Dictatura

Legea Lustraţiei

după 20 de ani

Lovitura de Stat a lui Traian Băsescu

după

dictatura lui Nicolae Ceauşescu:

1104 morţi!

Câţi vor mai trebui să moară pentru libertate?

Acum dictatura este completă! Regimul de origine securistică a uzurpat total puterea statului român. El controlează Parlamentul, Guvernul, DNA, Procuratura Generală, Curtea Constituțională, Consiliul Suprem al Magistraturii, Consiliul Economic Social, Serviciul Special de Telecomunicații, conducerea TVR, Agenția Română de Presă, serviciile de forță și Președinția României. Șeful statului  a colaborat cu Securitatea. Numele lui este Traian Băsescu. A pus mâna pe putere prin fraudă morală. Acum dictatura care-i poartă numele este deplină. (O lege a lustrației, astăzi, ar viza în primul rând pe colaboratori ori informatori, pe foștii ofițeri de securitate, pe făptuitorii ordinelor lor scelerate, o lege pe care aș saluta-o din toată inima chiar dacă ea ar sosi atât de târziu!) Poporul român este iarăși lipsit de drepturi și libertate. Căzut în capcana unei false democrații, el nu mai are mijloace să intervină în apărarea drepturilor sale furate. Aceasta este Dictatura lui Traian Băsescu! Omul care dacă ar fi fost în locul lui Ceaușescu, în decembrie 1989, ar fi produs și mai multe victime! Traian Băsescu este chipul nou al unei dictaturi vechi! El este, totodată, expresia românească a abandonării de către cei mulți a libertății tuturor. Poporul a tăcut vreme de douăzeci de ani. O tăcere care astăzi îl costă! O tăcere de moarte. Dar România are dreptul la viitor. Ea nu mai poate accepta povara unui nou totalitarism. Ea a început să se miște și doar o putere iresponsabilă e în stare să ignore aceste avertismente. O dictatură primitivă, cu un dictator primitiv, față în față cu poporul pe care îl flămânzește. Un regim oligarhic uzurpator, cinic, fățarnic și lacom.

Întreb revoluţionarii, acum, când populația României este sacrificată de oligarhia politică a lui Traian Băsescu, dacă au uitat împotriva cui s-au revoltat în Decembrie 1989? Oare se tem revoluţionarii mai mult de Băsescu decât s-au temut de Ceauşescu? Oare şi-au lăsat cumpărate conştiinţele cu pomenile guvernului, ştiindu-se deja că acestea vor fi retrase? Oare liderii asociaţiilor s-au lăsat corupţi ori infiltraţi de putere? Le cer solidaritate cu poporul român! Tăcerea de astăzi revoluționarilor îi va descalifica pentru totdeauna!

Întreb intelectualitatea, care a lipsit în Revoluția din Decembrie, dacă mai poate rămâne cu brațele încrucișate! Întreb conștiința românească dacă are un răspuns la autoritarismul care a cotropit România. Îi întreb pe Gabriel Liiceanu, pe Patapievici, Cărtărescu ori Tismăneanu, noul CPEx intelectual al lui Traian Băsescu, membri ai coteriei confortabile de sub controlul fostei Securități, dacă vor continua să sprijine noua dictatură, prefăcându-se, ipocriți, că apără România de Iliescu, comunism și kgb! Uită aceștia că Securitatea, pentru poporul român, a fost plutonul de execuție al dictaturii lui Ceaușescu? Cum pot trăi în această minciună? Acum ei trebuie să aleagă la lumina zilei între Băsescu și România! Iar alegerea le va pecetlui definitiv biografia. Chiar n-au nici cel mai mic respect pentru poporul acesta chinuit, chiar nu le e milă de mama bătrână a națiunii române care plânge de neputință în fața palatului lui Ceaușescu, după 20 de ani de la căderea lui? Crede Traian Băsescu că va mai apuca finalul mandatului său? Ura cu care își înfruntă poporul pe care îl conduce este, în sine, ultimul simptom al cancerului care îi macină regimul! Regimul Securității!

Eu, cel, puțin, cunosc încă de pe acum răspunsul. Istoria nu va avea din nou răbdare. Acum, ori la toamnă, ori la iarnă, ori foarte curând, România va ieși în stradă, în strada libertății sale, pentru a-și pretinde drepturile. România va exploda. Și atunci vom fi părtași cu toții la crima de a nu ne fi smuls la timp România din ghearele Dictaturii. Dictatura securistică. Dictatura lui Traian Băsescu. Dictatura asupra fricii, tăcerii și lașității noastre!

Reclame

Comunicat

Doresc să aduc la cunoștința cititorilor blogului meu, a prietenilor și cunoscuților mei, că mesajul primit de aceștia pe mail în zilele de 13 și 14 iunie 2010, cu titlul „Hello, friend„, nu a fost scris și expediat de mine, deși a plecat din adresa mea de mail!

Adresele de expediție au fost sustrase dintr-un folder de Contacte din computerul meu, multe dintre ele nefiind folosite de mult timp.

Mă întreb (deși în parte cunosc răspunsul) cine a avut interesul și posibilitatea de a pătrunde în computerul meu, și apoi de a transmite mesaje spam de pe adresa mea de mail!

Am înaintat deja o plângere înspre providerul de mail, atașând documentele doveditoare.

Pe această cale doresc să îmi exprim regretul față de prietenii și cunoștințele care au primit acest mesaj ca din partea mea.

Claudiu Iordache

15 iunie 2010

Regimul ucigaș și victima complice

Cum este posibil ca, de dragul complicității cu demnitarii lipsiţi de onoare ai României de lângă noi, atât de mulţi români să susţină Regimul Ucigaş instalat prin fraudă morală în fruntea statului lor?

Regimul Ucigaș se dovedește  încă mai puternic decât pare. Regimul Ucigaş a lichidat proprietatea românească, împiedicând o ţară întreagă să mai producă propria-i pâine, a făcut din lege şi oficianţii ei slugile puterii vicioase, şi regimul acesta încă se mai vrea la putere! Regimul Ucigaş închide astăzi şcolile, spitalele, muzeele şi teatrele, regimul ucigaş este autorul istoriei alternative a unei naţiuni ce se legitimează strict prin propria istorie. El trădează, înşeală şi minte aşa cum respiră. Sperjurul îi vine ca o mănuşă. Oamenii lui distrug acolo unde nu mai au ce fura, dar, iată, de la un moment dat urmele dezastrului nu mai pot fi ascunse. Regimul Ucigaş a făcut din România colonia propriilor sale acte nelegiuite. Războiul Regimului Ucigaş cu biata Românie este pe terminate. Ea nu mai e liberă să-şi decidă destinul, nu mai are trecut, nu mai are cultură, nu mai are avere, nu mai are viitor, are, din nefericire pentru ea, în exerciţiu pe termen lung, durabila alianţă între Regimul Ucigaş şi Victima Complice! Nu putem vorbi despre sănătatea morală a unei ţări dacă nu aruncăm o privire în oglinda intelectualilor pe care-i are. În aceste zile, nu vom descoperi acolo decât o efigie a dezonoarei “clasei gânditoare”, decât chipul slut al unei elite oportuniste, cinice, ipocrite. «Ce-i mână» pe profesorii spărgători de grevă să stea deoparte când dăscălimea română apără drepturile la demnitate ale ţării întregi, ce se întâmplă în conştiinţa descompusă a coteriei colaboraţioniste, ce se întâmplă în percepţia masochist-schizofrenică a celor care se mai tem încă de “pericolul roşu”, ignorând pericolul Regimului Ucigaş? Un regim care şi-a aservit “morala” puterii discreţionare, justiţia, procuratura, administraţia, cu aerul obtuz că nu i se mai poate opune nimic… Cu cât sunt mai mici abuzurile din perioada comunistă decât cele din era Regimului Ucigaş? Un regim ucigaş este cel în care întreţinerea unui apartament de periferie costă mai mult decât pensia celui ce-l locuieşte, un regim ucigaş este cel în care pentru furtul unei pâini eşti aruncat în închisoare, în timp ce furtul calificat al averii unei ţări întregi se răsplătește cu onoruri și funcții!

Cândva a avut loc o Revoluţie din Decembrie, care în vederile Regimului Ucigaş ori nu a avut loc niciodată, ori a avut loc cel mult o «loviluție» din decembrie!  De-ar fi ştiut românii, atunci, că se sacrifică pentru venirea la putere a Regimului Ucigaş, poate că ar fi ales să trăiască! Regimul Ucigaş este regimul Ceauşescu ascuns în filo-americanism şi în pseudo-europenism! Regimul Ucigaş duce România în Europa mai mult moartă decât vie. A adus în Europa o Românie care agonizează? Asta nu mai e problema Regimului Ucigaş. El îşi suflecă deja mânecile pentru un nou rapt. Încă patru ani de dictatură prezidenţială şi nu va mai fi nimic de făcut! În această afacere, in extremis, Regimul Ucigaş are încă pe cine conta. Ba pe devianţa monstruoasă a unor caractere “de vârf”, ba pe o fundaţie pentru democraţie, ba pe o ocultă internaţionalistă, ba pe o afacere cu borduri, ba pe o tehnică de şantaj, ba pe complicitatea canaliilor, ba pe un colaboraţionism tot mai greu de ascuns, ba pe o minciună guvernamentală, ba pe o mizerabilă susţinere intelectuală din partea noilor valeți de curte… Şi în toată această aventură a descompunerii politicianiste, sprijinul neţărmurit al Regimului Ucigaş continuă să fie casta la vedere a excreției securiste, reprezentată la vârf, în fruntea statului, în fruntea Consiliului Suprem al Magistraturii, în fruntea Consiliului Economic și Social, în fruntea Serviciului Special de Telecomunicații, în conducerea TVR și a serviciilor de forță care, în regimul Băsescu, nu mai servesc România, servind, în schimb, conducătorul României!

Și nu vă mai temeți astăzi a pronunța numele Securității! Unii au plătit cu viața pentru ca această spaimă lașă să nu mai pângărească sufletul României!

Sunt mândru de poporul meu!

SUNT MÂNDRU DE POPORUL MEU!

19 mai 2010

Revoluția românilor – Sfârșit de poveste

Am încheiat recent un manuscris dedicat Revoluției din Decembrie.

REVOLUȚIA ROMÂNILOR – Sfârșit de poveste

El va vedea lumina tiparului în această primăvară.

Ultimele evenimente de la București dovedesc că regimul autoritar de la Cotroceni nu ezită când vrea să dea cu barda în grumazul poporului român! Securitatea lui Traian Băsescu nu și-a pierdut reflexele ucigașe. Ea continuă să izbească în ființa îmbătrânită a unei generații care a făcut o revoluție doar pentru a abjura mai târziu de ea.

Un trecător întâlnește un om înlănțuit. El se oprește, îi desface lanțurile, redându-l propriei libertăți.

Mai târziu avea să-l găsească în același loc.

Pe neașteptate, omul înlănțuit

din nou începe să-l blesteme.

„De ce m-ai eliberat?

Ca să mă arunci în calea nenorocirilor?”

„Dar tu unde ai fost în timpul acesta?”,

îi răspunde trecătorul

și pleacă trist și resemnat

mai departe.

Unde a fost generația noastră

când i-au fost confiscate

drepturile și libertățile?

Cui i-a predat ea puterea obținută

în urma sacrificiilor Revoluției?

Ea, care astăzi își

plânge soarta în timp ce își insultă

martirii…

*

(Revoluția românilor – Sfârșit de poveste)

Revoluția Română a alungat un dictator, a forțat poarta drepturilor și libertăților pentru un popor aservit, i-a oferit un parlament ales, un guvern numit, o constituție democratică. A deschis frontierele și-a oferit românilor un acoperiș deasupra capului! Păcat că ofranda Revoluției a fost pângărită, pentru ca românii să îmbrace din nou haina servituții. În zilele Revoluției românii  au vrut schimbarea, au vrut altfel, au vrut altceva, și-au înfruntat obediența inculcată și s-au vrut liberi! Dreptul la libertate! “Să fim liberi ori să murim!” Nu cunosc oameni mai liberi decât cei care au ieșit pe străzile României în Decembrie 1989! Francis Fukuyama a oferit cuvinte ilustre acestui sentiment!

„Situaţiile revoluţionare nu apar fără ca cel puţin câţiva oameni să fie gata să‑şi rişte viaţa pentru o cauză! Revo­luţionarii care s‑au luptat cu securitatea lui Ceauşescu, studenţii chinezi care au stat în faţa tancurilor în Piaţa Tien‑an‑men, lituanienii care s‑au luptat cu Moscova, ruşii care şi‑au apărat parlamentul, au fost cei mai liberi şi de aceea cei mai umani dintre oameni. Dar când ei au reuşit, când în urma luptei lor s‑a format o societate stabilă, posibilităţile lor de a mai fi la fel de liberi ca în luptele revoluţionare au fost desfiinţate…”

Omenirea întreagă a urmărit cu neobișnuit respect această aventură a libertății, în care poporul român și-a regăsit demnitatea. Simpatia pentru sacrificiile lui a fost nemărginită. Dar foarte repede a venit timpul dezamăgirilor. Al supraviețuitorilor cu capul plecat.  Al cinismului, al ipocriziei, al abjurărilor, al uzurpărilor, al renegaților… Al regresului… Al reacțiunii… Al unei dictaturi piezișe… Al autoritarismului cu iz de totalitarism…  Al abandonării principiului dreptății… Al surpării sistemului, al marasmului general… Cam atât au durat iluziile. Douăzeci de ani. Căderea în istorie s-a accelerat. La ce mai poate spera o generație înfricoșată, împovărată de remușcări, în al cărei aer irespirabil oamenii de conștiință abia mai supraviețuiesc, o generație obișnuită să trăiască în refuzul adevărului elementar că orice ființă omenească are dreptul, în scurta ei viață, la ceea ce părinții libertății Americii statuau în Declarația de Independență a Statelor Unite din 4 iulie 1776:

„Noi susţinem că aceste adevăruri sunt de la sine evidente, că toţi oamenii sunt creaţi egali, că ei sunt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea sunt: Viaţa, Libertatea şi dreptul la Fericire. Pentru apărarea acestor drepturi au fost instituite guverne între Oameni, care îşi derivă puterile chiar în consensul celor guvernaţi. Astfel încât ori de câte ori oricare formă de guvernământ devine distructivă acestor scopuri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau s-o înlăture şi să instituie un nou guvern, bazându-şi întemeierea sa pe astfel de principii şi organizându-şi puterea astfel încât să asigure în modul cel mai eficient Siguranţa şi Fericirea sa. (…) Dar când un lung şir de abuzuri şi uzurpări, urmărind în mod invariabil acelaşi scop, dau la lumină intenţia de a le transforma într-un Despotism absolut, este dreptul lor, este datoria lor să înlăture un astfel de Guvern şi să asigure noi apărători ai siguranţei lor viitoare.”

Revoluția din Decembrie nu a netezit căile viitorului. Drumul este din nou blocat. Dar o altă mișcare de amploarea celei din decembrie 1989 nu se întrevede. ”Ultima soluție, încă o revoluție!” rămâne o jalnică fanfaronadă. Noul regim nu mai lasă loc dreptului ultimativ al poporului de a-și face dreptate cu armele revoltei. Săracii, năpăstuiții au fost atrași de către cei puternici într-o enormă capcană. Ei nu mai au drept la fericire. Veșnic îndatorați de cheltuielile guvernului lor, își vor duce zilele din plata infinită a unor dobânzi la niște datorii pe care nu ei le-au făcut. Istoria viitoare va fi a unei „pacificări” forțate, în care manipularea va lua locul Gulagului. A aresta mintea, și nu trupul, este ultima soluție a unei dictaturi invizibile.

Este, poate, drumul spre sfârșitul începutului unui neam oropsit. În aceste circumstanțe, România postrevoluționară, fără suveranitate, fără resurse, fără putere, va deveni o marionetă în mâna celor ce o conduc la dezastru. Dar nu Revoluția română este de vină, ci neputința celor mulți, care n-au reușit să păstreze roadele sacrificiului în propriile mâini. Revoluționarii au luptat 7 zile. Națiunea română, din sânul căreia ei au apărut, ar fi trebuit să le continue lupta. Dar a renunțat prea repede la ea. Libertatea este un trofeu. Libertatea nu e pe gratis. Întotdeauna cineva plătește!

Un lucru e însă sigur. Revoluția a dat românilor mai multă libertate decât puteau să ducă! Darul Revoluției a fost risipit. 20 de ani mai târziu, românii sprijină o dictatură implicită. Ei sunt primii care nu mai cred în revoluția lor. O virtute colectivă care e tratată ca și cum n-ar fi existat. O generație care și-a înfruntat soarta, a învins-o și apoi s-a lăsat, ca înainte, la îndemâna inconsecvențelor ei. Revoluția din 1989 a învins. Revoluția de la 1848, parte a primăverii popoarelor, a fost învinsă. Aș fi preferat să o trăiesc pe a doua. Să cunosc generația de aur a românității. Să fiu mândru că sunt contemporan cu Alecsandri, cu Alecu Russo, cu Costache Negri, cu Kogălniceanu, cu Alexandru Ioan Cuza, cu Magheru, cu Tell, cu Rosetti. Cine a iubit cu mai mult respect, cu mai multă duioșie poporul român decât Nicolae Bălcescu? În Decembrie 1989 mulțimile au cântat imnul trecutului: „Deșteaptă-te, române!” Dar românul nu s-a trezit. Și nu se va trezi curând. Prea mult glod i-a îngreunat, de-a lungul vremurilor, inima. O inimă a lumii noastre care încă nu a fost dezgropată.

Altfel, mulțumiți să fim că Dumnezeu ne-a oferit și atât.

Șapte zile din nemărginirea sa.

Proclamaţia de la Timişoara

România nu a avut nevoie de Revoluţia din Decembrie 1989, nu şi-a dorit jertfa a 1104 români, mutilarea, arestarea şi schingiuirea altor câteva zeci de mii, nu şi-a dorit să sângereze din cauza iresponsabilităţii unui regim în agonie care a ordonat să se tragă în poporul pe care l-a condus la dezastru!

În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989, în timp ce regimul Ceauşescu se afla la putere, Frontul Democratic Român, prima formaţiune politică a Revoluţiei, a citit înaintea zecilor de mii de timişoreni adunaţi în Piaţa Operei Proclamaţia prin care cerea demisia lui Ceauşescu, declarând totodată Timişoara primul oraş liber de dictatură. După căderea lui Ceauşescu, o delegaţie a FDR a sosit la Bucureşti pentru a contacta conducerea Consiliului FSN şi a-i cunoaşte liderii şi programele. În 12 ianuarie 1990, o mişcare de stradă violentă şi dirijată a dus la contestarea autorităţii Frontului Democratic Român şi la schimbarea liderului Lorin Fortuna! Analizând situaţia, conducerea FDR a ajuns la concluzia că vechile structuri: Securitatea, ziarul fostului partid comunist “Drapelul Roşu”, informatorii, activiştii pcr, ce beneficiaseră de toleranţa noii puteri, pregătiseră si organizaseră răsturnarea Frontului Democratic Român. Atunci s-a pus problema înfiinţării unei publicaţii proprii, precum şi a adoptării unor măsuri pentru a face faţă acţiunilor ostile ale fostului regim. Astfel a fost înfiinţat cotidianul “Timişoara”, publicaţie a “Societăţii Timişoara”, societate al cărei membru fondator am fost împreună cu alţi scriitori din jurul revistei Orizont. Echipa iniţială a Societăţii a fost formată în biroul de presă al CFSN Timiş, având ca fond suma de şapte mii lei oferită de maiorul Viorel Oancea. Autorizaţia de funcţionare, sediul, cota de hârtie, accesul la tipografie şi difuzare le-am asigurat eu, în calitate de preşedinte al Comisiei de Presă şi Cultură a CFSN. Societatea Timişoara si-a elaborat programele plecând de la realitatea că, în urma Revoluţiei, doar familia Ceauşescu fusese răsturnată de la putere, nu şi Regimul lor! Discuţiile privind conţinutul unei prevederi care să impună, prin lege, retragerea din viaţa politică a celor care sprijiniseră până în ultima clipă o dictatură sângeroasă, aveau să devină motivul de mai târziu al Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara! În principiu, opinia majorităţii membrilor Societăţii a înclinat spre adoptarea unei atare demers, ce trebuia transferat din planul moral într-unul legal. Aveam ulterior să sesizez că principiul lustraţiei (nu şi cuvântul), ce fusese inclus în ciorna viitoarei Proclamaţii, îşi propunea să obţină eliminarea din viaţa politică a lui Ion Iliescu, mai degrabă decât a responsabililor crimelor din Decembrie, motiv pentru care am cerut colegilor mei George Şerban, Vasile Popovici, să nu sacrifice principiul de dragul eliminării unui adversar politic!

În urma modului diferit de a vedea lucrurile, am părăsit Societatea Timişoara, al cărei preşedinte fusesem. Ceea ce a urmat este deja istorie. Proclamaţia de la Timişoara, după un avânt fulgerător, a divizat România. Punctul 8 a rămas un deziderat. Timişoara însăşi s-a trezit izolată. Membrii fostei Securităţi, nomenclatura, au revenit curând la suprafaţa societăţii. A urmat o perioadă de maximă instabilitate, soldată cu pierderea multor oportunităţi naţionale. O lege a lustraţiei promovată în anul 1990 ar fi intrat în logica schimbărilor de care avea nevoie România. Ales în Adunarea Constituantă, aveam să propun primul, în 1991, Moţiunea privind accesul la dosarele de securitate ale demnitarilor din puterea legislativă, executivă şi judecătorească, moţiune care n-a fost susţinută nici de putere, nici de opoziţie! Ajunsă la Senat, Moţiunea care mi-a purtat numele a fost pur si simplu sustrasă şi n-a mai apărut niciodată. Ulterior, domnul Ticu Dumitrescu, devenit senator, mi-a propus să reluăm proiectul, devenit apoi Legea Ticu.

Astăzi ne putem întreba dacă România postrevoluţionară şi-a atins obiectivele… Cred şi pe mai departe în nevoia asanării clasei politice. Dar o lege a Lustraţiei la 20 de ani de la revoluţie ar fi, probabil, o lege a unei reforme întârziate! Cine va mai putea lustra averile uriaşe dobândite în afara cadrului legii în aceşti 20 de ani? Cum va acţiona o lege a Lustraţiei în cazul atâtor demnitari, preşedinţi, parlamentari, miniştri care ani la rândul au comis nepedepsiţi sperjurul, nedeclarându-şi apartenenţa la fosta Securitate? Cum mai pot fi ei îndepărtaţi de la luarea deciziilor naţionale? Se recunoaşte România anului 2010 în faptele românilor din Decembrie 1989? Îşi mai aminteşte ea de jertfa miilor de români? Le mai respectă ea dreptul la istorie, dreptul la merit, dreptul la adevăr?  Dimpotrivă, simbolurile Revoluţiei au ajuns să fie minimalizate. Tema loviturii de stat, emanând din mediile fostei Securităţi, vrea să convingă memoria generală că poporul român nici măcar o revoluţie n-a fost în stare sa facă, ori că schimbările din Decembrie au fost opera ei, a securităţii, ori a altor servicii secrete străine, ignorând că în celelalte revoluţii ale Estului nu şi-a pierdut viaţa nici o fiinţă omenească, iar în România, 1104! Acesta este aportul generaţiei noastre: sacrificiul fără de care marile puteri n-ar fi reuşit în efortul lor imediat de a-l schimba pe Ceauşescu. Românii au ieşit în stradă pentru a-şi revendica libertatea. Regimul comunist a tras în români. Când până şi pentru slugile lui Ceauşescu (singurul dictator al Estului care a dat ordin să se tragă în propriul său popor) a devenit clar că dictatorul nu mai are cale întoarsă, l-au trădat! Aceasta este diferenţa capitală între cei ce au făcut cu putinţa victoria Revoluţiei şi cei ce au profitat de pe urma ei! Şi totuşi, suntem o naţiune norocoasă! Faptele eroice din Decembrie 1989 au urcat România, nu au coborât-o. Dar oamenii Revoluţiei au rămas şi pe mai departe nişte marginali, nişte necunoscuţi.

Dacă societatea americană, care ne-a devenit etalon, este împărţită între mintea rece a celor care o conduc şi sentimentalismul sincer al celor ce se lasă conduşi, nici liderii nici poporul n-ar îndrăzni astăzi, la peste 200 de ani, să se îndoiască de Revoluţia lor ori de cuvintele de lege ale Constituţiei Părinţilor Fondatori! La noi, din păcate, mulţi dintre cei care au condus România postdecembristă au încercat să ignore, să falsifice, să compromită ori să facă uitată Revoluţia Română!  Se doreşte, oare, ştergerea ultimelor urme?

Încet, dar sigur, subiectul Revoluţiei a fost expulzat din programele Televiziunilor controlate, inclusiv cele publice. Liderii de opinie fac mercenariat de vocaţie, manipulând o istorie la care nu au participat. Presa de serviciu tratează cu suficienţă cel puţin nejustificată faptul că, în urmă cu două decenii, 1104 oameni şi-au pierdut viaţa pentru ca presa însăşi să fie liberă! Şi în acest caz nu putem vorbi despre ingratitudine, ci despre un fenomen mult mai grav.

Astăzi putem constata amploarea unui uriaş proces de uzurpare de roluri şi merite! Iar puterea uzurpatoare, atotcuprinzătoare, a coteriilor familiei securist – nomenclaturiste, dar şi clubul închis al celor care au făcut din anticomunism doctrina schimbării la faţă a renegaţilor ori a unor interese meschine, au pus lacăt pe mijloacele schimbării României. Nu s-a murit pentru ca o nouă oligarhie să urce nestingherită pe umerii celei vechi – cu care, de altfel, se înrudeşte strâns. Iar dacă mai subzistă o speranţă în ceea ce priveşte o reparaţie meritată, aceasta nu poate veni de la un CNSAS ambiguu ori blocat, ori de la o Lustraţie manipulată ori mimată, odată ce, iată, mai toate partidele au lustraţi de vârf în conducerea lor!

Cinismul parvenit al celor ce traversează în elicoptere România săracilor, aerul autosatisfăcut al miliardarilor cu origini in Codul Penal, deşertăciunea morală a foştilor colaboraţionişti care se prezintă naţiunii ca atleţi ai democraţiei, reprezintă astăzi spectacolul cotidian al unei Românii abătute de la istoria ei. Dar ura oligarhiei merge atât de departe încât oamenii Revoluţiei continuă şi acum, după 20 ani, să fie hărţuiţi, cenzuraţi, izolaţi cu mijloace “invizibile” într-o societate care se încăpăţânează să nu fie liberă! Cine a câştigat, de fapt, în Decembrie 1989? Tinerii care au înfruntat cu piepturile goale tancurile dictaturii, intelectualii ce au dat un sens revoltelor, muncitorii înaintea cărora Regimul şi Ceauşescu au dat bir cu fugiţii, noi, poporul român, ori ei, cei ce l-au asuprit vreme de 45 de ani şi astăzi continuă să-l amăgească, să-l înşele, să-l jefuiască? Care este numele adevăraţilor “învingători” ai Revoluţiei? Avem, oare, astăzi curajul de a-l rosti?

În perspectiva timpului, o lege a Lustraţiei, propusă de Proclamaţia de la Timişoara în primăvara anului 1990, cu scopul dovedit de a îndepărta din viaţa publică nomenclatura Regimului Comunist, ar fi deschis României o poartă a dreptăţii. N-a fost să fie aşa. Am ajuns acum să sperăm prea mult de la o lege care continuă să nu aibă asigurată susţinerea generală.

Astăzi trăim ceea ce merităm. Mai putem îndrepta ceva, aceasta e întrebarea?

„Europa nu-şi va regăsi sensurile decât atunci când cuvântul Revoluţie va evoca ruşine şi nu orgoliu! O ţară care se laudă cu revoluţia sa glorioasă este la fel de golită de sens ca şi un om care se laudă cu apendicita lui glorioasă.”

Salvador de Madariaga – scriitor, diplomat, istoric spaniol

Moartea unei căprioare

„Nu, nu sunt Lorelei,

Sunt Cosmina.

Şi nu vreau să mă duc.

Vreau să rămân.

Am doar cincisprezece ani şi vreau să trăiesc şi să iubesc. Am lucruri de făcut.

Cosmina nu a mai rezistat!

„Azi dimineaţă, la 5 şi jumătate, a început să tuşeascaă şi apoi a făcut hemoragie.

Microbul contractat în spital i-a distrus plămânii.

A murit ca un pui…

Cosmina şi-a început călătoria nesfârşită  azi, 26 ianuarie 2010, la ora 5,30.

Bolnavă de leucemie la 15 ani, Cosmina Păun a murit într-unul din marile spitale ale Capitalei datorită unei instalaţii defecte de oxigen, care nu a funcţionat cât să apuce sufletul ei, alungat dintre noi, să urce la cer. Ucisă de statul român! Nu a funcţionat! Speranţele oamenilor simpli care au ajutat-o în lupta ei pentru supravieţuire s-au spulberat.

Dumnezeu să o odihnească!

Dar care e rostul nostru pe acest pământ?

Am murit odată cu ea şi nu ştim?! Şi nu ne pasă? Şi lăsăm iarăşi şi iarăşi să fie?

Mă tem de moartea prematură a României.

Priviţi-o! Ascultaţi-o! I s-au uscat lacrimile. Nu mai plânge. Îşi duce fiii la groapă şi tace. Ce se întâmplă în sufletul său? Dar în sufletul nostru? Şi în jurul ei nu se mai aude decât urletul câinilor!

Dumnezeu să te aibă în grijă, Cosmina, că noi, oamenii, nu am reuşit!

Isabelle Lorelai