O, patria mea, frumoasă și pierdută…

În timp ce cultura și patria română se prăbușesc sub loviturile cinicilor, fățarnicilor și parveniților de la putere, în amurgul înăbușitor al unei dictaturi tăcute, artiștii italieni aruncă, demni, în obrazul dictatorului Berlusconi cuvintele: “O, patria mea, frumoasă și pierdută!” „Dacă vom continua aşa, vom ucide cultura pe care s-a clădit istoria Italiei!” rostește Riccardo Muti în fața unei audiențe emoționate care se ridică în picioare și cântă, alături de muzicieni, O, mia patria, si bella e perduta…” 

Cine ar putea rosti aceste cuvinte răscolitoare, aici, la București? Când vom cânta, din nou împreună, imnul libertății noastre: Deșteaptă-te române! așa cum italienii își plâng acum libertatea pierdută, în Italia lui Giuseppe Verdi?

Noi, cei care, astăzi, îngânăm umili imnurile unei sclavii acceptate, imnul mut al robilor liberi…

Silvio Berlusconi învins de Giuseppe Verdi – moment magic la Opera din Roma  

În 12 martie 2011  Italia sărbătorea 150 de ani de la formarea sa şi cu această ocazie la Opera din Roma a avut loc un concert de maximă încărcătură simbolică, dirijat de Riccardo Muti. Nabucco de Verdi este o operă atât muzicală, cât şi politică, evocând sclavia evreilor din Babilon. În Italia, aria Va pensiero este simbolul dorinţei de libertate a poporului, care în anii 1840 – epoca în care a fost compusă opera – asuprit fiind de Imperiul Habsburgic, avea să lupte până la crearea Italiei unite.

Înainte de reprezentaţie, Gianni Alemanno, primarul Romei, a urcat pe scenă rostind un discurs în care a denunţat reducerea de către guvern a bugetului alocat culturii (în condiţiile în care Alemanno este membru al partidului aflat la putere şi fost ministru al lui Berlusconi). Această intervenţie politică, într-un moment cultural cu mare încărcătură simbolică pentru Italia, avea să producă un efect neaşteptat, mai ales că Silvio Berlusconi în persoană asista la reprezentaţie.

Dirijorul Riccardo Muti a povestit cum a decurs seara: “De la bun început, publicul a ovaţionat îndelung. Apoi am început să cântăm. Totul se desfăşura foarte bine, dar când am ajuns la faimoasa arie Va Pensiero am simţit imediat că atmosfera în public devine încordată… În momentul când oamenii au realizat că aria Va Pensiero era pe cale să înceapă, tăcerea a căpătat o încărcătură de veritabilă fervoare. Puteai să simţi reacţia viscerală a publicului la auzul lamentaţiei sclavilor care cântau «Oh, patria mea, atât de frumoasă, şi pierdută !». Când Corul se apropia de sfârşit, în public deja se striga: «Bis!» Publicul se pornise să strige «Trăiască Italia!» şi «Trăiască Verdi!» Spectatorii care ocupau locurile de sus aruncau hârtii pe care erau scrise mesaje patriotice…”

Deşi o mai făcuse o dată la Scala din Milano, în 1986, Muti a ezitat să acorde bis pentru Va pensiero, considerând că o operă trebuie să curgă de la început până la sfârşit. Dar sentimentul patriotic al publicului se trezise deja. Cu un gest teatral, dirijorul s-a întors cu faţa spre public şi spre Berlusconi şi iată ce-a urmat.

După ce strigătele de “bis” pentru Va Pensiero s-au stins, cineva din public a strigat: ”Viaţă lungă Italiei!” Riccardo Muti a rostit: “Da, cu asta sunt de acord, Viaţă lungă Italiei! [aplauze] Nu mai am 30 de ani şi mi-am trăit viaţa, dar ca italian care a călătorit mult prin lume mi-e ruşine de ceea ce se întâmplă în ţara mea. Aşa că mă supun cererii voastre de bis pentru Va Pensiero. N-o fac numai din emoţia patriotică pe care o resimt, ci pentru că astă seară, în timp ce dirijam corul care cânta Oh, ţara mea, frumoasă şi pierdută, m-am gândit că dacă vom continua aşa, vom ucide cultura pe care s-a clădit istoria Italiei. Şi într-un astfel de caz, patria noastră ar fi cu adevărat frumoasă şi pierdută. [Aplauze furtunoase, inclusiv ale artiştilor de pe scenă] De când domneşte aici un climat italian, eu, Muti, am tăcut prea mulţi ani. Acum aş vrea… ar trebui să dăm un sens acestei arii. Întrucât ne aflăm în casa noastră, în teatrul capitalei, cu un cor care a cântat magnific, şi care e acompaniat magnific, dacă vreţi cu adevărat, vă propun să vă alăturaţi nouă pentru a cânta cu toţii împreună.”

Şi a invitat publicul să cânte cu Corul Sclavilor. “Am văzut cum grupuri de oameni se ridică în picioare. Toată Opera din Roma s-a ridicat. Şi Corul, de asemeni, s-a ridicat. A fost un moment magic la Operă.” 

Seara respectivă a fost nu numai o reprezentaţie cu Nabucco, ci deopotrivă o declaraţie a teatrului capitalei adresată politicienilor. Italia mai are o şansă atâta timp cât artişti cu conştiinţă, precum Riccardo Muti, vorbesc răspicat, iar italienii reacţionează. În România letargia e maximă, nimic nu-l mai mişcă pe românul ascuns în sinele său. Şi nici artiştii nu ridică glasul peste corul intelectualilor obedienţi. Tăcere complice şi vinovată.

(mesaj primit pe mail în 9 iulie 2011)  

Anunțuri

1 comentariu

  1. M-a impresionat pana la lacrimi acest cantec si cuvintele lui Riccardo Muti, care este un mare artist si patriot!
    Am plans pentru patria mea Romania si pentru Italia patria mea de adoptiune.
    Ma gandesc, iata, pentru cine am iesit in 89 in strada la TIMISOARA.
    Pentru ca o mana de imbuibati s-o duca bine.
    In timp ce noi multi timisoreni ne-am instrainat, si numai domnul stie cum traim departe de patria noastra frumoasa si pierduta!


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s