„O carte mai explozivă decât un raport secret” – Cronică semnată Corneliu Vlad

„Gogorițele despre sfârşitul lumii, care au umplut de groază neprefăcută pe cei mai slabi de înger sau de plăcere sado-masochistă pe alţi pământeni, s-au dezumflat, până la urmă. Dar un pericol – cât se poate de adevărat de această dată – se întrezăreşte îndeajuns de clar la orizontul României: dispariţia ca stat, împuţinarea şi înstrăinarea ca neam. O asemenea variantă de viitor a ajuns să fie invocată tot mai de-a dreptul în scrieri ale unor autori, e drept, nu prea „corect politici“ după dogmele unor gălăgioşi publici ai clipei. Drept care, asemenea autori nu prea sunt luaţi în seamă de ceea ce Eminescu numea „prostitul popor“ şi cu atât mai puţin de cârmuitorii şi „elitele“ zilei. De regulă, asemenea autori sunt priviţi fie cu superioritate obraznică, fie cu compătimire prefăcută. Sau, mult mai simplu, sunt de-a dreptul ignoraţi. Căci în acest fel, după mintea „corecţilor politici”, acest tip de discurs, tot mai distinct şi mai structurat, despre calea deloc optimă pe care merge azi România în devenirea ei europeană şi internaţională, ar fi scutit de comentarii, n-ar merita a fi luat în seamă. De neluat în seamă? Adică, ar fi oare aiurea să vorbim despre dispariţia „României eterne“ ca stat, a neamului românesc, statornic  în această parte a Europei? 

În istoria lor, statele sunt supuse unor mari încercări, iar unele dintre ele, care nu mai pot face faţă solicitărilor istoriei, dispar. Statul român a fost, și el, în pragul dispariţiei – şi în timpul primului război mondial, şi înainte de al doilea război mondial, iar Cominternul a plănuit să-l dezmembreze şi în inter­belic, şi sub regimul comunist. După încheierea războiului rece – poate şi din această cauză – Iugoslavia şi Cehoslovacia, ca să nu mai vorbim şi de Uniunea Sovietică, au dispărut ca state. Iar astăzi, state occidentale „aşezate“, cum le zicea Dinicu Golescu, sunt ameninţate cu fărâmiţarea: Belgia, Marea Britanie, Spania, Italia… Dar România în care trăim astăzi? 

Întrebare răscolitoare, poate patetică pentru unii, dar pe deplin îndreptăţită, întrebare cu posibile răspunsuri şi în cartea „România la asfinţit“ a lui Claudiu Iordache. O carte mai explozivă decât un raport secret de maximă alertă, dar care, pentru că este eseu, e îngăduită potenţialilor cititori. Numai că, fără a fi categorisită secretă, îi sunt totuşi sortite slabă audienţă, puţin ecou. Căci este o carte nedorită, stânjenitoare, inoportună pentru establishmentul vizibil sau din umbră al României de azi, dar şi pentru state şi forţe, aliaţi sau nu, de dinafara graniţelor. Dar o carte care şi-ar merita drept cititori pe toţi aceia care „simt (încă) româneşte“. 

Am mai scris-o: ani în şir, după 1990, m-am întrebat şi am întrebat care ar fi, pentru diverşii guvernanţi, interesul naţional al României şi tot singur m-am lămurit: astăzi, interesul naţional suprem, vital, existenţial al României – indiferent dacă politicienii recunosc sau nu – este supravieţuirea statului român. O spune, explicit, şi Claudiu Iordache în această carte: „României nu-i va mai fi permisă doar schimbarea la faţă, ci numai schimbarea profundă! O singură politică pentru ea: supravieţuirea – un proces al muncilor grele. (…) Supravieţuirea, pentru România, e proiectul fundamantal“. 

Ce înseamnă această supravieţuire, cum o reuşim, ca stat, ca naţiune? S-a răspândit, după 1989, credinţa că România va dăinui şi tot românul va prospera prin simpla apartenenţă a ţării la NATO şi la UE. Sau că măcar va supravieţui, de bine-de rău – înlăuntrul acestor structuri. Dar cum, cu ce preţ? 

În NATO, încheind Tratate nedrepte cu vecini, „modernizându-ne“ armata cu tehnică militară învechită şi costisitoare de la alţii, livrând tineri în haina militară pentru a deveni eroi în Irak, Afganistan etc. “Un furt de suveranitate exemplar, la marginea Europei!“, exclamă autorul cărţii. 

În UE, am făgăduit – şi suntem împinşi – să distrugem ori să „privatizăm“ (a se citi „înstrăinăm“) mai tot ce e patrimoniu, avuţie naţională. Suntem prelucraţi de la Bruxellles să cedăm treptat, programatic, de bună voie, pe faţă, suveranitatea în numele ţelului comun european (care o fi el?). „Nu poţi dezbrăca până la piele un popor în timp ce-l amăgeşti cu acadeaua numită Europa“ – scrie Claudiu Iordache. 

Preţul supravieţuirii nu poate fi renunţarea la libertate – mai întâi ca stat (pentru că renunţarea la suveranitate înseamnă renunţarea la libertatea statului), apoi şi ca indivizi. O asemenea cale, nefastă, nu e nicicum de urmat. „A renunţa de bună voie la libertate ca soluţie de supravieţuire – cancerul modern al popoarelor“ – avertizează Claudiu Iordache. 

Imperativul supravieţuirii României, care nu este complex al „cetăţii asediate“, nici scenarită, este cerinţă impusă de starea actuală de fapt a ţării.

În cartea sa, Claudiu Iordache nominalizează simptome şi stabileşte diagnostic pentru maladia care-l încearcă pe „marele bolnav“ România. Iată fragmente, în materie, din carte: „Revoluţia, ’primăvara popoarelor’, s-a dovedit a fi, la români, vestitoarea unui declin… Un popor auxiliar într-o ţară amanetată… Independenţa, libertatea, suveranitatea, esenţe care se fosilizează pe zi ce trece… Bucată cu bucată sunt smulse cărămizile de la temelia statului român… E cazul unui stat strivit între ipocrizia Vestului şi primitivismul Estului, altfel spus, al unei ţări condamnate!… România îşi trăieşte ultimele resturi de drepturi, ultimele resturi de libertăţi, ultimele resturi de viaţă… În operaţiunea lichidării României suntem implicaţi cu toţii!… Poate cea mai ruşinoasă generaţie ce s-a perindat pe teritoriul României.“

Sunt nelalocul lor, mincinoase, exagerate, răutăcioase, asemenea temeri, constatări, afirmaţii? Dar nu le recunoaştem şi le trăim ca realităţi de zi cu zi?

Dacă e adevărat că îşi au, şi cărţile, soarta lor, atunci soarta hărăzită acestei cărţi de unii care cred că pot hotărî aşa ceva este de a fi cât mai puţin cu putinţă cunoscută, cât mai mult posibil ignorată. Numai că sunt cărţi care nu pot fi retrimise în nenaştere, aşa cum bomba atomică nu poate fi dezinventată.”

Corneliu Vlad 

Cronică la cartea „România la asfințit” a scriitorului Claudiu Iordache

(Publicată în ziarul Curentul, 28 ianuarie 2013) 

Claudiu Iordache - Romania la asfintit

În Casa Cărții „Mihail Eminescu” 

de Corneliu Vlad 

În Casa Cărţii care probabil că doar printr-o omisiune “incorect politică” se mai cheamă (Librăria) “Mihail Eminescu”, constatam cu puţin timp în urmă, la o lansare de carte, că în jurul nostru se creează o producţie editorială, poate chiar literatură, care este şi ea, şi tot după unii – aceiaşi de altfel – incorect politică. Ruşii şi alţi est-europeni au avut, până acum vreo 20 de ani, o literatura samizdat, interzisă şi care circula pe sub mână. Românii n-au avut aşa ceva – sunt explicaţii, dar nu e timp acum pentru ele. Dar în loc de samizdaturile de altădată, avem astăzi şi cărţi care nu convin puternicilor sau gălăgioşilor zilei. Şi nu sunt cărţi care îndeamnă la răsturnarea ordinii constituţionale sau la răzmeriţă, nu sunt scrieri xenofobe, negaţioniste sau antisemite, nu sunt pro-Antonescu, nici comunistoide, nici rechizitorii sau îndemnuri la luptă împotriva vreunui protagonist politic sau partid anume al zilei. Sunt pur şi simplu cărţi ce vorbesc de interesul naţional, de starea de fapt a României şi despre ce e de făcut pentru naţie de acum încolo. Cărţi care vorbesc despre – cum se spune mai nou – tipul acesta de “incorectitudine politică”. 

Iar aceste cărţi nu sunt arse în pieţe publice, ca pe vremuri, nu sunt interzise, adesea nu sunt nici măcar recenzate negativ, nici măcar ridiculizate. Li se asigură, în schimb, o moarte discretă dar fără greş: prin neluare în seamă, prin ignorare, prin sufocare. Sunt cărţi despre care nu se vorbeşte, cărţi care trebuie să moară sub munţii de tăcere prăvăliţi asupra lor. Dau aici doar câteva titluri de asemenea cărţi damnate, ceea ce nu înseamnă şi singurele sau doar ele cele mai reprezentative; singurul criteriu este acela că am fost printre cei (prea puţini) care le-am făcut cronici de întâmpinare. Sunt “Cuminţenia Pământului” a academicianului Mircea Maliţa, “România la asfinţit” a revoluţionarului Claudiu Iordache, “România moluscă” a generalului Mircea Chelaru, “Drama noastră demografică” a omului de ştiinţă Vasile Gheţău. Mai sunt, de bună seamă, şi alte asemenea cărţi, iar numărul lor e în creştere. Cărţi cu ai căror autori putem fi sau nu de acord, cărţi cu idei pe care le împărtăşim sau nu, dar cărţi care “adevăr ne zic nouă” că societatea românească e adânc gangrenată şi că trebuie să se facă ceva, neîntârziat, pentru supravieţuirea României. 

Unora nu le pasă dacă România ar supravieţui sau nu, altora – puţini – probabil chiar le-ar conveni, alţii dau vina, pentru un asemenea ipotetic – să sperăm – sfârşit, pe globalizare, pe integrarea europeană. Dar nici o lume tot mai interdependentă, nici un construct european nu pot fi, în sine, duşman de moarte al României şi în general al naţiunilor lumii. Globalizarea şi integrarea europeană sunt trenuri în care omenirea trebuie să urce obligatoriu, important e unde călătoreşti – la clasa întâi şi la vagonul restaurant, sau pe scări şi tampoane. 

Corneliu Vlad

Anunțuri

Lasă un comentariu

Niciun comentariu până acum.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s