Nimeni nu e profet în țara lui – Herta Muller

Corupția e peste tot, iar asta se întâmplă pentru că fosta nomenclatură, precum și celelalte părți ale aparatului de stat de atunci, și-au împărțit țara. Acum totul este privat, dar exact în acest fel. Ei se cunosc între ei, și se deservesc reciproc. Funcționează atât de bine acest sistem, încât nici nu-mi pot imagina cum și prin ce s-ar putea schimba această stare de fapt. Iar situația este atât de stabilă încât pare una firească. Românii nu vor să audă asta. De altfel, românii nu vor să audă nici că a existat vreo revoluție…

România postcomunistă nu a dezbrăcat toate măștile ororii comuniste, dintre care cea mai perfidă rămâne cea a delațiunii, iar cea mai cruntă, a anihilării intimității. Serviciul secret al lui Ceaușescu nu a fost dizolvat, ci doar redenumit în SRI. Un fost colaborator al Securității poate ocupa azi în România orice funcție.

Sunt amărâtă și tristă că nu-i poți aduce înapoi pe cei care au suferit în dictatura comunistă.

Numai când mă gândesc la contactul zilnic cu realitatea românească îmi dau seama că aș înnebuni a doua oară dacă ar trebui să trăiesc în România de azi. Este atâta indiferență în țara asta, de vină pentru tot ce se întâmplă este și indiferența populației.  O cunoscută scriitoare mă întreba, revoltată: când o să pot să scriu despre parfum, când terminăm odată cu dictatura? Răspunsul meu e: nici n-ați început ca lumea…

Herta Muller

Homo Posteritas

În ziua de 4 iunie 2009, înaintea unui numeros auditoriu, la Librăria Sadoveanu din București a avut loc lansarea celei mai recente cărți ale mele, Homo Posteritas.

În debutul manifestării a fost proiectat un film despre temele dominante ale cărții: Emil Cioran  (de la a cărui moarte s-au împlinit 14 ani), antichitatea greacă, Revoluția Română din Decembrie 1989 și România postdecembristă, omul contemporan și istoria viitoare a umanității.

Cartea a fost prezentată de către Lorin Fortuna, camaradul meu și liderul Revoluției de la Timișoara, scriitorul Alecu Ivan Ghilia – unul dintre puținii scriitori participanți la Revoluția de la București, arestat și bătut și închis la Jilava, și scriitorul și revoluționarul brașovean Mircea Brenciu.

Ca autor am fost recompensat de prezența prietenilor mei, cărora le mulțumesc!

 

 

  

   

 

 

 

 

Coteria

Coteria, locul unde participanții își sunt atât de dragi unii altora! Înscrişi în nomenclatorul recepțiilor bucureştene, ei se întâlnesc graţios pe la mesele rotunde, unde exprimă păreri profunde despre situaţia simplă ca lumina zilei, ce le scapă monoton printre degete. Coteria este echipa! Dacă nu faci parte din ea, eşti pierdut. Coteria asigură rangul şi distilează raţia de libertate într-o ţară unde aceasta nu constituie o necesitate. Coteria este coteria financiară,   coteria de presă, coteria culturală, coteria ocultă, coteria politică, lojile de favoare acordate unor sinecurişti care se salvează, unii pe alţii, de moartea prin ridicol ori prin ratare. Coteria de la Bucureşti este şiragul de mătănii al păcătoşilor cu smalţ intelectualist. Ei îşi acordă subvenţii nesimţite din bugetul statului (ce le este pus cu dărnicie la dispoziţie) pentru deşelate „capodopere” ce vor fi uitate la primul colţ al timpului moral românesc; ei îşi acordă premiile şi laurii furajeri cu care îşi hrănesc vanitatea nesăţioasă. În librăriile lor îşi vînd cărţile doar ai lor; în presa lor, articolele lor sunt modelul de urmat; la televiziunile lor – un soi de frizerii ale coteriei – doar ei au obrazul bucălat; în locantele lor doar ei, desfătându-se cu amante de lux şi îndopaţi cu cine delăsate, se desfrânează ferit, iar banii fără miros, zeul corupător sau îngerul slut – puterea, circulă de la unul la altul, de la o lojă la alta, de la o coterie la alta, în spectacolul fascinant al unei Românii muribunde! În clubul cu circuit închis al coteriilor, cu lupanar şi piscină, la Capşa, la Ambasador, la Continental, la Sinaia, la Neptun, la Snagov, laolaltă, corbii albiţi – porumbeii de catran, căci, după o formulă cunoscută, “numai împreună vor reuşi!” Şi chiar au reuşit, în sfârşit… Ei sunt oligarhia, “călăuza oarbă”, dovedind “acea duplicitate asiatică ce a ajuns la român a fi înnăscută” (Jesus Pardo), ei, care în viaţa lor n-au dus nimic până la capăt, fripturiştii cu ştaif, cu morgă, clasa “regală” a ignominiei autohtone, născută în cocioabele mediocrităţii, folosind tragismul vremilor pentru a ne chema să fim părtaşi la comedia lor. I-am întâlnit oriunde unde ţara ar fi avut nevoie de intelectuali adevăraţi. (“Unul din rolurile intelectualului este să prevadă, ca o Cassandră, diferitele ameninţări, orori, catastrofe!” – Vaclav Havel) Trenă de curteni preţioşi linguşind constant satrapul de ocazie, comedianţi ai virtuţilor pe care le batjocoresc pentru că nu le au ei înşişi, rolul lor în carnagiul din Decembrie s-a dovedit irelevant. Când n-au privit cu ură spre televizorul unde se filma Revoluţia în direct, au urinat de spaimă. La chemarea patriei au răspuns dârdâind. Ei, onorabilele hiene de tranziţie, muşcând din inima ce le-a dat viaţă, vorbind sâsâit limba unui popor pe care, neputându-l respecta, îl dispreţuiesc. Priviţi-i, urmăriţi-i, în Parlament unde au devenit mobilier viager, în societatea tot mai strâmtă pentru ambiţiile lor, unde umbrele le colcăie ca viperele pe podeaua pângărită a României. Plini de ranguri, de onoruri, de parale, invidiaţi, linguşiţi şi adulaţi de cei ce le primesc bacşişurile ori care doresc să le semene, înscrişi în clubul patronat de Codul Penal, exhibându-şi îmbuibarea şi prostia pretenţioasă, preţioasă şi solemnă la TVR, la Antena 1, la Realitatea, la PRO TV! Dacă Dumnezeu ne-ar lăsa să-i vedem cum sunt cu adevărat, şi nu cum arată, ne-am îngrozi de prostia noastră! Căci pe ei i-am chemat să dispună de puterea tuturor, puterea unei naţiuni care, pentru a doua oară într-un veac de singurătate silită, după un decembrie 1919, într-un Decembrie 1989, nu-i aşa, a învins! Politicieni, academicieni, demnitari, preoţi, militari, patroni, bancheri, scriitori, ziarişti… Ei, pur şi simplu!  Cel ce vrea să vadă astăzi chipul României vede numai chipul parvenitului de la Bucureşti!

Renegatul

“Şi de unde, doamne, au apărut atâţia oratori în numele revoluţiei, dintre cei care tăceau în numele dictaturii?”

Octavian Paler

Una din secreţiile imoralităţii româneşti contemporane este instituţia renegatului! Individul care se autoabsolvă de ruşinea de a fi colaborat cu un regim dictatorial, prin abordarea, după prăbuşirea lui, a unei atitudini violente faţă de sistemul de complicităţi şi interese de care a aparţinut cândva. Renegat este culturnicul care după ce l-a omagiat pe Ceauşescu a dat-o la întors după Revoluţia Română,  este anticomunistul cu “preţioase” antecedente comuniste, este antisecuristul feroce care a colaborat cu securitatea, este conştiinţa în impostură. Nu puţini colaboraţionişti au trecut, după Revoluţie, fără jenă “baricada” dintr-o parte în alta! Partidele istorice au ţinut, la rândul lor, uşa deschisă exodului renegaţilor. Activiştii ce aparţineau nomenclaturii ori poliţiei politice, au fost acceptaţi cu asentimentul celor care, dorind să-i folosească, s-au lăsat folosiţi de ei. Opţiunea renegării s-a transformat într-un colac de salvare pentru cei ce au căutat să-şi uite biografiile morbide. Curând, deţinuţii politici, prizonierii de conştiinţă, luptătorii pentru libertate au fost substituiţi cu sosiile lor renegate. A fost ignorată, în schimb, o Doina Cornea ori un Călin Nemeş, doar pentru a nu-i mai putea “uita” pe renegaţiii ce le-au luat locul în stima societăţii. Şi succesul  renegatului s-a dovedit deplin! Impostura a înrămat România. În CNSAS lucrează cu folos renegaţii. Ong-urile cu statut moral sunt adesea o faţadă în spatele căreia colcăie galeriile renegaţilor. Renegaţii au luat cu asalt puterea publică devenind, pe rând,  parlamentari, miniştri, primari, preşedinţi, premieri. Şi chiar un şef al statului, care nu s-a sfiit să se declare anticomunist şi antisecurist, în timp ce îşi pusese ”mapa profesională” deoparte!

În România orice ai face nu te poţi compromite! Dar refuzul recunoaşterii meritului şi sacrificiului, concomitent cu susţinerea uzurpării, imposturii ori tentativei de mistificare a renegatului, este un sacrilegiu. La douăzeci de ani de la victoria Revoluţiei Române, foştii comunişti declamă, solidar, existenţa unei lovituri de stat şi nu a unei revoluţii naţionale. Au fost ei pe baricadele din Decembrie? Nu! I-a acuzat cineva pentru asta? Nu! Atunci de unde vine ura hâdă cu care urmăresc puterea de a schimba istoria într-un moment de cumpănă al ţării tuturor? Ori lăcomia de a profita primii la recompensele unei legi a recunoştinţei?

Renegaţii noştri de astăzi bântuie de asemenea pe forumurile naţionale. Gata să mânjească, să insulte, să calomnieze, la adăpostul anonimatului, tot ceea ce nu pot să veştejească în fapt: omenia oamenilor, puterea lor de a ieşi din izolarea vulnerabilă pentru a deveni solidari. Generozitatea, mărinimia îi ard ca soarele dimineţii ce alungă duhurile nopţii.

Ei sunt reziduul absolut al unei societăţi ce îşi limpezeşte apele cu anevoinţă. Dar dacă tot nu se sfiesc să-şi poarte măştile slute, să nu ne sfiim a le aminti că le cunoaştem obrazul adevărat! Fie el machiat înaintea de a apărea ca vedete de seară la făţarnicele noastre emisiuni de televiziune.

Eu, cel puţin, care cunosc numele multora dintre ei, v-aş putea vorbi despre directorii unor institute culturale, despre scriitorul  “de succes”, despre  moderatorii cu ştaif, despre  „justiţiari” înverşunaţi, despre „liderul” de partid, despre candidatul la funcţia de apostol al neamului acestuia atât de înjosit, despre purtătorul de sutană, cu ochii verzi sub povara pornirilor diavoleşti…

Dar la ce bun, dacă până acum nu i-aţi recunoscut singuri?… Ori n-aţi vrut să-i recunoaşteţi, ori sunteţi orbi de conştiinţă, ori sunteţi asemenea lor!

Valeriu Boboc

Hemoragia Basarabiei continuă! Un regim represiv ucide trupul, inima şi spiritul oamenilor şi toţi ceilalţi tac, înţelept. Occidentul a învăţat lecţia resemnării. Tace, la rândul lui. Tace şi preşedintele moral Obama. Tac românii de la Bucureşti. Tace preşedintele Băsescu. Tac şi devin complici la crimă! Când vor deschide gura va fi deja prea târziu pentru omul Valeriu Boboc. Care a părăsit această lume odioasă. Tace Biserica din Moldova. Tace Biserica Română. Tace Parlamentul. Doar Voronin nu tace. Doar ruşii pravoslavnici nu tac. Doar agenţii ruşi din România. Doar procuratura de la Chişinău. Doar secţiile de miliţie. Nu tac în timp ce schingiuiesc fiinţa românească a secolului XXI! Tace Iurie Roşca, acela cu care am înfiinţat Consiliul Naţional al Reîntregirii. Cere prudenţă Mircea Druc – un alt fondator al mişcării unioniste. Tace Leonida Lari. Cine nu tace în Europa?

De aceea, frate Valeriu Boboc, să ne ierţi pentru zilele pe care le vom trăi în plus, dincolo de viaţa ta frântă ca o ramură de salcie într-o zi de Florii. Să te primească Dumnezeu, şi să nu tacă! Să nu tacă, la rândul Lui!…

De la moartea ta, numele tău îmi va aminti definitiv de numele Basarabiei! Tu, care nu ai tăcut, pentru ca noi să avem dreptul să vorbim despre libertate…

Cetăţenia română

Există, din păcate, un prost obicei românesc: acela de a uita ceea ce nu ai făcut tu însuţi!

Am propus în anul 1991, în Parlamentul României, acordarea cetăţeniei române tuturor cetăţenilor Basarabiei! În acelaşi an am iniţiat, împreună cu ziarista Roxana Iordache, primele proceduri de obţinere a cetăţeniei române pentru basarabeni, în pofida opoziţiei administraţiei române, care a recurs la tot felul de tertipuri pentru a spune: NU!

Optsprezece ani mai târziu, actualul preşedinte inventează oul! Promite accelerarea acordării cetăţeniei unor români basarabeni care ar fi putut-o avea de optsprezece ani!

Mai bine mai târziu decât niciodată, dar în cazul de faţă acest “mai târziu” ne costă cumplit, inclusiv cele două vieţi tinere care şi-au găsit sfârşitul şi datorită resemnării comode a politicienilor de la Bucureşti!

Basarabia

Trebuie să trăim drept. Trebuie să gândim drept. Basarabia nu este un alt stat. Basarabia nu este o altă ţară. Ea e o parte înstrăinată cu forţa şi nedorită înapoi. Românii generaţiilor trecute au avut acest merit. Generaţia noastră, nu! Nu am dorit-o înapoi. Nici în anul 1991, nici astăzi, când copiii noştri de acolo luptă şi în locul nostru. Aceste câteva cuvinte nu se vor patetice. Sunt, pur şi simplu, triste. Ele constată, în esenţă, că ne-am înstrăinat de noi înşine. Că nu suntem ce-ar trebui să fim. Cu puternic respect faţă de familia noastră risipită. Eu unul, cel puţin, simt cum România se răceşte ca o lespede seacă. Sufletul ei este sterp. Strada ei este invadată de barbari contemporani. Statul ei este ocupat de străini. Naţiunea se lasă amăgită şi minţită cu o uşurinţă înspăimântătoare. Nu-ţi iubeşti patria dacă nu o priveşti în ochi. Ochii României sunt secaţi. Şi dacă ar mai trebui să căutăm pe undeva urme ale dragostei şi dorului de ţară, atunci trebuie să privim spre Bucovina şi Basarabia, locuri unde românii au fost exilaţi de români! Sărut mâna Basarabiei române şi îi cer iertare pentru tot răul pe care i l-am făcut, precum şi pentru cel pe care i-l mai putem face! Prin politicieni, prin miniştri de externe, aşa numiţii miniştri-abandon, prin parveniţii care au cotropit România. Suntem în ziua sfântă a Floriilor. Ajuns în Ierusalim, Iisus i-a alungat din temple! Intrăm în săptămâna patimilor, care nu se va sfârşi decât atunci când familia va fi reîntregită, care nu se va sfârşi decât atunci când Basarabia se va întoarce la Patria Mumă.

Dar până atunci, ouăle pe care le vom ciocni de Sfântul Paşte umbrit vor fi negre. Trupul României nu a înviat încă!

Cristos a înviat, fraţi basarabeni! Cristos a înviat, fraţi bucovineni! Cineva, aici, în ţara voastră de suflet, vă respectă şi vă iubeşte!

Pentru a nu vă simţi singuri!

REMEMBER 1991

Basarabia, ne priveşti? Bucovina, ne auzi?

Recunoaşterea de către Parlamentul României a independenţei Republicii Moldova

Martirii României

În câte feluri poate gândi un om atunci când rosteşte cuvântul martir ori erou? Dacă este american, el reacţionează cu bucurie. Pentru el, a salva un căţeluş de la înec, o căprioară cufundată într-o mlaştină sau un pui de bufniţă cu aripa frântă înseamnă fapta unui erou al comunităţii. Eroii lor civili sunt numeroşi, sunt recunoscuţi ca atare, ca nişte modele de luat în seamă.

Să ne întoarcem în România, o ţară în care nu există un sincer cult al martirului şi al eroului. Dovada: atât de puţine monumente, atât de puţin respect, atât de puţină recunoştinţă. Românii nu duc dorul celor care au făcut ceea ce lor nu le e cu putinţă. Uzurparea de merit, impostura, sunt armele ascunse ale ingratitudinii. Şi naţiunea nu-şi ascunde răceala pentru eroii ei. Şi-a dat foc un Liviu Corneliu Babeş, deoarece nu a mai suportat Regimul Ceauşescu. E, şi? a fost un nebun… Mai bine trăia şi se lăsa convertit la leprozeria morală de astăzi. A refuzat un oarecare general Ion Eremia să părăsească închisoarea comunistă cu preţul abjurării de la credinţa lui. Un prost al neamului! S-a sinucis un Călin Nemeş. Un beţiv care şi-a grăbit moartea! Morţii Revoluţiei sunt nişte fraieri, mânaţi de lovitura de stat… Martirul cu numele Leia a murit în Catedrala Mitropolitană în 21 decembrie 1989, strigând Libertate şi în numele celor ce continuau să tacă! A fost împuşcat în cap. Bine i-au făcut! Nu vedeţi ce a adus revoluţia asta, pe care generaţia noastră păguboasă nu o simte a ei? Cei împuşcaţi pe străzile Timişoarei înfruntau trei armate politice ale lui Ceauşescu. Câţi dintre cei care neagă Revoluţia au avut vreodată curajul să voteze contra la o şedinţă de partid?

Şi astăzi, în Anul 20 de la Revoluţia Română, asistăm la efecte terifiante ale refuzului recunoştinţei pe care orice creştin o datorează celui care a luptat şi pentru el, ori celor ce şi-au sacrificat viaţa pentru a răsturna o tiranie de 45 de ani! Dar se pare că mai demn de respect este cel care face o pomană dintr-o avere de furat decît cei ce au salvat o naţiune de dictatură! La Timişoara, timp de 19 ani, nu a fost oferită o singură cetăţenie de onoare unuia dintre participanţii la cele şapte zile glorioase. Edilii s-au grăbit, în schimb, să onoreze odrasle de securitate ori scriitori colaboraţionişti. La Braşov primăria se spală pe mâini atunci când i se aminteşte numele lui Liviu Babeş. La Cluj, Călin Nemeş este numele unui actor beţiv. La Bucureşti nu există o flacără veşnică, etern îndatorată martirilor Revoluţiei, ci doar un monument insultat cu pasiune gregară. Cei ce au forţat Regimul dictaturii şi l-au obligat pe Ceauşescu să fugă sunt astăzi asaltaţi de ingratitudinea generală. Cei ce n-au îndrăznit să iasă în stradă în Decembrie 1989 sunt primii contestatari ai ideii schimbării populare. Ca să nu mai vorbim de categoria renegaţilor, zeloşii comunişti, nomenclaturişti, securişti, care de 19 ani tună şi fulgeră împotriva Revoluţiei la care nu ei au participat! Cunosc numele atâtor duplicitari. Ei, câştigătorii admiraţiei venite de jos ca un potop de insulte adresate celor ce au binemeritat de la patrie!

Am scris aceste rânduri pentru a aminti generaţiei mele obligaţiile sale de onoare! Şi dacă alţii nu o fac, pentru că sufletul lor este otrăvit sau infirm, eu o fac. Îi mulţumesc generalului Ion Eremia, îţi mulţumesc, Liviu Babeş! Vă mulţumesc, Călin Nemeş şi Lucian Matiş! Vă mulţumesc, Mihai Gâtlan şi Vinerian Rădoi! Vă mulţumesc, Sorinel Leia şi Alexandru Grama!

Mulţumesc celor atât de puţini, părinţii nerecunoscuţi ai libertăţii noastre de astăzi! 

Insula Robinson

Optsprezece ani de la o Revoluţie ucigaşă! Şi în urma ei, o ţară deşelată, “restaurată”, în care toate au devenit rapid cum au fost. Cu aceleaşi hiene insaţiabile, cu aceiaşi viermi tăcuţi, cu aceeaşi massă înăuntrul căreia nu e bine să întârzii prea mult. La căpătâiul fiecărui an scurs de atunci aud de fiecare dată strigătul unei femei cu copilul în braţe, încercând să se strecoare printre gloanţele sceleraţilor care astăzi nu se mai lasă deranjaţi de dispreţul moral. Revoluţia celor puţini a devenit, între timp, prada preoţilor imunzi de la capătul gropii unde ultima măreţie a unui neam păgubos aşteaptă să fie înhumată.

“Acum trei zile m-am trezit în dricul nopţii în cântul divin al privighetorii… M-am trezit în genunchi, cu mâinile împreunate, plângând şi implorând pe Acela pe care mama mă învăţase să-L rog în genunchi în fiecare seară, pe Acela pe care Îl imploram ca mama să se însănătoşească, pe Acela pe care Îl imploram ca tata să scape cu viaţă când se zbătea în chinurile morţii… pe acela de care mă înstrăinaseră Xenofon, Epicur, Auguste Compte, Marx, Engels şi Lenin. M-am trezit rostind rugăciunile învăţate… Mi le-am amintit cuvânt cu cuvânt, deşi nu le rostisem de vreun deceniu, m-am trezit implorând Tatăl Ceresc şi Fecioara Maria să-mi apere copilaşii şi să mă ierte şi să mă apere pe mine, păcătosul, care uitasem de El şi de Fiul său, m-am rugat să mă ajute să-i revăd sănătoşi, izbăvindu-mă de lanţurile ce de drept mă pedepsisem să le port. Abia atunci mi-am dat seama că nu se poate trăi fără Dumnezeu, decât cu preţul păcatului şi al deznădejdii.”

Jurnal de închisoare. Jurnal în închisoare scris pe hârtia unei memorii izolate. Jurnalul într-o casă a morţilor. Penitenciarele. Temniţele. Gulagurile cu care istoria a pedepsit dintotdeauna libertatea. O altă lume, fără răsărit şi apusuri. Cu un singur anotimp, al ispăşirii, în care umanitatea este torturată, strivită mai întâi în inima prizonierilor ei. Închisoare prizonierului de conştiinţă. O Insula Robinson a generalului Ion Eremia. Încercând să scoată din ţară o satiră swiftiană a regimului, Gulliver în ţara minciunilor, a fost condamnat, la 27 octombrie 1959, la douăzeci şi cinci de ani de închisoare în deplină izolare, pentru “uneltire contra ordinei de stat” şi “crimă de trădare de patrie”. Acolo, cu treizeci şi doi de ani în urmă, într-o închisoare comunistă, lui şi nimănui altcuiva i s-a revelat sfârşitul comunismului! 

“O răscoală spontană a poporului ajuns la culmea disperării: ea va izbucni în pieţele centrale ale principalelor oraşe din ţară, când sclavii, aduşi cu sutele de mii ca să-i aclame pe tirani, vor porni asupra tribunelor supraînălţate, unde vor trona îngâmfaţii călăi ai poporului şi vor năvăli asupra-le, măturând totul în calea lor…”

Dumnezeu ne vorbeşte prin vocea celor chinuiţi.

(Despre generalul Ion Eremia, în cartea Homo Posteritas)

 

Scrisoare către liceeni – Tudor Chirilă

Emoţionantă această scrisoare a lui Tudor Chirilă, adresată generaţiei tinere! Ea ar merita citită nu numai de victimele sistemului post-decembrist, ci mai ales de către cei care sunt responsabilii dezastrului românesc de astăzi.

Un strigăt de disperare al unei conştiinţe româneşti, care s-ar putea oricând transforma într-o chemare la speranţă!

Ion Monoran – “Eu însumi”

Ion Monoran: “Eu însumi”

L-am cunoscut pe Ion Monoran. Poet fără volum de poezie până când soarta ni l-a luat. Am fost împreună mistuiţi de vâlvătaia Revoluţiei de la Timişoara. Am fost la el acasă o parte din noaptea lui 20 decembrie 1989. Atunci m-a întrebat dacă n-ar fi trebuit să ne adăpostim peste frontieră, în Iugoslavia, ca să scăpăm de prigoana represiunii. Un prieten de-al lui economisise câţiva litri de benzină, cât să ajungem la sârbi. Şi tot el a răspuns: “Mergem până la capăt”. Şi am mers. Revoluţionar, balconard, unul din poeţii care au asaltat Opera din Timişoara. Împreună şi apoi când, alături de alţi scriitori, am fondat Societatea Timişoara. Aşa mi-l amintesc şi azi. Un anarhist frumos al ideii de libertate! Un neliniştit. Un vulcanic. O excepţie comportamentală de la profilul românului şovăielnic. Dumnezeu ni l-a luat pentru că devenise insuportabil conştiinţelor temătoare. Când pătrundea într-o cameră, se zguduiau ferestrele. Ideologic spus, a fost un Maiakovski pe invers. El nu-i iubea pe cei care nu se ajutau singuri. Problema lui nu era condiţia celor mulţi, ci libertatea tuturor. În sfârşit, se simţise împlinit. Alături de camarazii săi.

Care l-au pierdut prematur. Şi nedrept. Care nu l-au uitat. Căci nu se puteau uita pe ei înşişi! Iar absenţa lui nu s-a lăsat vindecată. Chiar dacă, iată, prima şi ultima lui carte ni l-a redat. “Eu însumi!” Şi parcă i-am recunoscut umbra. Gânditoare. Care ne priveşte. Şi nu întreabă. Şi nu spune nimic. A fost, şi este, pentru noi, Ion Monoran. 

  

Liviu Cornel Babeş – 20 de ani de la un sacrificiu

Într-o ţară în care rezistenţa la comunism s-a dovedit cel puţin “discretă”, sacrificiul lui Liviu Babeş s-a transformat într-o dramatică răscumpărare a resemnării ori tăcerii tuturor.

Într-un martie 1989, acest român, şi nu altul, şi-a dat foc pentru a protesta împotriva împietririi inumane a unui regim totalitar ce se pregătea să piară odată cu poporul pe care-l împinsese la dezastru. A dat foc cărnii sale muritoare pentru ca spiritul său să supravieţuiască unei biografii colective anonime şi efemere.

Liviu Corneliu Babeş este primul mort al Revoluţiei ce avea să izbucnească nouă luni mai târziu. El a deschis lista jertfelor pentru libertate, într-un Braşov ale cărui răni rămăseseră nevindecate din 1987.

Din nefericire, obişnuim să ne uităm martirii. Indiferenţa, la români, ţine loc de bravură. Împreună cu morţii Timişoarei, ai Bucureştiului, ai Clujului, ai celorlalte oraşe-martir, Liviu Babeş este astăzi un mare uitat. Şi nu din vina lui. Revoluţiile îşi devoră copiii? Nici vorbă. Şi-i uită! Românii, astăzi, ăşi reneagă Revoluţia şi pe ei înşişi. Nu ei au izbândit în Decembrie 1989, nu-i aşa? Ci maghiarii, CIA-ul ori KGB-ul… Iar la Bucureşti, moartea a purtat uniformă străină?!… Sfâşietoare abjurare! Însă dincolo de orice: ingratitudine, amnezie voită, resemnare, disperare, decepţii, întrevăd în viitor un nou timp al demnităţii şi al speranţei. Îi datorăm unui Liviu Babeş mândria de a fi român. Lui şi camarazilor mei din Decembrie 1989 – săptămâna tragică în care peste 1100 de români au murit pentru ca România din sufletul lor generos să trăiască!

Represiunea

Timişoara. 16 decembrie. Sute de arestaţi, bătuţi cu sălbăticie, schingiuiţi, pentru vina de a fi fost în stradă la orele serii! Vânătoare de oameni în Europa anului 1989. Făptaşii: Miliţia, Securitatea, Armata, armatele politice ale Regimului Ceauşescu.

17 decembrie. Conflictele continuă. Faţă în faţă, Puterea şi Poporul! Ordinele scelerate de tragere date de Ceauşescu generalilor de la Timişoara – singurul dictator al Europei care a dat ordin să se tragă în propriul popor! Apariţia taburilor şi tancurilor pe caldarâmurile oraşului revoltat. Primul împuşcat mortal. O femeie, Lepa Bărbat, omorâtă lângă copiii ei.

18 decembrie. Creşte numărul dispăruţilor. Muncitorii se agită. Răniţii duşi în spitale cu o rană în pulpă ies din ele cu un glonte în cap. La adăpostul întunericului se trage din taximetre. Armata execută foc în direcţia “duşmanului” din balcoane: copii, femei, bătrâni.

19 decembrie. Liniştea dinaintea furtunii. Generalul Guşă este alungat de la ELBA.

20 decembrie. Sute de mii de români ies în stradă. Coloanele muncitorilor ocupă centrul Timişoarei. Formarea Balcoanelor. La Consiliul Judeţean. La Operă. Întemeierea Frontului Democratic Român. Timişoara devine primul oraş liber al României! Declararea grevei generale. Tratative cu Guvernul Dăscălescu. Dispariţia din stradă a Miliţiei. Armata este retrasă în cazărmi. Fraternizări cu militarii. Românii arestaţi sunt eliberaţi târziu, în noapte, la cererea Comitetelor revoluţionare.

21 decembrie. Proclamaţia Adunării Generale din Piaţa Operei. Manifestul A căzut tirania! Revoluţia se extinde la Lugoj, la Arad, unde se formează comitete FDR; la Cluj, la Sibiu, la Braşov. Carnagiul de la Bucureşti din 21 decembrie. Piaţa Universităţii.

22 decembrie. Mitingul lui Ceauşescu. Sinuciderea generalului Milea. Expectativa generalului Vlad. Orele marii trădări. Cucerirea CC-ului de către mulţime. Ceauşescu este urcat într-un elicopter. Ieşirea lui din Istorie. (Într-o discuţie consemnată, fostul Şef al Securităţii Bucureşti, colonelul Guran, declară: “După fuga lui Ceauşescu, am înţeles că el a dezertat! Atunci l-am părăsit!”) Ocuparea Radioului şi Televiziunii… Au continuat tragerile ucigaşe. Apariţia teroriştilor. Enigmă neelucidată. Gafele tragice ale liderilor militari. Răfuieli. Nenumărate victime inutile. A urmat formarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Proclamaţia CFSN. Primele decrete revoluţionare. Procesul ad-hoc al dictatorului la Târgovişte. Sentinţa. Condamnarea la moarte. Executarea cuplului Ceauşescu. Focurile de armă încetează. Revoluţia a învins.

Statistica Represiunii la Timişoara:

- ziua de 17 decembrie: 63 de morţi, 224 răniţi

- ziua de 18 decembrie: 8 morţi, 23 răniţi

- zilele de 20-22 decembrie: 6 răniţi

Aceşti morţi trebuie explicaţi!

19 ani mai târziu. Apariţia culturnicilor “loviturii de stat”: editorialişti, ziarişti, istorici de circumstanţă, cu trecut colaboraţionist, avocaţi ai “evenimentelor din decembrie”, ai “loviluţiei”, implicaţi într-un proces dirijat (efect al unei savante trageri de timp) care şi-au propus să inculce românilor convingerea unei Lovituri de Stat. Contestarea, la nivel naţional, a ideii de Revoluţie, justificarea oribilei Represiuni din Decembrie 1989, dovedeşte, dacă mai era nevoie, ambiţia de a mistifica istoria recentă a românilor! Membrii fostului aparat de represiune ocupă şi astăzi poziţii de forţă în Statul Român: politicieni, bancheri, patroni de presă, afacerişti, erijându-se în autorii adevăraţi ai schimbării din Decembrie 1989!… Deşi: într-o discuţie cu comandantul adjunct al Securităţii de la Timişoara, Radu Tinu, acesta recunoaşte, în mai multe rânduri, că Securitatea n-a putut controla explozia populară! Deşi: într-o discuţie cu generalul Atanasie Stănculescu, acesta a confirmat că nu putea da o lovitură de stat, capii Armatei fiind compromişi. Deşi: într-o vizită la Institutul Revoluţiei Române, Virgil Măgureanu, privind spre Primul Manifest al Revoluţiei Române: A căzut tirania!, îşi scoate pălăria şi se închină! Deşi după opinia academicianului Eugen Simion: “Revoluţia din Decembrie 89 a fost o veritabilă, o admirabilă revoluţie naţională… Sacrificiul românilor n-a fost inutil. Cum să fie inutil dacă el a reuşit să prăbuşească o dictatură ce părea protejată de nouă rânduri de sisteme de securitate?” Deşi, după Francis Fukuyama: “Revoluţionarii care s-au luptat cu securitatea lui Ceauşescu, studenţii chinezi care au stat în faţa tancurilor în Piaţa Tien-an-men, lituanienii care s-au luptat cu Moscova, ruşii care şi-au apărat parlamentul au fost cei mai liberi şi de aceea cei mai umani dintre oameni.” Deşi, după Peter Siani-Davies: “Poziţia centrală pe care Revoluţia din Decembrie 1989 o ocupă în istoria recentă a României este de necontestat.”

Noi, cei care am participat la Revoluţia Română, privim cu tristeţe şi detaşare tentativa forţelor de extracţie neoceauşistă – nu Ceauşescu a fost primul care a vorbit despre o lovitură de stat? – de mistificare a adevărului despre Revoluţia românilor. A fost o revoluţia sângeroasă a unui popor care, cu preţul unor mari jertfe, a înfruntat şi a învins Represiunea. Cum generalii Vlad şi Milea n-au îndrăznit să-l aresteze pe dictator, cum CPEx-ul nici măcar în ceasul al 12-lea nu l-a destituit din funcţie, a fost rândul poporului să înfrunte Dictatura. Conştiinţa marilor oraşe. Sutele de mii de oameni care au înfruntat moartea, tortura, mutilarea, arestarea. Degetele pătate cu sânge românesc ale Represiunii. Au tras Miliţia, Securitatea, Armata antedecembristă, în nici un caz Armata României de astăzi, condusă de ofiţeri tineri şi patrioţi. În Decembrie 1989 a avut loc o Revoluţie tocmai pentru că o Lovitură de Stat, atât de necesară atunci, nu a avut loc! S-ar fi evitat vărsarea de sânge şi autorii unei astfel de Lovituri ar fi primit ulterior recunoştinţa patriei. Revoluţia Română a învins Lovitura de Stat. Timpul aduce dovezi incontestabile. S-a putut constata, totodată, prin trecerea timpului, că fruntaşii Revoluţiei Române n-au fost agenţi străini, şi nici n-au devenit mai prosperi decât românii obişnuiţi. A fost Lorin Fortuna, preşedintele Frontului Democratic Român, agent străin? Au fost camarazii mei, veniţi de la Timişoara la Simpozionul Institutului Revoluţiei Române, agenţi străini? Îi desfid pe autorii livreşti ai Loviturii de Stat să o dovedească!

Generaţia noastră, mult năpăstuită, într-un act de ispăşire dureroasă a tuturor suferinţelor ei, a avut onoarea să trăiască un act de glorie, să răstoarne o Dictatură! Dar nici măcar astăzi nu sunt lăsaţi să se bucure de asta! În timp ce prea mulţi dintre liderii statului născut cu preţul sângelui din Decembrie 1989 continuă să omită şi astăzi, din discursurile oficiale, meritul Revoluţiei!

Noi, însă, nu putem accepta ca memoria publică să-i îngroape în uitare pe cei fără de sacrificiul cărora poate şi acum am fi fost o naţiune coborâtă într-o implacabilă servitute.

Cât priveşte fosta Securitate, în rândul membrilor atotputernicelor ei coterii, la 19 ani de la Revoluţia noastră şi nu a lor, nici urmă de respect, de regrete şi de căinţă. Dimpotrivă: ingratitudine, mistificare, uzurpare de merit, cinism – mai mult decât atât nu puteau să facă pentru a-şi compromite onoarea de om (dacă au avut-o vreodată) pentru totdeauna!

Claudiu Iordache – Comunicare în cadrul Simpozionului Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, decembrie 2008

Claudiu Iordache – O Românie de câştigat

O Românie de Câştigat – Claudiu Iordache

Mitul României continuă să rămână acela al lui Iisus coborât de pe cruce în batjocura alor săi!

Repudiată, insultată, umilită, România cu crucea pe umeri urcă răbdătoare dealul Golgotei.

Ea ştie că va fi răstignită, a câta oară, între tâlhari. Ştie şi continuă să calce, resemnată, pe pământul bătătorit doar de tălpile ei.