20 de ani de la recunoașterea de către statul român a independenței (de România) a statului Moldova


„Primele două zile ale lui septembrie marchează istoria parlamentară printr-un precedent periculos. Cele două Camere sunt convocate pe Dealul Mitropoliei. Prezenţă maximă. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat mare lucru în săptămânile din urmă, fiinţa Bârlădeanu-Marţian, una singură, propune adoptarea Declaraţiei Birourilor Permanente privind recunoaşterea statului Moldova. Nu întârzii pe domeniul analizei politice privind drepturile noastre asupra Basarabiei. Dar românul simplu din mine ştie una şi bună. Tratatul Ribbentrop-Molotov declarat caduc, efectele lui trebuiesc corectate. Statele baltice nu ezită să îşi apropie acest beneficiu. România, în schimb, mai mult decât nu poate, nu vrea! Basarabia şi nordul Bucovinei sunt şi rămân teritorii româneşti desprinse prin forţă din patria mamă. Chiar dacă demografia în teritoriile ocupate a fost grav modificată de bolşevici (nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi în insula Sahalin unde astăzi nu se mai găsesc japonezi? Asta nu împiedică Japonia să-şi revendice drepturile!), chiar dacă un scrutin acolo ar ieşi nefavorabil ideii de reîntregire, România nu are voie, în nici un caz, să renunţe la ce e al ei. Dar ea cedează senin, chiar cu fast, ca o victimă perfectă ce este şi nici măcar nu se plânge pentru ceea ce nu mai poate să afirme în lume, datorită timidităţii sale. În timpul puciului moscovit, Moldova are o tresărire de orgoliu şi se declară independentă. Dar este doar o primă treaptă… O a doua ar fi fost o declaraţie de unire cu statul român! Numai că Dumnezeu îi împiedică pe fraţii noştri de dincolo de Prut să se lumineze până la capăt. Dacă afirmaţiile domnului Alexandru Bârlădeau sunt adevărate, cei de la Chişinău trimit la Bucureşti semnalul: Nu încă! – un “Nu încă!” ce s-a transformat curând în “Nu, niciodată!” Românii de pe Dâmboviţa n-au, la rândul lor, decât reacţia umilităţii însuşite profund. Noi nu revendicăm niciodată nimic. “Capul plecat sabia nu-l taie” (deşi îl taie aproape întotdeauna!) este un proverb născut în România. în Camere încep discursurile de “cenaclul Flacăra” ale anemicilor noştri politicieni. Le puteţi consulta în Monitorul Oficial. Înjghebări căznite, de elevi silitori, o frazeologie dulceagă, grandilocventă, redundantă, ridicolă, ce îneacă preţiosul subiect al Basarabiei în poşirca stilistică a unui Andriţoiu, cu acel al său: “Te laud, te apăr și te cânt!…” Majoritatea, opoziţia, de-a valma în acelaşi butoi cu borhot! Și culmea, cu toţii  se simt înlăcrimaţi de starea lor de bine în fruntea unei naţiuni care se simte rău! Cer, disperat, cuvântul: “Într-un moment în care puterea comunistă îşi juca şansele pe o singură carte, ameninţând direct şi libertatea Basarabiei române, puterile alese ale statului român au mers pe calea expectativei, a echivocului şi a prudenţei laşe atunci când a trebuit exprimată opinia naţiunii române! De fapt, care a fost reacţia lor între 19 şi 27 august? Preşedintele României a făcut declaraţii monotone şi absente de simţul istoriei, în vreme ce Parlamentul şi-a refuzat, pur şi simplu, onoarea de a fi alături de cel al Basarabiei care îi cerea ajutorul! Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor, nu cunoaştem poziţia adoptată în numele nostru la şedinţa Consiliului Suprem de Apărare, unde aţi participat fără a ne fi consultat în prealabil. V-aţi dovedit însă lipsit de inspiraţia obligatorie de a proceda la convocarea unei şedinţe extraordinare a Parlamentului – eroare teribilă în exercitarea prerogativelor pe care le aveţi, ce vă expune unui vot de neîncredere, procedură neprevăzută în statutul Camerei, dar imperios necesară!… Astăzi, apreciez că a sosit clipa ca înaintea blamului pe care membrii Camerelor pot să vi-l dea, să recurgeţi, împreună cu domnul Preşedinte al Senatului, la soluţia onoarei şi să ne anunţaţi demisia dumneavoastră, hotărâre pe care România ar primi-o cu uşurare! Doamnelor şi domnilor parlamentari, la 27 august 1991 Basarabia şi-a declarat independenţa de stat. Concomitent, la Bucureşti nu s-a găsit un Parlament român care să salute primul declaraţia pentru istorie a românilor de peste Prut! Europa ignoră voinţa nu a statelor mici, ci a statelor umile. Acum avem prilejul să arătăm Europei că noi, românii, nu ne temem să ne asumăm destinul naţional. Propun Adunării deschiderea procedurilor pentru acordarea cetăţeniei române tuturor cetăţenilor Basarabiei!…” Tulburarea provocată s-a dovedit enormă. Urlete. Tropăituri. Majoritatea izbeşte cu picioarele în podeaua sfântă pe care cândva au călcat atâtea umbre ilustre ale istoriei româneşti. Am în faţă chiar duşmanii ţării pe care o reprezintă aici! Ura le întunecă privirea. Îmi regăsesc calmul. Alerta pe care am provocat-o ar putea, cumva, nelinişti conştiinţa publică… Nici gând. În metrou, scrutez oboseala, indiferenţa, ignoranţa chipurilor de lângă mine. Istoria nu vorbeşte românului de rând. A doua zi urc din nou la pupitrul cu microfoane şi declar următoarele: “Evenimentele de la Moscova au demonstrat care este diferenţa dintre oamenii de stat aleşi şi oamenii de stat numiţi, dintre instituţiile statului de drept şi instituţiile care simulează statul de drept. La Moscova, la Leningrad, în ţările baltice, în Basarabia, oamenii s-au adunat în jurul parlamentelor, ca instituţie supremă de putere, şi le-au apărat. Am avut sentimentul, ieri, că dumneavoastră nu înţelegeţi cât de important este ca acest Parlament să îşi asume puterea în Stat… în cazul nostru, dacă ar fi fost nevoie ca poporul să se adune în jurul Parlamentului, s-ar fi adunat în jurul unor săli goale, în care nişte Birouri Permanente au luat o decizie în numele nostru. Eu nu voi vota rezoluţia celor două Birouri permanente, pentru că în acel text este vorba de existenţa a două state româneşti!” Furia sălii m-ar fi putut nimici pe loc dacă în mine credinţa în România nu ar fi existat. Se supune la vot recunoaşterea statului Moldova. Nu înainte de a se da cuvântul lui Alexandru Bârlădeanu: “Cu tristeţe şi chiar cu ruşine am auzit pe un singur deputat spunând aici că nu va vota rezoluţiile propuse pentru că sunt două state româneşti… Dacă am adopta o asemenea atitudine ar însemna încălcarea tratatelor internaţionale… Cum îi putem sprijini pe basarabeni dacă vrem de pe acuma unirea într-un singur stat?” (Au trecut de atunci trei ani şi Basarabia este mai departe de România ca niciodată!) Sunt singurul dintre parlamentari ce votează contra. Ireparabilul s-a produs. Mă trezesc ameninţat pe culoarele Camerei. Dintr-o dată, parcă am lepră. Domnii parlamentari nu se sfiesc să-mi arate ostilitatea lor. Seara, Cornelius Roşiianu anunţă opinia publică românească, şi nu numai, că singurul vot împotrivă a fost “al cui credeţi? al deputatului Iordache de la Timişoara!” Oamenii mă privesc duşmănos pe străzi. Cei care mă văd mereu lângă ei, trăind asemenea lor, nu ştiu să respecte decât fastul celor care îi dispreţuiesc! Trăiesc un vis urât, de un urât profund. Dintr-o dată mă simt exilat din ţara mea, dar nu în afara ei, ci înăuntrul unei neînţelegeri dintre cele mai grave. Mă simt iarăşi singur, nemeritat de singur, în România, singur între români…”

Reacţia Frontului la această declaraţie a fost promptă prin dl. Dan Popovici care a cerut ca “dl. Claudiu Iordache să fie pedepsit pentru îndrăzneală, conform articolului 172”. (Gabriel Klimowicz – Cotidianul) “Spre surpriza tuturor a existat şi un vot împotrivă, cel al domnului Claudiu Iordache, care, sfidător şi mândru, a refuzat să participe afectiv la emoţionantele discuţii de ieri. Atitudinea deputatului independent a fost prompt sancţionată din sală, dar şi de la tribună, încercându-se să i se explice neclintitului timişorean de ce poziţia sa nu e corectă. Să ne mănânce câinii acestui pământ dacă nu vom sprijini cu tot ce putem actul istoric al independenţei Moldovei!” (Corina Creţu – Azi) “Într-o atmosferă de o gravitate ţeapănă, contrafăcută, şi cu un întristător instinct al improvizaţiei, a fost supusă la vot Declaraţia de recunoaştere şi de sprijin a independenţei Republicii Moldova în Adunarea Deputaţilor. Dezamăgitoare au fost, aşadar, atât tardiva condamnare a Pactului Ribbentrop-Molotov, cât şi lipsa de fermitate şi de substanţă politică a actualei declaraţii complezente. Este de bănuit că alocuţiunea d-lui deputat Claudiu Iordache, precum şi votul său contra, au deranjat din două motive: au stricat planurile unanimiste ale conclavului de pe Dealul Mitropoliei şi au scos din nou în evidenţă personalitatea atât de incomodă pentru FSN a fostului său prim-vicepreşedinte. Explicabilă, deci, în context, cenzura Televiziunii asupra motivaţiei invocate de Claudiu Iordache” (Sever Avram – Magazin Expres)

Trei ani mai târziu, în numărul din 27 aprilie 1994 al “României Libere”, Simona Popescu va scrie: “Puterea de la Chişinău nu uită să speculeze mereu greşeala pe care Parlamentul României a făcut-o când a recunoscut independenţa statului Moldova. La vremea aceea, singurul parlamentar care a atras atenţia că gestul respectiv înseamnă pierderea Basarabiei a fost privit cu adâncă uimire!”  

(Fragment din cartea Singur între români, publicată în anul 1997)  

• 

„Am fost şi voi fi întotdeauna un unionist. Şi îmi pare rău că România a fost prima care a recunoscut independenţa Republicii Moldova. De fapt, SUA aveau pe atunci un plan să-l salveze pe Gorbaciov şi URSS, cerând independenţa Ţărilor Baltice. Acestea însă aveau menirea să spună că sunt de acord să se rupă de la URSS, doar că mai au o rudă săracă – Basarabia. Din păcate, România, deşi ştia despre acest plan, s-a grăbit şi, după întâlnirea celor trei lideri de stat, ai Rusiei, ai Ucrainei şi ai Bielorusiei la Belovejskaia Puşcia, precum şi alte ţări, au recunoscut independenţa Republicii Moldova.”  

(Mircea Druc)

La prima vedere, pare forţată alăturarea acestui eveniment care a stârnit entuziasm popular la Chişinău. Lipsiţi de intuiţie politică, parlamentarii de la Bucureşti au crezut că dacă recunosc primii independenţa Republicii Moldova, ei pun umărul la desprinderea Basarabiei de Rusia. Un singur om – mai sensibil, deci mai fragil – a avertizat că recunoaşterea necondiţionată a independenţei Republicii Moldova, fără trimitere la actul Unirii din 1918, reprezintă o gravă eroare politică. Era Claudiu Iordache.  

Încep „podurile de flori” pe Prut. Românii de pe ambele maluri se îmbrățișează plângând. Are loc tentativa de lovitură de stat de la Kremlin, din august 1991. Eltin decreteaza dezmembrarea URSS. Se creeaza vidul de putere pe Prut și Parlamentul de la București recunoaște independența necondiționată a „Republicii Moldova”. Un singur parlamentar se opune acestei stupizenii colective: Claudiu Iordache. Basarabia va deveni tot mai independentă, dar față de București, iar nu față de Moscova. Acesta era scenariul.  

(Viorel Patrichi)

• 

20 de ani mai târziu, istoricul Dan Dungaciu declară, într-un interviu publicat în România Liberă din 25-26 august 2011:  

În aceste condiţii, estimarea făcută de Traian Băsescu referitoare la posibila reunificare a Republicii Moldova şi România ar mai putea deveni realitate?  

D.D.: Cuvântul reunificare a fost în ultimii 20 de ani tabu şi adesea ne-am ruşinat să vorbim despre asta. În anii ’90 oamenii politici de pe ambele maluri ale Prutului ne-au explicat că unirea celor două state nu e posibilă, dar lucrurile nu stăteau chiar aşa. Margaret Thatcher spunea, într-un interviu, că a vorbit cu Gorbaciov şi că preşedintele de atunci al Uniunii Sovietice i-a spus că vrea să menţină URSS, dar că ea i-a spus că ţările baltice şi Republica Moldova nu au aparţinut niciodată spaţiului rusesc. În 29 august 1990, ideea lui Thatcher era că Republica Moldova şi statele baltice sunt altceva. Preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, era întrebat în anii ’90 de câte ori mergea la Moscova: “Când vă reunificaţi după modelul german?”  

–  Vreţi să spuneţi că acum 20 de ani comunitatea internaţională nu ar fi respins o unire a Republicii Moldova cu România? 

D.D.: Cel mai puternic semnal în acest sens a fost dat pe 28 iunie 1991, când Comisia de politică externă a Senatului american a propus spre adoptare o rezoluţie care a fost votată de plen şi care spunea că Senatul SUA recomandă administraţiei americane “să sprijine autodeterminarea poporului din Moldova şi Bucovina ocupate de sovietici şi să elaboreze o hotărâre în acest sens” şi “să sprijine eforturile viitoare ale guvernului Moldovei de a negocia paşnic dacă doreşte reunificarea Moldovei şi Nordului Bucovinei cu România, aşa cum s-a stabilit în Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor în vigoare ale dreptului internaţional şi principiilor Actului de la Helsinki”.  

De ce n-a fost luată în seamă această recomandare a Senatului SUA în România? 

D.D.: Pentru că principalii decidenţi de atunci aveau o grilă de lectură sovietică, reunificarea era ceva periculos pentru ei.  

Ce posibilităţi rămân acum? 

D.D.: În urmă cu 20 de ani ar fi fost posibilă o unire bazată pe entuziasm şi nostalgii istorice. Nu ne cunoşteam, dar eram entuziaşti. Între timp, ne-am cunoscut şi nu ne-am plăcut foarte mult, de aceea cred că, dacă se va întâmpla în viitor, va fi o acţiune pur pragmatică, nu în numele istoriei, ci a paşaportului românesc. Cel mai mare pragmatism al cetăţenilor moldoveni va ajunge să fie unificarea cu România, fiindcă va fi singura soluţie, când lucrurile nu vor mai funcţiona în Republica Moldova, să primească o pensie europeană, un paşaport european, să-şi poată trimite copiii la şcoli europene.  

• 

„A fost o emisiune consistentă şi polemică. L-am rugat pe Iliescu să confirme, precum a şi făcut-o, întâlnirea noastră pe 20 august 1991 la Bucureşti, atunci când am avut misiunea de a conduce Guvernul Republicii Moldova în exil, în cazul eşuării proceselor democratice de la noi. Misiunea mi-a fost încredinţată de Consiliul Suprem de Securitate. Am discutat atunci şi despre anularea consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov, neavând mandat să discut şi problema Unirii. Preşedintele României mi-a demonstrat cu lux de amănunte situaţia geopolitică complicată în care se afla atunci România. Am tras concluziile de rigoare şi m-am întors acasă profund dezamăgit”, ne povesteşte Ion Hadârcă. Tocmai de aceea, ne spune el, a şi propus ca un semn de completare la ideea Independenţei, imediat după proclamarea ei, să fie proclamat şi Imnul „Deşteaptă-te, române!”. „El a fost parte integrantă a Declaraţiei de Independenţă, a trezirii conştiinţei noastre naţionale. Concluzia este că multe lucruri nu se cunosc, din păcate se duc în uitare, iar unii încearcă să-şi lustruiască rolul în istorie. Tocmai de aceea sunt necesare cât mai multe reveniri, discuţii şi reflectări obiective la ceea ce s-a întâmplat în 20 de ani de independenţă.” 

(Scriitorul și deputatul Ion Hadârcă)

•••  

https://claudiuiordache.wordpress.com/basarabia  

•••  

Anunțuri

2 comentarii

  1. Felicitari pentru site. Ati castigat un cititor.

  2. „Greselile ” politice se platesc. Sau poate nu.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s