17 Decembrie 1989 – noaptea asasinilor de la Timișoara

63 de români și-au pierdut viața în ziua de 17 decembrie 1989 pe străzile Timișoarei. Aveau să fie împușcați copii, femei, bătrâni, muncitori, studenți, pentru singura vină de a fi dorit libertatea! Represiunea ceaușistă (Armata, Securitatea și Miliția) avea să-și facă datoria în fața conducătorului iubit. A urmat eliberarea Timișoarei de dictatură și comunism, a urmat revolta conștiinței marilor orașe ale României, a urmat ziua de 22 decembrie când, după o noapte la fel de sângeroasă ca noaptea zilei de 17 decembrie la Timișoara, Ceaușescu a părăsit puterea. A părăsit-o nu de teama trupelor securității sau ale armatei, ci de teama poporului revoltat. Aceasta a fost Revoluția Română în Decembrie 1989! 23 de ani mai târziu, cei care au comis crimele din decembrie continuă să se prezinte la televiziunile publice pentru a afirma cu cinism că nu ei au tras, nu ei au arestat, nu ei au schingiuit, nu ei au furat cadavrele din spitale, nu ei au împușcat cu sânge rece. Generația care a urmat acelor zile eroice avea să dovedească indiferență – o indiferență vinovată. Depunerea coroanelor la mormintele martirilor nu se dovedește suficientă. Revoluționarii supraviețuitori continuă să fie izolați și împinși în pragul mizeriei, deși nu ei sunt profitorii Revoluției! Adevărații profitori ai Revoluției sunt miliardarii de astăzi, cei care au devalizat statul român și au înstrăinat suveranitatea și proprietatea națională.

Ziua de 17 decembrie 1989 a fost ultima zi din viața celor 63 de români împușcați la Catedrală, în Piața Libertății, la Podul Decebal, în Calea Girocului și Calea Lipovei. Din cele 93 de persoane decedate în Timișoara până în ziua de 25 decembrie 1989, 44 au fost furate din morga spitalului Județean Timiș și incinerate la Crematoriul Cenușa din București. Ei au deschis lista tragică a martirilor României. Națiunea Română le datorează recunoștință eternă!

Cristina Lungu, 2 ani, impuscata in inima pe Calea Girocului,  Timisoara,  intre cei doi parinti - 17 decembrie 1989    Alexandru Grama, 19 ani, ranit usor pe Calea Aradului, impuscat  in Spitalul Timisoara -17 decembrie 1989    Monica Gabriela Tako, 10 ani, ranita in coapsa pe Podul Decebal, impuscata in Spitalul Timisoara-17 decembrie 1989    Sorinel Daniel Leia, 22 ani, impuscat in cap pe scarile Catedralei,  Timisoara-18 decembrie 1989

Statistica:

 ziua de 17 decembrie: 63 de morţi, 224 răniţi 

 ziua de 18 decembrie:  8 morţi,  23 răniţi  

 zilele de 20-22:  6 răniţi   

Ordinele lui Ceauşescu: 

– Dacă era înarmată (Miliția) trebuia să tragă! 

– Trebuie să trageți! Trebuie să trageți în ei… 

– Ați spus că ați dat ordin să se tragă…De ce ați dezinformat? 

– Trebuia să-i omoare pe huligani! 

– Să lichidăm repede ce este la Timișoara, să punem trupele în stare de luptă și oriunde se încearcă vreo acțiune, lichidată radical. 

– Acum am trimis și sunt la Timișoara toți comandanții. Am discutat acum câteva minute cu tovarășul Coman care a sosit la Timișoara cu trupe, și au primit muniție de război… Am dat ordin să se tragă! 

– Vă raportez, tovarășe Ceaușescu, capătul a trei coloane întră în Timișoara, vor fi dirijate spre centru. Am ordonat să se tragă foc. Suntem gata să îndeplinim ordinul dumneavoastră! (gen. Ion Coman) 

Represiunea

Timisoara - Decembrie 1989

Anunțuri

Parlamentul Conștiinței Naționale

Piața Universității = Parlamentul Conștiinței Naționale! 

Tahrir – Piața Libertății

Tahrir

Piața Libertății

18 zile eroice

Ora libertății bate în acest moment în Egipt. Cairo este astăzi capitala acestei libertăți. Cu 21 de ani în urmă, flacăra libertății s-a aprins în România: la Timișoara, la București, la Arad, la Cluj, la Sibiu, la Brașov, dar românii s-au grăbit s-o stingă. Și de atunci întunericul a coborât asupra României.

Popoarele au și această putere. Când par definitiv îngenuncheate, ele se ridică în picioare și își recapătă dreptul la libertate. Victoria libertății este cea mai frumoasă sărbătoare a istoriei. Să o celebrăm, atunci, acolo unde ea a fost obținută și în numele tuturor celor ce pun libertatea mai presus de viața lor. Și să ne amintim și extraordinara solidaritate a românilor coborâți în stradă pentru a înfrunta represiunea  unei dictaturi sângeroase (În Egipt armata nu a tras în poporul său!), precum și cântecul Timișoarei din decembrie 1989: „Libertate! Libertate!”

Astăzi, 11 februarie 2011, după peste două săptămâni de luptă în Piața Tahrir a libertății lor, libertatea lumii vorbește în limba Egiptului!

Ceea ce dovedește Egiptul astăzi e că o Revoluție nu se organizează. Revoluția se întâmplă. Revoluția este.

„Totul e stupefiant în această revoluție, începând cu calmul, cu civismul său…” (Le Liberation)

„Asta e ceea ce cerem: respect, demnitate… spune Mohamed, instalator venit din Alexandria. Plătesc din banii mei, dar nu-mi pasă dacă voi fi ruinat, măcar vom fi liberi!” (Le Liberation)

„Este o revoluție! Amploarea sa este a celor care nu mai pot fi împiedicați să afirme că Egiptul de după 25 ianuarie e radical diferit de cel dinainte. Vocea poporului s-a ridicat cu claritate și mult curaj, afirmând că această schimbare este inevitabilă. Tinerii egipteni, susținuți de ansamblul generațiilor, spun astăzi ceea ce nimeni n-a îndrăznit să rostească timp de mai multe decenii. Eu repet, este o revoluție!” (Secretarul General al Ligii Arabe, Amr Moussa)

Un maior din armata egipteană, care s-a alăturat manifestanților din Cairo, a anunțat  că alți 15 ofițeri de diferite ranguri s-au dus de asemenea în Piața Tahrir pentru a lua parte la proteste, transmite Reuters în acest moment. „Mișcarea de solidaritate cu poporul a forțelor armate a început!”

„Circa 15 ofițeri s-au alăturat revoluției poporului. Scopurile noastre sunt aceleași cu ale poporului!”

„Ceea ce i-a determinat pe acești ofițeri și pe mine să ne alăturăm revoluției este jurământul de credință pe care l-am depus când am intrat în armată – să protejam națiunea,” a spus Shouman când a fost întrebat dacă ofițerii nu riscă un proces la curtea marțială. Protestatarii l-au ridicat pe Shouman pe umerii lor, strigând „Armata și poporul sunt împreună!”

UPDATE ora 21: La câteva ore după fuga dictatorului Mubarak, șeful Armatei egiptene salută memoria martirilor căzuți în lupta pentru libertate!  La 21 de ani din Decembrie 1989, capi ai Armatei Române nu recunosc și nu respectă Revoluția Română!

Homo Posteritas

Homo Posteritas

În ziua de 4 iunie 2009, înaintea unui numeros auditoriu, la Librăria Sadoveanu din București a avut loc lansarea celei mai recente cărți ale mele, Homo Posteritas.

În debutul manifestării a fost proiectat un film despre temele dominante ale cărții: Emil Cioran  (de la a cărui moarte s-au împlinit 14 ani), antichitatea greacă, Revoluția Română din Decembrie 1989 și România postdecembristă, omul contemporan și istoria viitoare a umanității.

Cartea a fost prezentată de către Lorin Fortuna, camaradul meu și liderul Revoluției de la Timișoara, scriitorul Alecu Ivan Ghilia – unul dintre puținii scriitori participanți la Revoluția de la București, arestat și bătut și închis la Jilava, și scriitorul și revoluționarul brașovean Mircea Brenciu.

Ca autor am fost recompensat de prezența prietenilor mei, cărora le mulțumesc!

Homo Posteritas - Bucuresti 1

Homo Posteritas - Bucuresti 3

Homo Posteritas - Bucuresti 4

Homo Posteritas - Bucuresti 7

Homo Posteritas - Bucuresti 9

Homo Posteritas - Bucuresti 10

Coteria

Coteria, locul unde participanții își sunt atât de dragi unii altora! Înscrişi în nomenclatorul recepțiilor bucureştene, ei se întâlnesc graţios pe la mesele rotunde, unde exprimă păreri profunde despre situaţia simplă ca lumina zilei, ce le scapă monoton printre degete. Coteria este echipa! Dacă nu faci parte din ea, eşti pierdut. Coteria asigură rangul şi distilează raţia de libertate într-o ţară unde aceasta nu constituie o necesitate. Coteria este coteria financiară,   coteria de presă, coteria culturală, coteria ocultă, coteria politică, lojile de favoare acordate unor sinecurişti care se salvează, unii pe alţii, de moartea prin ridicol ori prin ratare. Coteria de la Bucureşti este şiragul de mătănii al păcătoşilor cu smalţ intelectualist. Ei îşi acordă subvenţii nesimţite din bugetul statului (ce le este pus cu dărnicie la dispoziţie) pentru deşelate „capodopere” ce vor fi uitate la primul colţ al timpului moral românesc; ei îşi acordă premiile şi laurii furajeri cu care îşi hrănesc vanitatea nesăţioasă. În librăriile lor îşi vînd cărţile doar ai lor; în presa lor, articolele lor sunt modelul de urmat; la televiziunile lor – un soi de frizerii ale coteriei – doar ei au obrazul bucălat; în locantele lor doar ei, desfătându-se cu amante de lux şi îndopaţi cu cine delăsate, se desfrânează ferit, iar banii fără miros, zeul corupător sau îngerul slut – puterea, circulă de la unul la altul, de la o lojă la alta, de la o coterie la alta, în spectacolul fascinant al unei Românii muribunde! În clubul cu circuit închis al coteriilor, cu lupanar şi piscină, la Capşa, la Ambasador, la Continental, la Sinaia, la Neptun, la Snagov, laolaltă, corbii albiţi – porumbeii de catran, căci, după o formulă cunoscută, „numai împreună vor reuşi!” Şi chiar au reuşit, în sfârşit… Ei sunt oligarhia, „călăuza oarbă”, dovedind “acea duplicitate asiatică ce a ajuns la român a fi înnăscută” (Jesus Pardo), ei, care în viaţa lor n-au dus nimic până la capăt, fripturiştii cu ştaif, cu morgă, clasa „regală” a ignominiei autohtone, născută în cocioabele mediocrităţii, folosind tragismul vremilor pentru a ne chema să fim părtaşi la comedia lor. I-am întâlnit oriunde unde ţara ar fi avut nevoie de intelectuali adevăraţi. (“Unul din rolurile intelectualului este să prevadă, ca o Cassandră, diferitele ameninţări, orori, catastrofe!” – Vaclav Havel) Trenă de curteni preţioşi linguşind constant satrapul de ocazie, comedianţi ai virtuţilor pe care le batjocoresc pentru că nu le au ei înşişi, rolul lor în carnagiul din Decembrie s-a dovedit irelevant. Când n-au privit cu ură spre televizorul unde se filma Revoluţia în direct, au urinat de spaimă. La chemarea patriei au răspuns dârdâind. Ei, onorabilele hiene de tranziţie, muşcând din inima ce le-a dat viaţă, vorbind sâsâit limba unui popor pe care, neputându-l respecta, îl dispreţuiesc. Priviţi-i, urmăriţi-i, în Parlament unde au devenit mobilier viager, în societatea tot mai strâmtă pentru ambiţiile lor, unde umbrele le colcăie ca viperele pe podeaua pângărită a României. Plini de ranguri, de onoruri, de parale, invidiaţi, linguşiţi şi adulaţi de cei ce le primesc bacşişurile ori care doresc să le semene, înscrişi în clubul patronat de Codul Penal, exhibându-şi îmbuibarea şi prostia pretenţioasă, preţioasă şi solemnă la TVR, la Antena 1, la Realitatea, la PRO TV! Dacă Dumnezeu ne-ar lăsa să-i vedem cum sunt cu adevărat, şi nu cum arată, ne-am îngrozi de prostia noastră! Căci pe ei i-am chemat să dispună de puterea tuturor, puterea unei naţiuni care, pentru a doua oară într-un veac de singurătate silită, după un decembrie 1919, într-un Decembrie 1989, nu-i aşa, a învins! Politicieni, academicieni, demnitari, preoţi, militari, patroni, bancheri, scriitori, ziarişti… Ei, pur şi simplu!  Cel ce vrea să vadă astăzi chipul României vede numai chipul parvenitului de la Bucureşti!

Valeriu Boboc

Hemoragia Basarabiei continuă! Un regim represiv ucide trupul, inima şi spiritul oamenilor şi toţi ceilalţi tac, înţelept. Occidentul a învăţat lecţia resemnării. Tace, la rândul lui. Tace şi preşedintele moral Obama. Tac românii de la Bucureşti. Tace preşedintele Băsescu. Tac şi devin complici la crimă! Când vor deschide gura va fi deja prea târziu pentru omul Valeriu Boboc. Care a părăsit această lume odioasă. Tace Biserica din Moldova. Tace Biserica Română. Tace Parlamentul. Doar Voronin nu tace. Doar ruşii pravoslavnici nu tac. Doar agenţii ruşi din România. Doar procuratura de la Chişinău. Doar secţiile de miliţie. Nu tac în timp ce schingiuiesc fiinţa românească a secolului XXI! Tace Iurie Roşca, acela cu care am înfiinţat Consiliul Naţional al Reîntregirii. Cere prudenţă Mircea Druc – un alt fondator al mişcării unioniste. Tace Leonida Lari. Cine nu tace în Europa?

De aceea, frate Valeriu Boboc, să ne ierţi pentru zilele pe care le vom trăi în plus, dincolo de viaţa ta frântă ca o ramură de salcie într-o zi de Florii. Să te primească Dumnezeu, şi să nu tacă! Să nu tacă, la rândul Lui!…

De la moartea ta, numele tău îmi va aminti definitiv de numele Basarabiei! Tu, care nu ai tăcut, pentru ca noi să avem dreptul să vorbim despre libertate…

Cetăţenia română

Există, din păcate, un prost obicei românesc: acela de a uita ceea ce nu ai făcut tu însuţi!

Am propus în anul 1991, în Parlamentul României, acordarea cetăţeniei române tuturor cetăţenilor Basarabiei! În acelaşi an am iniţiat, împreună cu ziarista Roxana Iordache, primele proceduri de obţinere a cetăţeniei române pentru basarabeni, în pofida opoziţiei administraţiei române, care a recurs la tot felul de tertipuri pentru a spune: NU!

Optsprezece ani mai târziu, actualul preşedinte inventează oul! Promite accelerarea acordării cetăţeniei unor români basarabeni care ar fi putut-o avea de optsprezece ani!

Mai bine mai târziu decât niciodată, dar în cazul de faţă acest „mai târziu” ne costă cumplit, inclusiv cele două vieţi tinere care şi-au găsit sfârşitul şi datorită resemnării comode a politicienilor de la Bucureşti!