O cronică de la Timişoara

Despre Revoluţia Românilor, dar mai ales despre

resurecţia Securităţii 

Revoluţia românilor este cea mai frumoasă carte scrisă despre acest subiect. Este una a punerilor la punct, însă cu detaşare şi candoare, căci autorul, Claudiu Iordache, nu este vindicativ, deşi unele formulări ale sale nu sunt lipsite de arţag. Este un volum al repoziţionărilor, autorul distanţându-se şi polemic, şi cordial, inclusiv de oamenii cu care a fost aproape, la un moment dat, în “aceeaşi tabără”, inclusiv de Ion Iliescu. Discursul se construieşte nu în registrul factual, al cronologiilor efective, ci în cel al receptării, al semnificaţiilor. Dar importanţa scrierii se detaşează prin resemnificarea întâmplărilor în contextele lor originale şi prin întoarcerea la acţiunile unor persoane şi personaje chiar în timpul confruntărilor, intrate ulterior în uitare sau marginalizate de-a dreptul. Autorul nu e deloc o persoană comodă, iar adevărurile spuse pot fi deranjante, ba chiar iritante. E un mod de a arăta cu degetul. Mai discret, însă evident. Sunt luaţi în vizor, în lunetă mai degrabă, foşti revoluţionari profitori, securişti şi demnitari ai vechiului regim, precum şi profitorii noilor regimuri ori politicienii superficiali, corupţi, incompetenţi ai timpurirlor noastre. Denunţarea faptelor acestor autişti la mivel sociopolitic se face în numele celor curaţi, al oamenilor simpli ce au sperat la o viaţă mai bună atunci când au ieşit în stradă sau, pur şi simplu, au decis, în Decembrie 1989, să se scuture de noroiul totalitar, deşi Claudiu Iordache susţine mereu că e vorba doar de sine, de susţinerea unei poziţii, a unui principiu. Sunt oameni care au fost înşelaţi în aşteptări, iar acest lucru doare! Societatea nu s-a limpezit şi nu se limpezeşte, a devenit mai confuză, cu dificultăţi sporite, or nu aşa se întrevedea în zilele de foc ale Revoluţiei! 

Autorul îi exprimă pe ceilalţi, pentru că e o conştiinţă vie. A avut curajul să protesteze chiar în perioada când regimul părea foarte stăpân pe situaţie, s-a implicat în politică, şi-a păstrat moralitatea şi a pierdut… E om instruit, are o inimă care vibrează, a participat la evenimente chiar la vârf, fiind printre cei distinşi în primele structuri de organizare liberă a Timişoarei, ştie să spună lucrurilor pe nume, deci, cumva, era obligat să scrie, să ia mereu cuvântul.  

Tot acest volum este o duioasă pledoarie pentru revoluţia românilor, pentru revoluţia celor mulţi, pentru cei ieşiţi  pe străzi şi în pieţe, înfruntând gloanţele, baionetele, TAB-urile şi tancurile. Vorbim de “români”, dar este evident că autorul se referă la oamenii ce au luptat cu regimul şi cu imensul mecanism al represiunii, în sensul de cetăţeni denunţaţi de apartenenţa etnică în acele episoade de încleştare. Cel puţin la Timişoara, în 15 şi 16 decembrie 1989, coalizarea spiritului protestatar într-o mişcare coerentă s-a produs în preajma Bisericii Reformate, cea în care era baricadat pastorul László Tökès. Claudiu Iordache nu-i recunoaşte acestuia un rol impoprtant în Revoluţie. Strict istoric şi temporal, rolul său se încheie la miezul nopţii de 16 spre 17 decembrie 1989. Este contemporan cu mişcările de protest în masă doar câteva ore, aproximativ de la ora 18 la 24, ori de la 20 la ora 2, după alte mărturii şi documente, când este săltat de Securitate şi de activiştii de partid, bătut, înghesuit într-o  maşină şi deportat din Timişoara. Revine ceva mai îngăduitor: cazul Tökés este adiacent. El ar fi putut amorsa, cel mult, o erupţie de mult amânată”. Iar adevărul e că a… amorsat-o!  

Mai există şi un alt caz, când realitatea e simplificată, iar autorul crede că acţiunile de mistificare au alterat faptele originale: “A vrut Securitatea să convingă cercetarea istorică de faptul că prima Proclamaţie a Revoluţiei (s.a.) de la Timişoara, citită miilor de timişoreni din Balconul Operei în timp ce Ceauşescu era la putere şi armele nu tăcuseră, a fost, de fapt, cea a societăţii Timişoara, scrisă în deplină libertate două luni mai târziu? A încercat, dar nu a convins!” Pur şi simplu li se atribuie oamenilor securităţii o inteligenţă şi o capacitate de manipulare pe care nu o au. Erau şi sunt mai degrabă brutali decât rafinaţi în metode şi acţiuni… Apoi, Claudiu Iordache a fost dacă nu implicat, cel puţin a frecventat cercul care a redactat Proclamaţia de la Timişoara şi ştie că nu are nimic cu obscurităţile securiste ori cu vreo altă încercare de manipulare! De altfel, reacţia clasei conducătoare a României, din primăvara lui 1990, susţinută masiv de Securitatea rebotezată, dar şi de structuri ale altor servicii secrete, precum şi a presei naţionale (televiziunea şi radioul, posturile publice) a fost de a respinge masiv Proclamaţia de la Timişoara din 11 martie 1990. Adevărul e că mulţi alţii au încercat să o folosească în diferite scopuri, manipulând prin diferite metode conţinutul ei. Un exemplu e legat chiar de susţinerile lui Claudiu Iordache din Revoluţia românilor. Doar printr-un abuz se poate susţine că actualul regim din ţara noastră se identifică cu prevederile punctelor din document! Punctul 8 nu prevede doar lustraţia, ci şi alegerea preşedintelui ţării de către Parlament, cea mai democratică şi importantă instituţie în stat, în ideea că în această funcţie ar putea ajunge şi oameni pricepuţi, personalităţi reprezentative, capabile să catalizeze energiile unui popor… Apoi, cele două documente fac parte dintr-o înlănţuire logică, al doilea se originează în primul, fapt declarat şi evidenţiat prin conţinut.  

De cele mai multe ori, Claudiu Iordache afirmă şi nu aduce probe, însă discursul eseistic rămâne convingător. Conturează o stare, un mod de a simţi, acestea nefiind demonstraţii ştiinţifice ori juridice. Sunt contrastele, confuziile ce ne domină viaţa şi întrebările ce trebuie puse cu adevărat. Iată o punctare ca o tăietură de bisturiu: “Situaţia morţilor înregistraţi înainte şi după 22 decembrie 1989 este următoarea:  

Până în 22 decembrie 1989 – 300 de morţi. 

După 22 decembrie 1989    – 822  de morţi”.  

Nimeni nu a dat o explicaţie acestor cifre…   

Interesant e şi portretul făcut de autor lui Ion Iliescu. A fost apropiat de fostul şef al statului, de aceea capacitatea de detaşare e remarcabilă. Iese un portret apropiat de realitate: “În cazul lui Ion Iliescu a contat caracterul său. Comunist moderat, binevoitor, cu dificultăţi în a-şi repudia credinţele din trecut, Iliescu a făcut tot ce s-a priceput să facă. E adevărat, chiar echipa sa eterogenă i-a creat mari dificultăţi. Practic l-a dispus la erori (unele grave) pe un lider altfel şovăielnic”. Acestuia i se va reproşa că a patronat un regim care va comite mai multe greşeli de nepermis faţă de poporul român. Una ar fi cea a promovării persoanelor vinovate de represiune, vizaţi direct fiind generalii regimului Ceauşescu; a lăsat Securitatea să “revină” în politică, economie şi societate, în  fapt, să preia controlul acestora cu consecinţe extrem de grave şi în prezent. Se simte însă amarul ce se revarsă din text, deoarece: “Acelaşi regim nu a cerut justiţiei să-şi ducă procesele până la capăt, în pofida volumului uriaş de dovezi privind uciderea ori arestarea ilegală ori maltratarea luptătorilor Revoluţiei. 20 de ani mai târziu: 1104 morţi egal zero vinovaţi!”.  

Luând în discuţie (pseudo)controversele privind natura evoluţiilor din Decembrie 1989, Claudiu Iordache impune teza revoluţiei. Polemizează eficient cu susţinătorii teoriei loviturii de stat. Există însă o formulare care valorează cât o mie de argumente. E o constatare la îndemâna oricărui om de bun simţ: “Istoricul alege din ce poate culege. Şi el constată că oamenii au ieşit pe străzile marilor oraşe cu sutele de mii, că au fost întâmpinaţi cu armele represiunii, că au fost victime şi că, într-un final, Dictatorul, pierzând controlul, nu a şters-o de frica loviturii de stat, ci de teama de mulţimea înfuriată”. 

Apoi revoluţionarii vor fi înlăturaţi prin diferite metode, prin manevrele liderilor noului regim, dar mai ales ale renăscutei şi omniprezentei Securităţi. Oamenii au ieşit atunci în  stradă, pentru că “voiau, în fond, fericire şi prosperitate” conchide Claudiu Iordache, două deziderate care nu au fost încă atinse (decât, poate, de unii profitori ai tranziţiei)!   

Lucian-Vasile Szabo  – Ziarist, membru al Societăţii Timişoara 

Cronică publicată în Revista Memorial 1989, editată de

Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989

 

Anunțuri

Lasă un comentariu

Niciun comentariu până acum.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s