și prin ce s-ar putea schimba această stare de fapt. Iar situația este atât de stabilă încât pare una firească. Românii nu vor să audă asta. De altfel, românii nu vor să audă nici că a existat vreo revoluție…

România postcomunistă nu a dezbrăcat toate măștile ororii comuniste, dintre care cea mai perfidă rămâne cea a delațiunii, iar cea mai cruntă, a anihilării intimității. Serviciul secret al lui Ceaușescu nu a fost dizolvat, ci doar redenumit în SRI. Un fost colaborator al Securității poate ocupa azi în România orice funcție.

Sunt amărâtă și tristă că nu-i poți aduce înapoi pe cei care au suferit în dictatura comunistă.

Numai când mă gândesc la contactul zilnic cu realitatea românească îmi dau seama că aș înnebuni a doua oară dacă ar trebui să trăiesc în România de azi. Este atâta indiferență în țara asta, de vină pentru tot ce se întâmplă este și indiferența populației.  O cunoscută scriitoare mă întreba, revoltată: când o să pot să scriu despre parfum, când terminăm odată cu dictatura? Răspunsul meu e: nici n-ați început ca lumea…

Herta Muller

Homo Posteritas

Homo Posteritas

În ziua de 4 iunie 2009, înaintea unui numeros auditoriu, la Librăria Sadoveanu din București a avut loc lansarea celei mai recente cărți ale mele, Homo Posteritas.

În debutul manifestării a fost proiectat un film despre temele dominante ale cărții: Emil Cioran  (de la a cărui moarte s-au împlinit 14 ani), antichitatea greacă, Revoluția Română din Decembrie 1989 și România postdecembristă, omul contemporan și istoria viitoare a umanității.

Cartea a fost prezentată de către Lorin Fortuna, camaradul meu și liderul Revoluției de la Timișoara, scriitorul Alecu Ivan Ghilia – unul dintre puținii scriitori participanți la Revoluția de la București, arestat și bătut și închis la Jilava, și scriitorul și revoluționarul brașovean Mircea Brenciu.

Ca autor am fost recompensat de prezența prietenilor mei, cărora le mulțumesc!

Homo Posteritas - Bucuresti 1

Homo Posteritas - Bucuresti 3

Homo Posteritas - Bucuresti 4

Homo Posteritas - Bucuresti 7

Homo Posteritas - Bucuresti 9

Homo Posteritas - Bucuresti 10

Coteria

Coteria, locul unde participanții își sunt atât de dragi unii altora! Înscrişi în nomenclatorul recepțiilor bucureştene, ei se întâlnesc graţios pe la mesele rotunde, unde exprimă păreri profunde despre situaţia simplă ca lumina zilei, ce le scapă monoton printre degete. Coteria este echipa! Dacă nu faci parte din ea, eşti pierdut. Coteria asigură rangul şi distilează raţia de libertate într-o ţară unde aceasta nu constituie o necesitate. Coteria este coteria financiară,   coteria de presă, coteria culturală, coteria ocultă, coteria politică, lojile de favoare acordate unor sinecurişti care se salvează, unii pe alţii, de moartea prin ridicol ori prin ratare. Coteria de la Bucureşti este şiragul de mătănii al păcătoşilor cu smalţ intelectualist. Ei îşi acordă subvenţii nesimţite din bugetul statului (ce le este pus cu dărnicie la dispoziţie) pentru deşelate „capodopere” ce vor fi uitate la primul colţ al timpului moral românesc; ei îşi acordă premiile şi laurii furajeri cu care îşi hrănesc vanitatea nesăţioasă. În librăriile lor îşi vînd cărţile doar ai lor; în presa lor, articolele lor sunt modelul de urmat; la televiziunile lor – un soi de frizerii ale coteriei – doar ei au obrazul bucălat; în locantele lor doar ei, desfătându-se cu amante de lux şi îndopaţi cu cine delăsate, se desfrânează ferit, iar banii fără miros, zeul corupător sau îngerul slut – puterea, circulă de la unul la altul, de la o lojă la alta, de la o coterie la alta, în spectacolul fascinant al unei Românii muribunde! În clubul cu circuit închis al coteriilor, cu lupanar şi piscină, la Capşa, la Ambasador, la Continental, la Sinaia, la Neptun, la Snagov, laolaltă, corbii albiţi – porumbeii de catran, căci, după o formulă cunoscută, „numai împreună vor reuşi!” Şi chiar au reuşit, în sfârşit… Ei sunt oligarhia, „călăuza oarbă”, dovedind “acea duplicitate asiatică ce a ajuns la român a fi înnăscută” (Jesus Pardo), ei, care în viaţa lor n-au dus nimic până la capăt, fripturiştii cu ştaif, cu morgă, clasa „regală” a ignominiei autohtone, născută în cocioabele mediocrităţii, folosind tragismul vremilor pentru a ne chema să fim părtaşi la comedia lor. I-am întâlnit oriunde unde ţara ar fi avut nevoie de intelectuali adevăraţi. (“Unul din rolurile intelectualului este să prevadă, ca o Cassandră, diferitele ameninţări, orori, catastrofe!” – Vaclav Havel) Trenă de curteni preţioşi linguşind constant satrapul de ocazie, comedianţi ai virtuţilor pe care le batjocoresc pentru că nu le au ei înşişi, rolul lor în carnagiul din Decembrie s-a dovedit irelevant. Când n-au privit cu ură spre televizorul unde se filma Revoluţia în direct, au urinat de spaimă. La chemarea patriei au răspuns dârdâind. Ei, onorabilele hiene de tranziţie, muşcând din inima ce le-a dat viaţă, vorbind sâsâit limba unui popor pe care, neputându-l respecta, îl dispreţuiesc. Priviţi-i, urmăriţi-i, în Parlament unde au devenit mobilier viager, în societatea tot mai strâmtă pentru ambiţiile lor, unde umbrele le colcăie ca viperele pe podeaua pângărită a României. Plini de ranguri, de onoruri, de parale, invidiaţi, linguşiţi şi adulaţi de cei ce le primesc bacşişurile ori care doresc să le semene, înscrişi în clubul patronat de Codul Penal, exhibându-şi îmbuibarea şi prostia pretenţioasă, preţioasă şi solemnă la TVR, la Antena 1, la Realitatea, la PRO TV! Dacă Dumnezeu ne-ar lăsa să-i vedem cum sunt cu adevărat, şi nu cum arată, ne-am îngrozi de prostia noastră! Căci pe ei i-am chemat să dispună de puterea tuturor, puterea unei naţiuni care, pentru a doua oară într-un veac de singurătate silită, după un decembrie 1919, într-un Decembrie 1989, nu-i aşa, a învins! Politicieni, academicieni, demnitari, preoţi, militari, patroni, bancheri, scriitori, ziarişti… Ei, pur şi simplu!  Cel ce vrea să vadă astăzi chipul României vede numai chipul parvenitului de la Bucureşti!

Renegatul

„Şi de unde, doamne, au apărut atâţia oratori în numele revoluţiei, dintre cei care tăceau în numele dictaturii?”

Octavian Paler

Una din secreţiile imoralităţii româneşti contemporane este instituţia renegatului! Individul care se autoabsolvă de ruşinea de a fi colaborat cu un regim dictatorial, prin abordarea, după prăbuşirea lui, a unei atitudini violente faţă de sistemul de complicităţi şi interese de care a aparţinut cândva. Renegat este culturnicul care după ce l-a omagiat pe Ceauşescu a dat-o la întors după Revoluţia Română,  este anticomunistul cu “preţioase” antecedente comuniste, este antisecuristul feroce care a colaborat cu securitatea, este conştiinţa în impostură. Nu puţini colaboraţionişti au trecut, după Revoluţie, fără jenă “baricada” dintr-o parte în alta! Partidele istorice au ţinut, la rândul lor, uşa deschisă exodului renegaţilor. Activiştii ce aparţineau nomenclaturii ori poliţiei politice, au fost acceptaţi cu asentimentul celor care, dorind să-i folosească, s-au lăsat folosiţi de ei. Opţiunea renegării s-a transformat într-un colac de salvare pentru cei ce au căutat să-şi uite biografiile morbide. Curând, deţinuţii politici, prizonierii de conştiinţă, luptătorii pentru libertate au fost substituiţi cu sosiile lor renegate. A fost ignorată, în schimb, o Doina Cornea ori un Călin Nemeş, doar pentru a nu-i mai putea “uita” pe renegaţiii ce le-au luat locul în stima societăţii. Şi succesul  renegatului s-a dovedit deplin! Impostura a înrămat România. În CNSAS lucrează cu folos renegaţii. Ong-urile cu statut moral sunt adesea o faţadă în spatele căreia colcăie galeriile renegaţilor. Renegaţii au luat cu asalt puterea publică devenind, pe rând,  parlamentari, miniştri, primari, preşedinţi, premieri. Şi chiar un şef al statului, care nu s-a sfiit să se declare anticomunist şi antisecurist, în timp ce îşi pusese ”mapa profesională” deoparte!

În România orice ai face nu te poţi compromite! Dar refuzul recunoaşterii meritului şi sacrificiului, concomitent cu susţinerea uzurpării, imposturii ori tentativei de mistificare a renegatului, este un sacrilegiu. La douăzeci de ani de la victoria Revoluţiei Române, foştii comunişti declamă, solidar, existenţa unei lovituri de stat şi nu a unei revoluţii naţionale. Au fost ei pe baricadele din Decembrie? Nu! I-a acuzat cineva pentru asta? Nu! Atunci de unde vine ura hâdă cu care urmăresc puterea de a schimba istoria într-un moment de cumpănă al ţării tuturor? Ori lăcomia de a profita primii la recompensele unei legi a recunoştinţei?

Renegaţii noştri de astăzi bântuie de asemenea pe forumurile naţionale. Gata să mânjească, să insulte, să calomnieze, la adăpostul anonimatului, tot ceea ce nu pot să veştejească în fapt: omenia oamenilor, puterea lor de a ieşi din izolarea vulnerabilă pentru a deveni solidari. Generozitatea, mărinimia îi ard ca soarele dimineţii ce alungă duhurile nopţii.

Ei sunt reziduul absolut al unei societăţi ce îşi limpezeşte apele cu anevoinţă. Dar dacă tot nu se sfiesc să-şi poarte măştile slute, să nu ne sfiim a le aminti că le cunoaştem obrazul adevărat! Fie el machiat înaintea de a apărea ca vedete de seară la făţarnicele noastre emisiuni de televiziune.

Eu, cel puţin, care cunosc numele multora dintre ei, v-aş putea vorbi despre directorii unor institute culturale, despre scriitorul  “de succes”, despre  moderatorii cu ştaif, despre  „justiţiari” înverşunaţi, despre „liderul” de partid, despre candidatul la funcţia de apostol al neamului acestuia atât de înjosit, despre purtătorul de sutană, cu ochii verzi sub povara pornirilor diavoleşti…

Dar la ce bun, dacă până acum nu i-aţi recunoscut singuri?… Ori n-aţi vrut să-i recunoaşteţi, ori sunteţi orbi de conştiinţă, ori sunteţi asemenea lor!

Martirii României

În câte feluri poate gândi un om atunci când rosteşte cuvântul martir ori erou? Dacă este american, el reacţionează cu bucurie. Pentru el, a salva un căţeluş de la înec, o căprioară cufundată într-o mlaştină sau un pui de bufniţă cu aripa frântă înseamnă fapta unui erou al comunităţii. Eroii lor civili sunt numeroşi, sunt recunoscuţi ca atare, ca nişte modele de luat în seamă.

Să ne întoarcem în România, o ţară în care nu există un sincer cult al martirului şi al eroului. Dovada: atât de puţine monumente, atât de puţin respect, atât de puţină recunoştinţă. Românii nu duc dorul celor care au făcut ceea ce lor nu le e cu putinţă. Uzurparea de merit, impostura, sunt armele ascunse ale ingratitudinii. Şi naţiunea nu-şi ascunde răceala pentru eroii ei. Şi-a dat foc un Liviu Corneliu Babeş, deoarece nu a mai suportat Regimul Ceauşescu. E, şi? a fost un nebun… Mai bine trăia şi se lăsa convertit la leprozeria morală de astăzi. A refuzat un oarecare general Ion Eremia să părăsească închisoarea comunistă cu preţul abjurării de la credinţa lui. Un prost al neamului! S-a sinucis un Călin Nemeş. Un beţiv care şi-a grăbit moartea! Morţii Revoluţiei sunt nişte fraieri, mânaţi de lovitura de stat… Martirul cu numele Leia a murit în Catedrala Mitropolitană în 21 decembrie 1989, strigând Libertate şi în numele celor ce continuau să tacă! A fost împuşcat în cap. Bine i-au făcut! Nu vedeţi ce a adus revoluţia asta, pe care generaţia noastră păguboasă nu o simte a ei? Cei împuşcaţi pe străzile Timişoarei înfruntau trei armate politice ale lui Ceauşescu. Câţi dintre cei care neagă Revoluţia au avut vreodată curajul să voteze contra la o şedinţă de partid?

Şi astăzi, în Anul 20 de la Revoluţia Română, asistăm la efecte terifiante ale refuzului recunoştinţei pe care orice creştin o datorează celui care a luptat şi pentru el, ori celor ce şi-au sacrificat viaţa pentru a răsturna o tiranie de 45 de ani! Dar se pare că mai demn de respect este cel care face o pomană dintr-o avere de furat decît cei ce au salvat o naţiune de dictatură! La Timişoara, timp de 19 ani, nu a fost oferită o singură cetăţenie de onoare unuia dintre participanţii la cele şapte zile glorioase. Edilii s-au grăbit, în schimb, să onoreze odrasle de securitate ori scriitori colaboraţionişti. La Braşov primăria se spală pe mâini atunci când i se aminteşte numele lui Liviu Babeş. La Cluj, Călin Nemeş este numele unui actor beţiv. La Bucureşti nu există o flacără veşnică, etern îndatorată martirilor Revoluţiei, ci doar un monument insultat cu pasiune gregară. Cei ce au forţat Regimul dictaturii şi l-au obligat pe Ceauşescu să fugă sunt astăzi asaltaţi de ingratitudinea generală. Cei ce n-au îndrăznit să iasă în stradă în Decembrie 1989 sunt primii contestatari ai ideii schimbării populare. Ca să nu mai vorbim de categoria renegaţilor, zeloşii comunişti, nomenclaturişti, securişti, care de 19 ani tună şi fulgeră împotriva Revoluţiei la care nu ei au participat! Cunosc numele atâtor duplicitari. Ei, câştigătorii admiraţiei venite de jos ca un potop de insulte adresate celor ce au binemeritat de la patrie!

Am scris aceste rânduri pentru a aminti generaţiei mele obligaţiile sale de onoare! Şi dacă alţii nu o fac, pentru că sufletul lor este otrăvit sau infirm, eu o fac. Îi mulţumesc generalului Ion Eremia, îţi mulţumesc, Liviu Babeş! Vă mulţumesc, Călin Nemeş şi Lucian Matiş! Vă mulţumesc, Mihai Gâtlan şi Vinerian Rădoi! Vă mulţumesc, Sorinel Leia şi Alexandru Grama!

Mulţumesc celor atât de puţini, părinţii nerecunoscuţi ai libertăţii noastre de astăzi!