In memoriam Vasile Paraschiv

A murit Vasile Paraschiv.

A murit o pagină de istorie. O pagină a curajului unei conștiințe românești. O pagină a singurătății în mijlocul mulțimilor insensibile la demnitate. Singurătatea impusă, în România, celor merituoși! Îi pierdem, unul după altul, pe cei puțini! Dar cui îi pasă?

A murit Vasile Paraschiv. Și nici un clopot festiv nu a tulburat liniștea complice. Și nici un cortegiu de bocitori nu l-a condus pe ultimul drum!Oh! Doamne, cât de bine ne simțim în informa normalitate!

Se retrage, încet-încet, din România, sub pământ, spiritul temerar, spiritul eroic.

Și să nu uităm!

El a refuzat România așa cu este. Romania, la rândul ei,  l-a refuzat pentru că nu a putut fi asemenea lui!

A murit Vasile Paraschiv.

A trăit 82 de ani printre noi și va trăi etern pentru România!

Dumnezeu să-l răsplătească așa cum noi n-am fost în stare!

Reclame

17 decembrie 1989

17 decembrie 1989. Ziua în care pe străzile Timișoarei au fost împușcați, din ordinul lui Ceaușescu, zeci de români. Au murit pentru vina de a fi vrut libertatea poporului lor.

Au murit pentru ca 21 de ani mai târziu ingratitudinea românească să nu-și mai amintească numele, sacrificiul și martirajul lor. Au murit pentru a fi uitați!

Îmi cer iertare astăzi, trist, smerit și rușinat, în numele neamului meu!

Dumnezeu să odihnească sufletele lor curate!

Brandul Ceauşescu şi ceauşismul

În ultima vreme, în România se produce un fenomen tulburător! În timp ce Revoluţia română continuă să fie negată şi denigrată cu înverşunare, fosta putere comunistă, răsturnată în Decembrie 1989, reia ofensiva împotriva istoriei reale. Personaje de tristă amintire ies din ascunzători pentru a îngreuna drumul spre adevărul zilelor din Decembrie. Foştii demnitari comunişti îşi scriu memoriile, finanţează publicaţii ale fostei poliţii secrete (altfel spus, ale Securităţii), alimentează mass-media cu ştiri răstălmăcite ori trunchiate, în timp ce poziţii cheie ale statului român sunt ocupate de către eşalonul foştilor mari colaboraţionişti. Şi nu au trecut decât 20 de ani! Dar istoria nu se scrie cu minciuni. Marea mistificare ce priveşte Revoluţia va fi sortită eşecului. Nu pot decât subscrie la o declaraţie a academicianului Florin Constantiniu: “Adevărul istoric este inviolabil şi ceea ce aţi făcut dumneavoastră în Decembrie 1989 îşi va găsi locul cuvenit în cărţile de istorie!

Cât priveşte Regimul Ceauşescu – singurul dictator al estului care a dat ordin să se tragă în propriul său popor – acesta nu poate fi evocat decât ca o tiranie primitivă, slujită de conştiinţe asemenea ei! Nu poate fi uitat nici astăzi sărutul mâinii dictatorului cu puţin înainte de fuga lui, nu poate fi uitată reacţia laşă a CPEX-ului când dictatorul a simulat că îşi dă demisia, nu poate fi uitat servilismul celor din fruntea armatelor politice ale lui Ceauşescu: Securitatea, Miliţia, Armata, care i-au executat ordinele scelerate între 16 şi 22 decembrie 1989, nu poate fi uitată declaraţia fostului ministru de interne, Tudor Postelnicu: “Am fost un dobitoc!“ (şi nu a fost singurul!) Regimul Ceauşescu nu poate fi uitat în veacul vecilor! Mii de morţi, răniţi, schingiuiţi, arestaţi, o populaţie prizonieră, lipsită de lumină şi căldură, de  libertate şi drepturi, asta a fost moştenirea lui Nicolae Ceauşescu!

Cu atât mai surprinzătoare sunt deciziile justiţiei postdecembriste, dispusă să restituie astăzi importante valori culturale moştenitorilor dictatorului; cu atât mai sfidătoare este dorinţa aceloraşi moştenitori de a capitaliza numele unui dictator sanguinar! Pentru România viitoare, numele Ceauşescu va fi simbolul unei dictaturi duse la absurd, neegalată nicăieri într-o ţară europeană! Nicolae Ceauşescu este cel care a dat ordine să se tragă în populaţia României. Le reamintesc celor care vor să le uite!

Trebuia să trageţi! Trebuia să trageţi un foc de avertisment şi dacă nu încetau, trebuia să trageţi în ei!

N-aţi executat ordinul… trebuia să-i omoare pe huligani!

Am discutat cu tovarăşul Coman care a sosit la Timişoara cu trupe, şi au primit muniţie de război… Am dat ordin să se tragă!”

Ion Coman:  „Vă raportez, tovarăşe Ceauşescu, capătul a trei coloane intră în Timişoara… Am dat ordin să se tragă! Suntem gata să îndeplinim ordinul dumneavoastră!…”

Celor care şi astăzi căinează execuţia lui Ceauşescu în ziua de Crăciun să le reamintim fapta de netăgăduit a uciderii a sute de români înainte de Sărbătoarea Naşterii Domului! Nicolae Ceauşescu închide o epocă brutală, însemnată de absenţa libertăţii şi demnităţii umane. Să o lăsăm, atunci, acolo unde merită, în cimitirul moral al unui neam altfel îngăduitor cu cei care-l conduc în prăpastie. Ceauşescu trebuie lăsat să piară definitiv, chiar dacă urmaşii lui mai speră să-i transforme numele într-un brand înregistrat pentru vin ori ţigări.

Oare de câte ori vom scrie despre crimele dictatorului Ceauşescu va trebui să cerem moştenitorilor acestuia aprobarea de a-i folosi numele?!

Ceauşescu e numele unui destin eşuat. România trebuie să aibă puterea să se desprindă de Epoca Ceauşescu, chiar şi astăzi, la 20 de ani de la căderea lui! Răul domină atunci când poate produce suferinţă. Răul numit Ceauşescu produce suferinţă şi astăzi. Şi atunci când această suferinţă va înceta,  România va fi în sfârşit vindecată de Ceauşescu şi ceauşism!

Bukovski despre Occidentul moral

„Marea eroare  a generaţiei mele a fost credinţa într-un Occident moral”

Claudiu Iordache – Polul de Putere

„Aşa că eu m-am întors la Cambridge cu aproximativ 7000 de documente copiate, toate secrete, căci au devenit iarăşi secrete chiar în aceeaşi zi. Ce era atât de secret în legătură cu cele mai multe dintre aceste documente? De ce se împotrivea Occidentul unui proces al comunismului? Vă pot spune: fiindcă din aceste documente reiese în mod clar că anumite forţe ale unor instituţii occidentale colaboraseră foarte mult cu Moscova, foarte adesea în secret, câteodată în mod deschis; foarte adesea cu KGB-ul. Pot să vă spun, de pildă, că Partidul Social Democrat vest-german colabora în secret cu Moscova pe filieră KGB… şi aşa mai departe. Desigur, cele mai multe dintre puterile occidentale nu voiau ca acest lucru să iasă la iveală, deoarece s-ar fi dezlănţuit o profundă criză, o criză politică. Cel mai uimitor lucru este că, având aceste documente, când descopeream că domnul cutare sau cutare a fost agent al Moscovei, şi totuşi el este încă primul ministru al ţării respective, sau preşedintele ţării respective, mă gândeam că trebuie să fac ceva. La acea vreme aveau loc alegerile prezidenţiale în Finlanda, iar principalul candidat la preşedinţie, cineva pe nume Sorsa, conform documentelor mele colaborase în secret cu Moscova. Prin intermediul prietenilor mei din Finlanda, am încercat să dau documentele ziarelor din Finlanda; nici măcar un singur ziar finlandez nu le-a publicat. Nu voiau scandal; au zis „Ei, dacă i-am şti pe toţi care au colaborat cu Moscova… ” Aşa că – ce-am făcut? – le-am publicat în Suedia, şi apoi toate ziarele finlandeze le-au copiat din ziarele suedeze. A fost un mare scandal, Sorsa a demisionat, a recunoscut că a fost agent secret, şi gata. Şi tot aşa de la un stat la altul.

În Germania am încercat să public documentele despre social democraţi: nr. 2 al lor, Egon Bahr, era agent sovietic. Nici măcar un singur ziar sau o singură revistă din Germania nu a făcut-o. În cele din urmă, când am publicat cartea „Judecată la Moscova„, cei cu adevărat inteligenţi, foarte deştepţi, au încercat să o blocheze prin tăcere. Nu obiectau, nu se supărau, nu voiau să ajungă în instanţă, nu, ei se prefăceau că n-au citit-o. Spre exemplu, un om politic german, foarte cunoscut şi foarte influent, a fost abordat de un prieten de-al meu, jurnalist german, cu cartea în mână. I-a arătat un document din anii ’60, scris de Andropov, care arăta că el a colaborat cu Moscova, şi l-a rugat să comenteze. „Aţi vrea să ne explicaţi despre ce e vorba?” Iar el a zis „Ce documente, ce carte? Eu n-am văzut-o.” Şi a plecat.

Aşa au făcut şi în Franţa, mai mult sau mai puţin. Nici unul dintre ei n-a obiectat faţă de cele spuse de mine, fiindcă ştiau că n-au pe ce bază să obiecteze. Nu eu spuneam acele lucruri; ele se găseau în documente purtând semnătura lui Brejnev, Andropov, Suslov. Aşa că au păstrat linişte deplină. Când cartea mea a ajuns în Franţa – şi a ajuns cu doi ani înaintea „Cărţii Negre a Comunismului” – erau în toate ziarele recenzii care spuneau „da, e o carte interesantă, mda”. Dar ca oamenii să se intereseze de carte, cartea trebuie să fie controversată, dacă nu e controversată nimeni n-o citeşte. Şi aşa au făcut; n-au avut curajul să mă atace şi s-au hotărât să păstreze tăcerea.

Doi ani mai târziu Stephane Courtois şi colegii săi au făcut un sumar al crimelor comunismului mondial în „Cartea neagră a Comunismului„. Atunci stânga occidentală s-a decis să-i atace; au văzut că aveau o bază documentară mai puţin solidă decât avusese cartea mea, au văzut că ar fi mai uşor de atacat. Au atacat virulent pe editori pentru publicarea acestei cărţi. Iar acest lucru a făcut cartea extraordinar de populară – a devenit dintr-o dată bestseller, se vindea ca pâinea caldă, era nemaipomenit de populară. Deci socoteala lor a fost greşită.

În Polonia, cartea mea a ajuns extraordinar de cunoscută, a devenit best-sellerul nr. 2, după atlasul hărţilor rutiere; practic fiecare familie din Polonia mi-a cumpărat cartea. De ce? Pentru că în carte este un mare capitol despre Polonia, despre Legea Marţială şi Solidaritatea şi despre cum sovieticii se pregăteau să distrugă Solidaritatea. N-ar fi făcut atâta vâlvă dacă n-ar fi fost generalul Jaruselski. Ei, generalul Jaruselski s-a speriat când a văzut cartea, ştia că poate să ajungă în închisoare, fiindcă minţise tot timpul, spunând că ruşii îl ameninţaseră cu o invazie militară, iar el a trebuit să aleagă răul cel mai mic şi să introducă Legea Marţială. Iar conform documentelor, inclusiv proceselor verbale ale întâlnirilor Biroului Politic, acest lucru nici măcar nu se discutase. Sovieticii nici măcar nu plănuiseră să-şi trimită trupele în Polonia, şi Jaruselski ştia. Mai mult, în repetate rânduri înaintea introducerii Legii Marţiale, el telefonase la Moscova şi întrebase dacă l-ar putea ajuta cu armata, fiindcă nu era foarte sigur de propria armată.

Atacându-mi cartea şi spunând că nimic nu este adevărat (şi câte şi mai câte), Jaruselski mi-a făcut implicit un raport bona fide. Dacă ar fi fost destul de deştept să stea liniştit şi să nu spună nimic, cartea n-ar fi avut prea mare succes, dar aşa cum s-a întâmplat (a încercat chiar să susţină o dezbatere cu mine la televiziune, şi desigur a pierdut) a reuşit să o facă foarte populară.

Ce spune acest lucru? Spune două lucruri foarte importante, pe care trebuie să le ţinem minte: oamenii vor să ştie. Degeaba ni se spune „sunt chestiuni vechi, nu interesează pe nimeni, este istorie… ” Aiurea. Oamenii vor să ştie. Dacă au ocazia, imediat devin interesaţi. Dar sistemul (conducătorii, fie din Este, fie din Vest) nu este interesat de astfel de dezbateri; le blochează, le blochează de câte ori se poate.

O altă carte care a reuşit să răzbată este „Cartea Neagră a Comunismului”. De aceea este şi atât de puternic susţinută. Nu spune mai multe decât am spus eu sau decât a spus altul, dar a reuşit să răzbească, a obligat sistemul să recunoască unele lucruri sau cel puţin să le dezbată. Aceasta este condiţia necesară acum, fie în România, fie în Polonia, fie în Rusia, fie chiar în Occident. Vechii noştri duşmani sunt încă la putere şi ei controlează totul.”

Bukovski la Sighet – carte editată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, apărută în Editura Fundaţia Academia Civică, 2002

Valeriu Boboc

Hemoragia Basarabiei continuă! Un regim represiv ucide trupul, inima şi spiritul oamenilor şi toţi ceilalţi tac, înţelept. Occidentul a învăţat lecţia resemnării. Tace, la rândul lui. Tace şi preşedintele moral Obama. Tac românii de la Bucureşti. Tace preşedintele Băsescu. Tac şi devin complici la crimă! Când vor deschide gura va fi deja prea târziu pentru omul Valeriu Boboc. Care a părăsit această lume odioasă. Tace Biserica din Moldova. Tace Biserica Română. Tace Parlamentul. Doar Voronin nu tace. Doar ruşii pravoslavnici nu tac. Doar agenţii ruşi din România. Doar procuratura de la Chişinău. Doar secţiile de miliţie. Nu tac în timp ce schingiuiesc fiinţa românească a secolului XXI! Tace Iurie Roşca, acela cu care am înfiinţat Consiliul Naţional al Reîntregirii. Cere prudenţă Mircea Druc – un alt fondator al mişcării unioniste. Tace Leonida Lari. Cine nu tace în Europa?

De aceea, frate Valeriu Boboc, să ne ierţi pentru zilele pe care le vom trăi în plus, dincolo de viaţa ta frântă ca o ramură de salcie într-o zi de Florii. Să te primească Dumnezeu, şi să nu tacă! Să nu tacă, la rândul Lui!…

De la moartea ta, numele tău îmi va aminti definitiv de numele Basarabiei! Tu, care nu ai tăcut, pentru ca noi să avem dreptul să vorbim despre libertate…

Cetăţenia română

Există, din păcate, un prost obicei românesc: acela de a uita ceea ce nu ai făcut tu însuţi!

Am propus în anul 1991, în Parlamentul României, acordarea cetăţeniei române tuturor cetăţenilor Basarabiei! În acelaşi an am iniţiat, împreună cu ziarista Roxana Iordache, primele proceduri de obţinere a cetăţeniei române pentru basarabeni, în pofida opoziţiei administraţiei române, care a recurs la tot felul de tertipuri pentru a spune: NU!

Optsprezece ani mai târziu, actualul preşedinte inventează oul! Promite accelerarea acordării cetăţeniei unor români basarabeni care ar fi putut-o avea de optsprezece ani!

Mai bine mai târziu decât niciodată, dar în cazul de faţă acest „mai târziu” ne costă cumplit, inclusiv cele două vieţi tinere care şi-au găsit sfârşitul şi datorită resemnării comode a politicienilor de la Bucureşti!

Basarabia

Trebuie să trăim drept. Trebuie să gândim drept. Basarabia nu este un alt stat. Basarabia nu este o altă ţară. Ea e o parte înstrăinată cu forţa şi nedorită înapoi. Românii generaţiilor trecute au avut acest merit. Generaţia noastră, nu! Nu am dorit-o înapoi. Nici în anul 1991, nici astăzi, când copiii noştri de acolo luptă şi în locul nostru. Aceste câteva cuvinte nu se vor patetice. Sunt, pur şi simplu, triste. Ele constată, în esenţă, că ne-am înstrăinat de noi înşine. Că nu suntem ce-ar trebui să fim. Cu puternic respect faţă de familia noastră risipită. Eu unul, cel puţin, simt cum România se răceşte ca o lespede seacă. Sufletul ei este sterp. Strada ei este invadată de barbari contemporani. Statul ei este ocupat de străini. Naţiunea se lasă amăgită şi minţită cu o uşurinţă înspăimântătoare. Nu-ţi iubeşti patria dacă nu o priveşti în ochi. Ochii României sunt secaţi. Şi dacă ar mai trebui să căutăm pe undeva urme ale dragostei şi dorului de ţară, atunci trebuie să privim spre Bucovina şi Basarabia, locuri unde românii au fost exilaţi de români! Sărut mâna Basarabiei române şi îi cer iertare pentru tot răul pe care i l-am făcut, precum şi pentru cel pe care i-l mai putem face! Prin politicieni, prin miniştri de externe, aşa numiţii miniştri-abandon, prin parveniţii care au cotropit România. Suntem în ziua sfântă a Floriilor. Ajuns în Ierusalim, Iisus i-a alungat din temple! Intrăm în săptămâna patimilor, care nu se va sfârşi decât atunci când familia va fi reîntregită, care nu se va sfârşi decât atunci când Basarabia se va întoarce la Patria Mumă.

Dar până atunci, ouăle pe care le vom ciocni de Sfântul Paşte umbrit vor fi negre. Trupul României nu a înviat încă!

Cristos a înviat, fraţi basarabeni! Cristos a înviat, fraţi bucovineni! Cineva, aici, în ţara voastră de suflet, vă respectă şi vă iubeşte!

Pentru a nu vă simţi singuri!

REMEMBER 1991

Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi?

Recunoaşterea de către Parlamentul României a independenţei Republicii Moldova