Moțiunea Iordache

   Moțiunea Iordache – O moțiune furată  

Cu 24 de ani in urmă: prima încercare de blocare a preluării puterii post-revoluționare de către foștii colaboratori ai Securității. Anul 1991. 

 

MOȚIUNEA PRIVIND VERIFICAREA DOSARELOR DE SECURITATE ALE DEMNITARILOR DIN PUTEREA LEGISLATIVĂ, EXECUTIVĂ ȘI JUDECĂTOREASCĂ

 

Fragment din cartea Singur între români, tipărită în anul 1997

 

„… o presă de genul celei extremiste aduna în jurul ei umoarea cea mai îmbâcsită a naţiunii. Revoluţia din Decembrie nu reuşise să-i cureţe sitele copleşite de zgura regimului ceauşist. O întreagă armată de informatori, rămaşi fără căpitani, bântuiau de la o poartă politică la alta, oferindu-şi serviciile. O obligaţie neonorată a României înseşi fusese publicarea listelor informatorilor Securităţii, mai precis a celor ce abdicaseră de la dubla conştiinţă de om şi român, rămânând, până la catastrofă, în slujba idealului infernal al lui Ceauşescu… Am scris la Timişoara textul unei Moţiuni ce prevedea excluderea din funcţiile de comandă ale celor trei Puteri ale Statului de Drept, a celor ce făcuseră parte din securitate! Ceea ce am scris la Timişoara am citit la Bucureşti, pe dealul Mitropoliei, într-o zi de mai, de la Tribuna Camerei Derutaţilor. “Un grup de deputaţi cere Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor să decidă asupra formării unei Comisii care să primească mandatul de a verifica dosarele membrilor celor două Camere ale Adunării Constituante, ale Executivului şi puterii judecătoreşti. Apreciem că oamenii cu funcţii în Stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat. Dacă în statele cu care am împărtăşit destinul comunismului european se consideră că este inadmisibil ca în etajele superioare ale puterii să lucreze oameni ce au avut cel puţin slăbiciunea să colaboreze cu securitatea, în România această stare nefirească este încă acceptată. Aceeaşi Comisie, odată formată, să aibă posibilitatea să cerceteze modul în care informaţii ce privesc dosarele multor personalităţi politice ajung să fie publicate în coloanele unor ziare care, prin ele însele, nu îşi pot asigura servicii de informaţii!” Nu mi-a fost dat nicicând să aud protestând cu atâta vehemenţă la mine demisia de conştiinţă a celor de pe Dealul Mitropoliei!… Ura neputincioasă din privirile unor deputaţi m-ar fi alarmat dacă n-aş fi avut de partea mea experienţa conflictelor la limită. Opoziţia, în schimb, în felul ei inimitabil, a rămas rezervată. Un liber-schimbist, Ștefan Cazimir, i-a şoptit complice ziaristului Florin Mărculescu, atunci la “România Liberă”: “Ce-are, domnule, ăsta cu noi? Doar toţi am fost!…” Deci toţi fuseseră. Am cerut aleşilor neamului sprijin pentru Moţiune. Dintr-o prudenţă explicabilă, puţini au avut curajul să mă refuze. La peste o sută cincizeci de semnături m-am oprit. Puteam obţine asentimentul făţarnic al întregii săli de deputaţi blocaţi de o presimţire mai mult sau mai puţin definită. Dar dacă şi ei fuseseră? înainte de a mă lansa în această aventură, îi propusesem lui Ioan Aurel Stoica să preia ideea în favoarea partidului căruia îi era preşedinte. Acesta însă mi-a ţinut, timid, un discurs despre reconciliere şi indulgenţă. Moţiunea a făcut explozie de abia după un interval de câteva zile, întrucât până la intervenţia “României Libere”, controlul presei scrise, auzite, privite, se dovedise infailibil. (Televiziunea Română s-a arătat amnezică deşi carul său de reportaje s-a aflat continuu la faţa locului, iar reprezentantul ROMPRES-ului s-a ascuns pur şi simplu de mine!) Dar atunci când secretul n-a mai putut fi păstrat, iar blocada străpunsă, au început să apară, aşa, din senin, în presa zisă liberă, comentarii vitriolante, care mă ţinteau evident. Aveam se depistez ulterior structura tainică a proiectului profesional prin care se urmărea anihilarea, sau cel puţin atenuarea severă, a efectelor produse în opinia publică naţională, şi nu numai, de către Moţiunea Iordache! Clanul, desigur numeros, al celor direct vizaţi de către prevederile restrictive ale documentului pe care, între timp, îl depusesem la secretariatul Camerei Deputaţilor, a pus imediat în circulaţie următoarele tehnici operative: 1) Preluarea elanului provocat de Moţiune prin prefabricarea neîntârziată a alteia ce se mulţumea să mimeze adevăratele intenţii ale acţiunii mele. 2) Compromiterea iniţiatorului ei! Obiectiv la care a colaborat Corneliu Vadim Tudor, cu ocazia dezvăluirilor, în propriul săptămânal, a complicităţii lui Iordache cu serviciile de informaţii americane!… 3) Exprimarea ostentativă a indiferenţei faţă de urmările demersului în cauză. 4) Crearea unui psihoze generale prin enunţarea pericolului general ce apăsa asupra tuturor cetăţenilor României, prin punerea în uz public a aserţiunii: “Moţiunea vrea să verifice dosarul de securitate al naţiunii române!” 5) Punerea în stare de deriziune a autorului Moţiunii. Au lucrat pentru asta “Libertatea” (Vezi serialul: “Groapa de la Urziceni”!) şi “Europa” (“Loţiunea Iordache”!). 6) Acreditarea convingerii că membrii PCR nu au avut dosar de securitate (În ianuarie ’90 am avut în mână dosare ale activiştilor PCR judeţeni!) 7) Neliniştirea Opoziţiei prin lansarea ideii dosarelor prefabricate! 8) Amortizarea procedurilor legale declanşate de Camera Deputaţilor de către prezentarea Moţiunii (dosarul acesteia s-a „pierdut” la Senat!) 9) Ameninţarea insistentă a celui care îi obligase la atâta hărnicie conspirativă. Oficiosul “Azi” a mers atât de departe încât nu s-a sfiit să-mi aducă la cunoştinţă pregătirea unor represalii… E suficient să consultaţi suprafaţa de hârtie cu care a fost onorată atitudinea “ticălosului mic de Claudiu Iordache” (Stelian Moţiu, Florin Diaconu, Mihai Ciulei). După ei, Moţiunea a avut importanţa sa în concertul operaţiunilor de subminare a procesului democratic din România! Florin Diaconu: “Să fie vorba de o încercare de relansare a popularităţii autorului? S-ar putea!” Stelian Moţiu: “După tot ce a stârnit, să nu se mire de ceea ce va urma!” Dar “Azi” nu a rămas singur în campania de a mă intimida ori de a înăbuşi în faşă intenţia mea. Numai că, între timp, “România Liberă” publică lista tot mai numeroasă a celor ce semnaseră Moţiunea, iar “Expresul” domnului Nistorescu, pe cea a celor care nu o semnaseră! S-a ajuns, până la urmă, atât de departe încât deputaţi ce iniţial fuseseră tentaţi să refuze principiile Moţiunii, s-au simţit presaţi, în circumscripţii ori în familiile lor, să le sprijine…

Dosarul, împreună cu lista semnăturilor de susţinere, a fost depus în mâinile secretarului general al Camerei, acesta urmând să îl expedieze la Senat, unde era prevăzută declanşarea unor proceduri identice. Dar nu a fost să se întâmple aşa. Ajunsă în fostă clădire a CC-ului, propunerea legislativă a întâmpinat încă de la început împotrivirea lui Radu Câmpeanu, spre uşurarea colegilor săi din Biroul Permanent. Într-un jurnal braşovean, în cadrul unui interviu, Vasile Moiş recunoaşte, satisfăcut, sprijinul primit din partea liderului liberal în respingerea Moţiunii! Dar curând va fi găsită o metodă şi mai simplă de a o scoate din atenţia publică. Moţiunea este, pur şi simplu, furată, rătăcită, pierdută – e tot una! Moţiunea dispare în incinta Senatului. Va reapare, un an mai târziu, la secretariatul Camerei Derutaţilor, nemaiputând fi luată în discuţia Parlamentului!

 

Un an mai târziu, în urma unei discuții cu Constantin Ticu Dumitrescu, acesta a inclus Moțiunea Iordache în proiectul său de lege Legea Ticu Dumitrescu.

Moţiunea Claudiu Iordache privind accesul la dosarele de securitate ale membrilor Parlamentului, Executivului şi puterii judecătoreşti

Adevărul, unica şansă a reconcilierii naţionale

(Articol publicat de Florin Gabriel Mărculescu în România Liberă, 8 mai 1991)

„Semnificativ ni se pare, însă, faptul că TVR a consacrat aproape întreg spaţiul emisiunii Viaţa parlamentară din seara zilei de luni intervenţiilor generate de plasa abil ţesută a diversioniştilor naţionalişti, în schimb nu a găsit de cuviinţă să acorde nici măcar o secundă interpelării dlui Claudiu Iordache prin care s-a atras atenţia – în termeni de o rară claritate – asupra rolului pe care temuta Securitate continuă să-l joace, bizuindu-se pe propriile noastre turpitudini. Fiind vorba de una dintre cele mai importante interpelări rostite sub cupola Parlamentului, înţelegem să-i acordăm un spaţiu pe măsură, reproducând-o în tot ce ni se pare esenţial:

Claudiu Iordache – Interpelare adresată în Parlamentul României, 6 mai 1991

Situaţia generală a României demonstrează că evoluţia întregii societăţi traversează un moment critic, dar mai ales că depăşirea acestuia nu mai este pe măsura puterilor unui singur om, a unui singur partid, ori a unei singure categorii sociale. Înaintăm, în incertitudine, în direcţia unui viitor împovărat de urmările întregului trecut comunist. Avem, oare, voinţa politică de a răspunde acelor întrebări care vin dinspre anii dictaturii? Din păcate, prea puţini dintre noi, pentru că apăsătorii ani ai unei domnii sociale – penibilă, discreţionară şi odioasă – au reuşit să suprapună, peste biografia fiecăruia dintre noi, culpabilizarea biografiei tuturor. Accesul clandestin al câtorva la dosarele acestui trecut le-a permis să posede un instrument cu care multora le este întreţinută resemnarea, obedienţa şi frica. Numeroşi intelectuali, avocaţi, judecători, procurori, ofiţeri, ziarişti execută încă ordine care nu vin de la puterea legală, ci de la puterea ocultă. Asistăm în întreaga lume a Europei de Est la spectacolul acestui periculos şantaj cu documentele secrete ale trecutului. Deputaţii dezvăluiţi părăsesc parlamentele, demnitari de stat demisionează; şi acolo şi aici oamenii politici rămân la discreţia celor care au acces la arhiva biografiilor lor. Solicit, deci, Serviciului Român de Informaţii o declaraţie publică privitor la felul în care a fost dezafectat enormul aparat al Securităţii. Solicit aceleiaşi instituţii un raport privitor la procedurile legale prin care s-a admis accesul la documentele fostei Securităţi. Sunt semne că între angajaţii acestei instituţii naţionale şi colegii rămaşi în afara ei uşile continuă să rămână deschise. Cu prilejul publicării acelor dezvăluiri notorii în paginile Renaşterii Bănăţene a fost produsă dovada, involuntară, că membri ai serviciilor speciale au pus la dispoziţia respectivei redacţii „materia informativă” necesară. Şi nu este unicul caz. Reviste de orientare extremistă beneficiază din plin şi aproape pe faţă de acces nestingherit la cărţile biografice ale celor pe care îi consideră indezirabili. Consider că a sosit momentul ca, printr-o acţiune a comisiilor Camerei Deputaţilor, să fie cercetate de îndată aceste conexiuni ce se dovedesc departe de a fi legale. Propun SRI editarea unei reviste proprii, unde să publice tot ceea ce doreşte să aducă la cunoştinţa opiniei publice, evitându-se astfel livrarea informaţiilor altor tipărituri, fiefuri ale unor conştiinţe de o imoralitate desăvârşită, atât de cunoscute de altfel. Propun, de asemenea, ca decizia de conservare a arhivelor Securităţii să nu fie luată atâta vreme cât nu au fost identificate numele şi faptele torţionarilor din Decembrie. Am lăsat la urmă propunerea formării unei comisii parlamentare care să primească mandatul de a verifica dosarele membrilor celor două camere ale Adunării Constituante. Asigurarea sănătăţii întregii societăţi româneşti pretinde un demers identic pentru demnitarii executivului şi puterii judecătoreşti, ca şi pentru participanţii de vitrină la Revoluţie, între care, la vremea respectivă, au fost infiltraţi informatori ai Securităţii, cărora nu le mai putem admite să pozeze în eroii acelor tragice zile. Consider că oamenii cu funcţii în stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat, fără de care vulnerabilitatea la şantajul politic îi va împiedica să îi exprime cu adevărat pe cei pe care îi reprezintă. Dacă în statele cu care am împărtăşit destinele comunismului est-european se apreciază că este inadmisibil ca în etajele superioare ale puterii să lucreze oameni ce au avut cel puţin slăbiciunea să colaboreze cu Securitatea, în România această stare nefirească este încă acceptată. Am ajuns, astfel, în plină epocă de conciliere naţională, în care torţionari binevoitori fraternizează cu victimele lor generoase, spre binele viitorului României. Evident, nu trebuie să facem un efort imaginativ pentru a înţelege că nu aceasta este calea normală a unei profunde reconcilieri naţionale. Calea normală este numai calea adevărului.

Suntem informaţi că cele de mai sus fac obiectul unei Moţiuni pe care şi-au pus până acum semnăturile domnii deputaţi Claudiu Iordache (F.S.N.), Cazimir Ionescu, Petre Ninosu (F.S.N.), Stoica Mihai (F.S.N. – 20 Mai), Daniela Crăsnaru (independent), Victor Cevdarie şi Florin Popescu (M.E.R.), Tudor Marius Mihail (P.E.R.), Luchin Milencov (U.D.S.R.), Ivanciov Carol (Uniunea Bulgarilor). Vom continua să publicăm numele celor care se vor alătura în zilele ce urmeanză acestei moţiuni. Bine ar fi ca şi TVR să prezinte această importantă iniţiativă parlamentară.”

Moţiunea Iordache – Şah la Securitate

„În ziarul nostru de marţi am prezentat principalele elemente a ceea ce, pe drept cuvânt, se poate numi „Moţiunea Claudiu Iordache„. Între timp, din surse, cum se spune, demne de toată încrederea, am aflat că ea va fi prezentată în Camera Deputaţilor, în premieră absolută, luni 13 mai a.c. Iată-i conţinutul:

„Un grup de  deputaţi cere Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor să decidă asupra formării unei Comisii a Camerei Deputaţilor care să primească mandatul de a verifica dosarele de Securitate ale membrilor celor două camere ale Adunării Constituante, ale Executivului şi ale puterii judecătoreşti.

Apreciem că oamenii cu funcţii de stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat, fără de care vulnerabilitatea la şantajul politic îi va împiedica să îi exprime cu adevărat pe cei pe care îi reprezintă.

Dacă în statele cu care am împărtăşit destinele comunismului european se consideră că este inadmisibil ca în etajele superioare ale puterii să lucreze oameni ce au avut cel puţin slăbiciunea să colaboreze cu Securitatea, în România această stare nefirească este încă acceptată.

Această Comisie a Camerei Deputaţilor, odată formată, să aibă posibilitatea să cerceteze modul în care informaţii ce privesc dosarele personale ale multor personalităţi politice ajung să fie publicate în coloanele unor ziare care prin ele însele nu-şi pot asigura servicii de informaţii…

Numele primilor zece deputaţi care, prin semnăturile date, au înţeles să se alăture, în calitate de coautori, acestei iniţiative au fost deja publicate în coloanele ziarului nostru. De atunci, numele „suporterilor” a crescut vertiginos, alţi 80 de parlamentari exprimându-şi fără dubii sprijinul. În ordinea depunerii semnăturilor, aceştia sunt: Achim Vilău (FSN), Zsigmond Laszlo, Imre Andras (UDMR), Niculae Ionescu Galbeni, Nichita Dumitrescu, Ioan Alexandru, Ion Diaconescu (PNŢCD), Cristian Rădulescu (FSN), Baranyi Francisc (UDMR), Nae Bedros (PNL), Constantin Klaps (PNŢCD), Ecaterina Iorga, Ilie Nică, Vasile Nedu (FSN), Costică Canacheu (FSN), Sergiu Cunescu (PSDR), Varujan Vosganian (UAR), Florica Dumitrescu, Aurel Puiu, Viorel Munteanu (FSN), Antonică Dijmărescu (MER), Nicolae Enescu (PNL), Cristian Zăinescu, Ariton Nedelcu, Ioan Ban, Iulia Leo Miza (PNL), Nicolae Iuruc (PDAR), Ioan Besgan, Gh. Voinea, Rene Radu Policrat (PNL), Paul Ciobanu, Octavian Căpăţână (PUNR), Nicolae Simescu (PRN), Mircea Ionescu-Quintus (PNL), Coriolan Bucur (PUNR), Dumitru Pop (PUNR), Constantin Andreescu (PNL), Ion Iosif, Corina Viorica Edelhauser (PER), Pilich Laszlo (UDMR), Vasile Lascu (PDSR), Bogdan Pătraşcu, Ion-Oltea Toană (FSN), Mihai Stoica (FSN – 20 Mai), Ioan Niculiţă Cîndea (independent), Mihai Emilian Mancaş (FSN), Gh. Manole (independent), Răducanu Gh. (UDRR), Dănuţ Fleacă (FSN – 20 Mai), Gabriel Nicolescu, Mihai Iancu, Ovidiu Muşetescu (FSN), Ion Zgorcea, Şervan Dumitru (FSN – 20 Mai), Tendor Horia Mihăescu (FSN), Ioan-Florin Tupilatu (MER), Liviu Paraschivoiu )FSN), Demeny Lajos, Borbely Erno (UDMR), Dumitru Mocanu, Gheorghe Marcu (FSN), Călin Popescu Tăriceanu, Horia Rusu, Dinu Patriciu, Mihai Carp (PNL-at), Tudor Mihai, Ştefan Seremi, Gh. Lungu (FSN), Marin Balaban, Dan Lăzărescu, Radu Ciuceanu (PNL).

Lipsesc numele a patru deputaţi care au semnat în favoarea moţiunii, dar (probabil de… frică) ţin la anonimat. După cum se vede, le respectăm discreţia şi le dorim să nu-şi abandoneze opţiunea.

Este de la sine înţeles că salutăm şi înţelegem, la rândul nostru, să sprijinim această mult aşteptată iniţiativă parlamentară ca un prim pas – dar încă nu decisiv – în direcţia unei indispensabile limpeziri a climatului nostru moral şi credem că ar fi cât se poate de firesc ca adoptarea moţiunii să se facă deschis, prin vot nominal. Ne exprimăm, deocamdată, o singură nedumerire. De ce se încredinţează decizia constituirii acestei comisii Biroului Permanent al Adunării Deputaţilor, câtă vreme normal ar fi ca o asemenea hotărâre să aparţină plenului deputaţilor?!

Oricum, credem că punerea în discuţie a legilor privind siguranţa naţională a României şi organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii nu va putea avea loc înainte ca interpelările dlui Claudiu Iordache să fi primit un răspuns din partea dlui Virgil Măgureanu şi nici înainte ca Adunarea Deputaţilor să se fi pronunţat asupra constituirii şi funcţionării comisiei ce face obiectul moţiunii la care ne referim. Există, desigur, multe alte motive pentru care discutarea acestor legi ni se pare, la ora actuală, cel puţin aberantă. Între care şi cele privind încălcarea unor elementare norme de procedură.”

Moţiunea Iordache – şah la Securitate” – articol scris de Florin Gabriel Mărculescu, publicat în România Liberă, 10 mai 1991 

2

http://jurnalul.ro/stiri/politica/plagiat-legea-ticu-nu-e-a-lui-ticu-23804.html       

În mai 1991, Claudiu Iordache, pe atunci deputat FSN, lansa o moțiune prin care cerea conducerii Camerei Deputaților să decidă asupra formării unei comisii a acestui for legislativ, care să primească mandatul de a verifica dosarele de securitate ale membrilor celor două Camere ale Adunării Constituante, ale Executivului și ale puterii judecătorești. „Apreciem că oamenii cu funcții în stat, pentru a exercita în deplină libertate prerogativele ce le revin, trebuie să aibă trecutul curat, fără de care vulnerabilitatea la șantajul politic îi va împiedica să îi exprime cu adevărat pe cei pe care îi reprezintă. (…) Aceeași comisie a Camerei Deputaților, odată formată, să aibă posibilitatea să cerceteze modul în care informații ce privesc dosarele personale ale multor personalități politice ajung să fie publicate în coloanele unor ziare care, prin ele însele, nu-și pot asigura servicii de informații”, se arată în moțiunea lui Claudiu Iordache. Moțiunea lui Claudiu Iordache a fost semnată de aproximativ 150 de parlamentari.

Reclame

O Românie de câștigat sau O națiune în descompunere

Tipărită cu nouă ani ani în urmă. Unde suntem, unde am ajuns? 

o-romanie-de-castigat

O ROMÂNIE DE CÂȘTIGAT sau O NAȚIUNE ÎN DESCOMPUNERE

(Carte tipărită cu sprijinul Fundaţiei Frontul Democratic Român

„Denunţ a fi totalitară orice încercare de a transforma decăderea tot mai pronunţată a României în normalitatea ori fatalitatea ei! Denunţ gândirea coruptă ori dezarmată care o îndeamnă astăzi la o capitulare nemeritată. Denunţ a fi totalitar regimul fraudei, al furtului şi al lăcomiei. Denunţ a fi totalitară generaţia care şi-a îngropat morţii şi s-a străduit să-i uite!

Am scris acest eseu, ce constituie un omagiu adus celor mulţi care fac din viaţa lor neştiută singura resursă de supravieţuire a ţării în care trăiesc, nu pentru a mă tângui, ci pentru a dezvălui ceea ce o societate întreagă s-a străduit să ascundă! Am vrut, totodată, să depun mărturie despre felul în care am trăit în mijlocul lor!

Dacă veţi ajunge vreodată la Timişoara, rugaţi-vă!

Cei care nu au auzit strigătele mulţimilor flagelate din Decembrie 1989 nu pot înţelege această carte!  

…Aruncaţi o privire în jurul vostru, compatrioţi, şi întrebaţi-vă dacă nu sunteţi părtaşi la nenorocirea care v-a ajuns din urmă? Dacă nu cumva chiar voi i-aţi lăsat să vă fure haina de pe suflet şi să vă dezgolească suferinţa până la os? N-a trecut mult de când un fost prim-ministru al României a declarat fără să roşească: „Nu mai e nimic de furat!” La urma urmei, asta e întrebarea: „A mai rămas ceva de furat?” N- a fost schimbat un regim dictatorial doar pentru a aduce dovada că ne putem scufunda fără împotrivire în mlaştina democraţiei. N-au murit peste o mie de români pentru ca altor douăzeci de milioane să nu le pese de sacrificiul lor! Sunt destui cei ce au depus armele şi atâţia alţii care nu le-au avut niciodată, şi nu puţini cei care le-au azvârlit departe de demnitatea lor lipsită de apărare. Cei continuu minţiţi ar trebui să se ruşineze de ne-simţirea lor vinovată. (De înţeles ieşirea exasperată a unui camarad din Balconul Operei în faţa unui politruc devenit din nou demnitar judeţean la Timişoara: „Nu mă voi supune regulii majorităţii dacă majoritatea vă seamănă!”) Dar spune-i toate astea românului păgubos! Smulge-l de lângă TV! Fă-l să refuze pomana pentru a-l ajuta să nu mai aibă nevoie de ea! Nu s-au mai văzut în ultimul deceniu români murind de dragul patriei, dar la rândul unde stau răbdători să-şi plătească impozitele, da! Cât dispreţ au lupii pentru turma care le potoleşte foamea!… De aceea ar merita ca în loc să se cânte, fudul, în Parlamentul României imnul „Deşteaptă-te, române!” să se scandeze: „A mai rămas ceva de furat?” Dumnezeu a dat românilor un inventar fericit. Orice popor astfel înzestrat ar fi ştiut să reziste dezastrelor istoriei. În cazul nostru n-a fost să fie aşa. Românii contemporani, lipsiţi de „dreptul la destine deosebite”, prin resemnarea, neputinţa, lenea şi laşitatea lor, au devenit complici la jefuirea amănunţită a unei ţări care ar fi meritat o soartă mai bună… 

Trăim, de fapt, în plin spectacol de revistă al descompunerii româneşti! Românii pot fi convinşi să suporte sordidul dacă oferi premii numai câtorva dintre ei. În ţara lor, la înmormântarea lui Călin Nemeş s-au deranjat câteva zeci, la Balul Berii, câteva zeci de mii… 

„Uitaţi-vă la cimitirele lui Decembrie ‘89. Pentru că, iertaţi-mă că vă reamintesc, în România a avut loc o crimă colectivă. Ştiu, sunteţi dezamăgiţi că totuşi au fost doar 1000 de oameni ucişi. De la şaizeci de mii în sus aţi fi fost şi dumneavoastră indignaţi… Dar o mie… N-aveţi timp de fleacuri…. Încep să mă întreb cine a murit în decembrie ’89, ei ori noi?”

„Revoluţia pe care ei au câştigat-o, pierzându-şi fraţii, sângele… Revoluţia pe care v-au adus-o cadou, ca nişte copii cuminţi ce erau. Revoluţia în care v-au arătat cum se poate muri în ţara asta frumoasă şi săracă. Revoluţia le-aţi confiscat-o părinteşte şi aţi dat-o primilor veniţi din mlaştinile marxismului ceauşist. Iar pe ei, pe copiii îmbătrâniţi prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor, i-aţi certat şi i-aţi dat afară din casă pentru că vă contrazic argumentele ingurgitate în 45 de ani de laşitate părintească… Încă vă e ruşine să recunoaşteţi că iar ne-aţi vândut. Ca şi cum copiii împuşcaţi sau maltrataţi v-ar fi fost vitregi… Gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mă că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu că într-o bună zi veţi muri…”(Călin Nemeş) 

Şi într-o bună zi a murit el, în lumea celor unde deşertăciunea este longevivă! Astăzi îi înţeleg dezgustul fără vindecare care l-a împins să se logodească definitiv cu moartea. Călin Nemeş nu s-a sinucis, a murit asasinat! A pierit, pur şi simplu, ca diamantul aruncat în mlaştină… I-a luat viaţa chiar poporul care l-a născut! 

Românii vin ca turmele să se adape, pe gratis, din izvorul neîngrijit al propriei lor iviri. (Mă gândesc şi la „cuceritorii” ce sosesc la Bucureşti cu o mie de dolari în teşcherea, ca să plece cu un milion!) Pe neaşteptate, străinii se trezesc într-o lume ce nu ezită să îngenuncheze înaintea portofelului lor. Suntem ţara imaginarului decăzut! („În România, adică nicăieri” – Emanuel Carrère) Mila diplomaţiei celor puternici priveşte înspre România cu un surâs indulgent, căci aici victoriile nu se obţin, ci se oferă. «Cu cât cunoşti mai bine România, cu atât o înţelegi mai puţin!” comenta de-a dreptul uluit reprezentantul Europei la Bucureşti, Jonathan Scheele) Iar preţul rămâne unul singur. Baţi la poarta destinului românesc şi acesta ţi se deschide. Înăuntrul cetăţii, doar plăieşul lui Bolintineanu, el singur, doar românul obişnuit… 

Pentru foarte mulţi români Revoluţia a însemnat o anume zi în care, suflecându-şi mânecile, au dărâmat zidurile închisorii, după care, vreme de 15 ani, le-au lăsat să crească la loc! 

Dacă toţi securiştii şi informatorii lor ar lumina ca licuricii în întuneric după Decembrie 1989 ne-am fi trăit nopţile ca în miezul zilei! Dar să nu le mai amintim ceea ce ei doresc, din răsputeri, să fie uitat! 

Noi, românii acestui veac, ar trebui să purtăm doliu tot restul vieţii! 

Faimoasa ipocrizie naţională continuă să susţină că ţara are un trecut şi un viitor egal de glorioase. Pentru prezent nu există decât aplaudaci, nu critici. Istoria întunecată a secundei româneşti excede titlul unei cărţi de poezie, pentru a descinde în mahalaua metropolitană ridicată la rang de curte domnească. Cine a ajuns o singură dată acolo, sus, ştie cât de greu te poţi menţine, chiar şi cu batista la nas. Mărunta fojgăială a mediocrităţilor, a complicilor ce se înţeleg asemenea viermilor năpustiţi în carnea muribundă, seceta de virtuţi, de caractere, limbajul grosier, mirosul de grajd postdecembrist, absenţa elitelor morale: oameni fără sensibilitate, fără spirit, fără suflet, fără cultură, căptuşiţi, în schimb, cu doctorate şi tapetaţi cu diplome ce se trafichează pe bani grei (un efect obscur al binecunoscutei relaţii între bani şi excremente, teoretizată de Freud), buna învoială între tâlhari şi tâlhăriţi, cheful de trădare şi de vânzare, formula-lege: «Fiecare are un preţ», familia mafiot-dâmboviţeană, în care toţi se simt simultan descoperiţi şi acoperiţi, traficul de lăcomii, schimbul de vicii, cheful comun pentru parvenitism, concupiscenţa protipendadei, consimţământul la rapt şi la crimă, nu ne lasă să uităm obrazul adevăraţilor «învingători» ai măcelului din Decembrie ´89! Impostura a urcat, între timp, pas cu pas, toate ierarhiile. Pe liniile de comunicare, bine ascunse de fraieri, înţelegerea este deplină. Tot ceea ce este drept, legal şi moral e tratat ca „bolşevism” retardat! Furturile au fost legalizate. Hoţii de succes sunt „condamnaţi” să se plimbe în maşini de lux pe străzile arestate de sărăcie. În ţara în care totul a devenit de vânzare nimic nu mai e sfânt. Neamul românesc actual este o docilă plastilină în mâinile butucănoase ale măcelarilor de principii. Ce fel de Românie vor să exporte oligarhii în Europa? („Pepiniera în care cresc aceşti inamici ai onoarei şi virtuţilor cetăţeneşti este mai totdeauna casa bogatului şi mai cu seamă a bogatului parvenit.” – Nicolae Filimon) Nu cred că există o naţiune europeană cu atâţia apatrizi ascunşi pe metrul pătrat! Gunoiul vieţilor ticăloşilor de vocaţie pare a nu mai putea fi evacuat din fiinţa românească. Am mai scris şi cu alt prilej: „În România doar canaliile sunt harnice!” Numai ele, care stăpânesc la perfecţie, după Dorel Şandor, „veritabila cultură a împărţirii prăzii”, trudesc la dezastrul tuturor, sperând doar la salvarea intereselor proprii. Adaptarea la promiscuitate, consimţământul la prefăcătoria, ingratitudinea şi invidia vinovată, au făcut din scena politică un uriaş spectacol caragialian al societăţii înseşi. Laolaltă, vârste şi profesii nutresc speranţa idioată că se vor salva vânzând balamale şi cumpărând iluzii. Combinaţiile otrăvite de putere sunt făcute totdeauna între indivizi ce se aseamănă. Oamenii de caracter sunt izolaţi şi se lasă izolaţi. Am pierdut Basarabia în 1991 şi Bucovina în 1997, şi ne mirăm „de risipă” de abia acum! Scotocesc prin arhive după dosare compromiţătoare chiar cei compromişi. Ultimele desistări ale Consiliului Naţional al Cercetării Arhivelor Securităţii amintesc experienţa unui mare scriitor al Americilor, care, numit să conducă o comisie privind cercetarea dosarelor complicilor poliţiei secrete ce exterminase mii de argentinieni de stânga, renunţă îngrozit în faţa cumplitei evidenţe. Nu înainte de a mărturisi că: «Dacă mâine cetăţenii ar urma să afle că listele colaboratorilor vor fi lipite pe ziduri, n-ar mai îndrăzni să iasă pe stradă!» E şi cazul României, în care complicii sunt cu mult mai numeroşi decât cei ce-au refuzat să devină complici. „Democraţia” complicilor este chiar această Românie mistificată, în care devine tot mai greu de trăit. Cei ce o conduc astăzi divulgă un dispreţ absolut pentru sacrificiul celor ce şi-au dorit ca ea să fie bine condusă. (Dacă justiţia şi-ar fi făcut datoria, întreaga scară ierarhică ar fi fost demult răsturnată. Dar justiţia este şi ea o cerşetoare la graţiile celor puternici!) Mai devreme sau mai târziu, însă, va ieşi la iveală adevărul acela răscolitor ce a provocat coşmarul lui Macbeth. Şi chiar de n-ar fi aşa, în ţara cu partide „de stânga” cu lideri bogaţi şi membri săraci ipocrizia tot va „coace” într-o zi! Burta revărsată a ipocritului român va deveni şi ea, odată, cenuşă…” 

Cronici: 

Academician Florin Constantiniu : 

 “De netăgăduit, politica, în România, este sugativa abjecţiei! Ea absoarbe în mod egal josnicia ascunsă şi nemernicia pe faţă”. Aceste rânduri le-am întâlnit în cartea sumbră a lui Claudiu Iordache, „O Românie de câştigat”, dar a cărei foaie de titlu (şi ea este luată în consideraţie de bibliografii avizaţi!) adaugă celor de pe copertă: “sau O naţiune în descompunere (Elegie pentru generaţia mea)” (Bucureşti, Ed. IRINI, 2006). De pe coperta a treia, unde sunt prezentate şi alte cărţi ale lui Claudiu Iordache, culeg aceste caracterizări sau recomandări: “România pierdută (1995) reia tradiţia eseistică interbelică printr-o constatare a cărei amărăciune lasă în urmă până şi cele mai dureroase afirmaţii ale lui Emil Cioran” (Dicţionarul General al Literaturii Române, 2005); “Singur între români” (1997). Editura IRINI recomandă această confesiune dură, la limita insuportabilului”. Ca şi cele două cărţi citate, ca şi Clasa nevrednică (1997), şi O Românie de câştigat este scrisă în tonalităţi întunecate. Este Claudiu Iordache un pesimist de profesie, afectând tragisme de ocazie pentru a-şi defini un statut specific? Categoric, nu! Claudiu Iordache este cea mai curată conştiinţă în România de astăzi; o conştiinţă exemplară, dublată de o luciditate care, dată fiind lumea în care trăim, nu poate fi decât dureroasă. S-ar putea spune că el, autorul României de câştigat, se înscrie într-o ecuaţie: onestitate + realism = pesimism. 

Cartea lui Claudiu Iordache oferă o imagine pe cât de fidelă, pe atât de deprimantă a României de azi. Autorul şi-a asumat misiunea de a spune adevărul; a simţit că are datoria de a prezenta realitatea aşa cum este. Iată o mostră: “Dar cineva trebuie să spargă liniştea făţarnică în care “raiul” românesc, corupt de sus şi până jos, se scufundă! Furturile nu mai contenesc, abuzurile iau sângele unei economii însufleţite de turme de păguboşi, în timp ce demnitarii ţării, ermetic refractari la datele adevărului, rostesc discursuri contra furturilor şi abuzurilor. Aceasta, se pare, este ultima tehnică, de a fura cu mâinile ceea ce cu vocea continui să aperi cu vehemenţă. Criminalii în biserică fac cruci largi în timp ce răstignesc România” (p. 158). 

Biografia lui Claudiu Iordache conferă opiniilor sale o deosebită semnificaţie. A fost unul din conducătorii Revoluţiei din Decembrie 1989, la Timişoara, numărându-se printre fondatorii Frontului Democratic Român. Omul care a înfruntat aparatul represiv al vechiului regim a rămas, în următorii 16 ani, un marginal. Probabil că dacă ar fi fost, spre exemplu, nepotul Ghizelei Vass, membru al CC al PCR/PMR, şefă a Secţiei de Relaţii Internaţionale a partidului, şi finul primului ministru Călin Popescu Tăriceanu – adică, dacă ar fi fost trăsătura de unire dintre vechea şi noua nomenclatură – ar fi ajuns, ca domnul Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, aşadar, al treilea om în stat. Dar, nu! Claudiu Iordache nu are un asemenea pedigree politic şi nici nu a vrut să-l suplinească intrând în tot felul de coterii politice sau grupuri afaceriste, a căror ascensiune şi al căror profit s-au înfăptuit pe seama şi în dauna acestei nenorocite ţări. Claudiu Iordache a preferat să rămână singur, dar să stea drept: drept faţă de el, drept în faţa oamenilor, drept în faţa lui Dumnezeu. 

Rămas în afara relaţiilor clientelare de tot felul (politice, economice, culturale), Claudiu Iordache este un izolat şi, practic, un necunoscut. La cărţile lui nu se fac lungile cozi ca la volumele „boierilor minţii”, pentru că nu se găsesc publicaţiile, recenzenţii şi moderatorii TV care să înalţe osanale snoabe sau de comandă. Claudiu Iordache a învăţat lecţia: „Dacă nu eşti agreat de sistem, tot ce întreprinzi este sugrumat într-o tăcere înfricoşătoare” (p. 16). 

La 16 ani de la căderea regimului comunist, România n-ar fi în coada Europei dacă naţiunea care o populează n-ar fi intrat într-un proces de descompunere. Nu putem spune că tot ce este rău în neamul românesc s-a strâns în clasa politică, iar ceilalţi – massa – sunt buni şi vrednici. Clasa politică este o parte a naţiunii şi oglinda ei. Cum sunt ei, suntem şi noi. Dacă am fi altfel, naţiunea ar cere socoteală acestor „reprezentanţi”, care o înşeală de 16 ani. Ea însă tace şi îndură. Îndură cu răbdarea animalului biciuit, care nu schiţeazã nici o mişcare de împotrivire. Puterile au părăsit naţiunea română, şi ea nu mai este însufleţită de vreun ideal. Practic, a ieşit din istorie. Cum se spune popular, face umbră degeaba pământului. 

Claudiu Iordache mai speră: „Mândria de a aparţine neamului meu nu s-a stins”, scria el în 1997. Şi astăzi, cu toate constatările, cu toate dezamăgirile, mai crede că este „o Românie de câştigat”, o Românie aşa cum i s-a înfăţişat ea în Bucovina (subtilă observaţia: „Nu întâmplător, răul românesc s-a născut la câmpie. Cu cât urci mai departe pe tâmpla României, cu atât picioarele îi par mai neatinse de glod”, p. 189). 

Când s-a lansat cartea la Librăria „Mihail Sadoveanu” din Capitală, am citat, în cuvântul meu, formula lui Antonio Gramsci: „Pesimismul raţiunii, optimismul voinţei”: cu cât mintea îţi arată că totul merge prost şi totul este potrivnic, cu atât dorinţa trebuie să se încordeze pentru a continua lupta. Atunci, în prezenţa lui Claudiu Iordache – pentru care respectul meu este nemărginit – am spus că sunt gata să devin un soldat sub drapelul lui. 

Poate sunt prea bătrân, prea bolnav şi prea scârbit, dar acum, scriind aceste rânduri, nu mă mai simt în stare să onorez promisiunea făcută. Nu cred că mai există „o Românie de câştigat”: există „o naţiune în descompunere”, cu o agonie oribilă şi degradantă. De s-ar încheia mai repede ar fi spre folosul tuturor.” 

General Mircea Chelaru : 

„… Am evitat cu bună ştiinţă să fac trimiteri la autorii citaţi pe parcursul cărţii pentru a nu dilua uriaşul mesaj original care poartă amprenta inconfundabilă a lui Claudiu Iordache. Unii l-au asemuit cu o Cassandră întunecată, alţii l-au clasat în dosarul negru al stigmatizaţilor, dar eu ştiu că dreptul la conştiinţă este inalienabil, iar conştiinţele lucide sunt turnesolul societăţilor alterate. Într-o lume educată în spiritul gudurismului, orice voce independentă şi cu o personalitate puternică devine stridentă. Şi imediat corul bocitoarelor de profesie merge cu jalba la împărăţiile lor recunoscute, pentru a o incrimina cu o vădită mânie democratică. Gudurismul, această stare de supuşenie indusă şi acceptată de impotenţii zilei, aciuaţi pe lângă stăpâni fabricaţi, iată calea spre marea performanţă a realizărilor personale meschine şi trădătoare! Toţi se gudură pe lângă stăpân. Şi le place. De aceea elita românească a mers atât de departe în uzurparea propriilor obligaţii. În această carte vă veţi întâlni cu un Claudiu Iordache răstignit de tâlharii cocoţaţi pe cruce doar pentru a ne scuipa de sus şi a ne înjura cu cuvinte biblice. Claudiu Iordache este un pelerin al pustiului românesc, este cel care a dat sentinţa condamnării noastre. Unde facem recurs?”  

O cronică semnată Corneliu Vlad la cartea „Omul de mlaștină”

SCRIE DESPRE O ȚARĂ “LOCUITĂ GREȘIT”

„A mai apărut o carte, densă și tensionată, despre starea de fapt  și soarta României. O carte care nu poate fi  citită pe nerăsuflate, oricât de pasionantă și tulburătoare ar fi ea. La puține alte lecturi am simtit nevoia să mă opresc după câteva pagini, paragrafe sau chiar fraze pentru a-mi lua răgaz și a mă reculege. “Omul de mlaștină”, cartea lui Claudiu Iordache, nu este o lectură obișnuită, comodă, deconectantă, ci un text răvășitor.  O carte despre neamul celor care simt, sau cred că simt, sau pretind că simt, românește. O carte despre România, ba nu, despre ce-a mai rămas din România după 25 de ani de la Revoluția ce ar fi trebuit să-i înceapă o nouă, o altă istorie (Revoluția Română fiind de fapt “accident fericit al istoriei sale”) . Între cei dintâi, și nu doar cronologic, revoluționari de atunci, Claudiu Iordache a hotărât să se dăruiască total și pentru totdeauna visului, rămas neîmplinit, al Revoluției  Române, până la a deveni, prin aceasta, prezență distinctă, chiar emblematică, în  viața publică românească.

Această carte cu titlu sumbru trimite mai degrabă la un trecut lacustru, de la începuturile civilizației și umanității, așadar la un regres istoric amețitor sau la o încremenire în timp greu de închipuit.  Autorul este convins că și această carte, ca și altele de dinaintea ei, va avea parte de “tăcerea indiferentă sau ostilă” a contemporanilor.   Este “o biografie neromanțată a omului românesc! 1990-2014”, “un capitol de delăsare istorică”, “o patologie a vieții sociale”. Și, i-am mai spune, o fișă caracterologică necruțătoare de popor-populație-gloată-mulțimi-indivizi, cărora, până la urmă le (ne) spunem tot națiune română. Națiune  înzestrată/stigmatizată cu mereu același suflet românesc, consecvent deopotrivă, în timp, și bunelor, și relelor sale daruri (nu zicem noi și “darul beției”?).  Diagnosticând lucid, dar mereu îndurerat, bolile care macină și pun în primejdie această ființă națională, Claudiu Iordache aduce la zi, printr-o chinuitoare investigație, o lucrare de cunoaștere a sufletului românesc, în care se regăsesc, peste timp, Cantemir și Neculce, Eminescu și Caragiale, Drăghicescu și Goga, Rădulescu-Motru și Cioran, Paler și Constantiniu (toți, de altfel, ca si alții, amintiți în carte).

Dar de ce “omul de mlaștină”? Poate și pentru că, așa cum ni se amintește, Goethe observa că “piatra zvârlită în mlaștină nu face cercuri”. Lipsa de ecou (sorry, feed-back)  fiind, probabil, în opinia autorului ei, și unda acestei cărți asupra publicului zilei: “Încă o carte nefericită aruncată în mlaștina tuturor!”  Și: “Omul de mlaștină/’Omul românesc’”. Iar “omul românesc” (între ghilimele) mai e numit și “românul frumos”, găselniță de-a dreptul revoltătoare pentru autorul cărții. Căci în latrina discursului propagandistic, “românul frumos” de azi nu e altceva decât  “omul  nou” de pană mai ieri. Lenin vorbea mai pe șleau de “idioții utili”.

 “Omul din mlaștină” este o carte tristă, nu dă speranțe, nu dă căi de izbăvire.  Dar autorul ei nu se leapădă de propriul popor, nici nu-l hulește, nici nu-l disprețuiește. Atâta doar, că nu-i mai poate dărui nimic. După ce, acum 25 de ani, împreună cu alții, i-a dat o șansă epocală. O șansă care nu este, poate, nici azi întrutotul pierdută.

Când scrie că România este o țară “locuită greșit”, Claudiu Iordache ar putea fi făcut vinovat de cinism neîngăduit față de propriul popor. Dar cine ne împiedică să locuim această țară asa cum ni se cuvine și, mai ales, i se cuvine?” 

Corneliu Vlad

Omul de mlastinaSocietatea postdecembristă este o insultă înfricoșătoare adusă celor ce și-au sacrificat viața în Decembrie 1989! Colaboraționism, sperjur, corupție, hoție, cinism, fauna întreagă a unor moravuri ridicată la suprafață din trecutul unei modernități istorice rău însușite, în pofida luptei duse de către puținii români pentru care libertatea a însemnat o valoare mai presus decât viața!

Ca ieri s-a întâmplat totul! Piețele transpirau sânge, femeile erau fugărite cu tancurile, oamenii se prăbușeau rostogolindu-se pe caldarâmuri. Un tânăr chema în ajutor libertatea lumii și un glonț i-a zdrobit inima pe viață! Pe treptele Catedralei, pe treptele tuturor catedralelor României… Ceaușescu trăgea cu pușca lui cu trei țevi otrăvite: Armata, Miliția, Securitatea, și numărul morților creștea încontinuu…. La Timișoara, la Cluj, la București, în marile orașe ale conștiinței pângărite de dictatură… Au murit 1104… Sau și mai mulți… Pentru cine? Pentru ce? Pentru ca doi-trei ani mai târziu să fie uitați! Unde și-au depus atunci românii, pe asfaltul martirilor, coroanele de flori? Pentru ca după alți câțiva ani să nu-și mai amintească să aprindă lumânările în nopțile de decembrie? Pentru ca după un deceniu să voteze securiști (deveniți între timp, cu sprijinul televiziunilor, elitele națiunii!) și să se supună din nou pegrei totalitare? Pentru ca după două decenii să-i apuce dorul de Ceaușescu? Pentru ca astăzi să mârâie, să nege, să strige fără pic de rușine: “N-a fost revoluție!”? Generație postdecembristă! Viitorul îi va restitui cândva, cu vârf și îndesat, ceea ce merită!

Douăzeci și cinci de ani au fost destui pentru a aduce dovada că istoricii perioadei Ceaușescu, ajunși în zilele noastre, sub pretextul blocării arhivelor, nu vor scrie niciodată istoria Revoluției din Decembrie! (Nimic din sufletul lor nu s-a mișcat de la momentul în care unul dintre ei, profesor universitar, după fuga lui Ceaușescu, s-a ascuns trei zile în subsolul Muzeului Municipal de Istorie, pentru ca, ani mai târziu, să devină unul dintre cei mai fervenți apărători ai teoriei „loviturii de stat”!) Mai la îndemână le e cercetarea istoriei de 32 de ani a domnitorului Alexandru cel Bun (1400-1432) decât istoria celor șapte de zile de eroism ale Timișoarei! Ce ușor le este istoricilor români să scrie despre revoluțiile Estului din anul 1989 și ce greu le e să scrie despre Revoluția din țara lor! Ei tot așteaptă documente de la Moscova!

În fond, Revoluția Română a constituit un surprinzător examen de conștiință al românilor din 1989! Unii au trecut examenul, alții și-au pierdut viața ori sănătatea, cei mai mulți s-au ascuns în spatele perdelelor, iar complicii Regimului, când n-au pus mâna criminală pe armă ori s-au grăbit s-o șteargă din România, nu s-au sfiit să se declare revolutionary – vezi armata informatorilor ce infiltrase populația revoltată! Dovada? Tupeul ticăloșilor! Și absența sentimentului de căință! (Ajunși la vârsta lor, de ce trebuie să mintă până în ultima clipă?) Potopul de impostori, informatori, colaboratori, securiști, activiști, militari! Două decenii mai târziu, ei conduc România!

Pentru cine și-au jertfit viața martirii din Decembrie 1989? Pentru re-împroprietărirea familiei Hohenzollern, pentru restituirea averilor industriașilor Malaxa ori a moșiilor din Evul Mediu ale boierilor de odinioară, pentru aducerea în țară a rămășițelor celui mai venal reprezentant al familiei regale, pentru returnarea miilor de hectare grofilor maghiari, pentru înstrăinarea pădurilor și pășunilor, pentru ținuturile întoarse din drumul istoriei și înghesuite în averea nesătulă a cultelor, pentru restitutio in integrum aplicată în favoarea miliardelor penale ale parveniților de mai târziu, pentru transformarea fostei Securități în camarilă conducătoare, pentru prosperitatea exorbitantă a politicienilor viageri, pentru a îndestula lăcomia fără limite a bancherilor, pentru fotoliile parlamentare moștenite din tată în fiu, pentru raiurile particulare ale proxeneților și bișnițarilor, pentru coteriile adunate ca lipitorile pe venele tot mai slăbite ale puterii publice?… Au restituit România celor ce nu meritau s-o primească! Și cine este vinovat pentru asta? Și unde era poporul când a fost jefuit?

Dar nu am intuit, în Decembrie 1989, că urma să punem temelia unei Românii sordide.

Sclavii sunt totdeauna loiali. De-ar fi după ei, n-ar exista Revoluții. În istorie se revoltă altcineva în locul lor. Sclavii lui Ceaușescu îl evocă, înlăcrimați, și astăzi!

(fragmente din cartea „Omul de mlaștină”)

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 3

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 6

„Omul de mlaștină” – lansarea cărții

În ziua de 17 decembrie 2014 a avut loc la Librăria Mihail Eminescu din București lansarea celei mai recente cărți a scriitorului Claudiu Iordache, cu titlul „Omul de mlaștină„.

La evenimentul cultural au participat și au luat cuvântul doamna Lucia Hossu Longin, doamna Georgeta Munteanu, domnii Alexandru Mironov, Mircea Chelaru, Igor Butnaru, Titus Suciu.

Cartea „Omul de mlaștină” este dedicată memoriei marelui istoric român Florin Constantiniu.

Omul de mlastina

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 1

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 2

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 3

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 4

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 5

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 7

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 9

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 10

Lansarea cartii 'Omul de mlastina' - 11

Lansarea cărții „Omul de mlaștină”

În ziua de 17 decembrie 2014 va avea loc lansarea cărții „Omul de mlaștină” a scriitorului timișorean Claudiu Iordache, o radiografie a fundamentelor supraviețuirii istorice de-a lungul sfertului de veac trecut de la Revoluția românilor din Decembrie 1989.  
Evenimentul editorial va fi găzduit de Librăria Mihail Sadoveanu din București (Bd. Magheru), începând cu orele 16.  
Autorul cărții, cunoscut pentru seria de analize ce au drept obiect societatea românească a anilor 1989-2014: România pierdută, Clasa Nevrednică, O Românie de câștigat, Homo Posteritas, Securitatea – Confiscarea unei națiuni, Revoluția Românilor, Agonia postdecembristă, Apocalipsa după Cioran, România la asfințit, continuă scrutarea caracterului românesc, a „omului românesc”, a omului postdecembrist, evocând observațiile marilor înaintași privind comportamentele și trăirile națiunii căreia i-au aparținut: Mihai Eminescu, Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran.  
Cartea „Omul de mlaștină” este dedicată memoriei marelui istoric român Florin Constantiniu.  

Omul de mlastina

Sâmbătă, 16 decembrie 1989, la orele amiezii

„Ți-am citit rândurile… Le (și te) înțeleg perfect… Aș avea multe să-ți spun, mă feresc însă de patetisme. La rândul meu, resimt cu mâhnire gustul dezamăgirii postrevoluționare. Se învârte în jurul meu o lume cu care nu am și nu vreau sa am nimic în comun… «Les nouveaux riches», o tagmă pe care o detest… Mai am o mână de oameni cu care să pot împărtăși valori… În rest, toate sunt pe dos… Mâine se împlinesc 25 de ani de când ți-am dat acel telefon în care îți spuneam că la «Maria» se întâmplă ceva ce infirmă teoria ta cum că pe fruntea fiecărui român scrie «niciodată nu se va întâmpla nimic…»  Măcar pentru copilul meu, vreau să cred că nu a fost în zadar!”

Scrisoare primită de la prietenul meu timișorean Vico Catona, la 25 de ani din acea zi de 16 decembrie în care, la orele amiezii, a sunat telefonul și la capătul firului i-am auzit vocea: „Claudiu, a început!

Măcar pentru copiii noștri, vreau să cred că nu a fost în zadar!

Timisoara - Tramvaiele oprite in Piata Maria in 16 decembrie 1989

Timisoara - Decembrie 1989 - 1

Timisoara - Decembrie 1989 - 2

 

În așteptarea zilei de 16 decembrie!

Se împlinesc 25 de ani de atunci! Cei ce au ieșit pe străzile Timișoarei nu puteau bănui că, 25 de ani mai târziu, generația ce le va urma va întoarce spatele Revoluției! Între timp Revoluția românilor a devenit un mormânt uitat, un trofeu ori o marfă pusă la vânzare de samsari! Dumnezeul românilor nu va putea uita asta!

Se împlinesc 25 de ani de atunci! De la Revoluția martirilor și eroilor, de la o Revoluție care nu oferea nimic și pretindea totul, de la Revoluția libertății noastre!

Astăzi privim în urmă și nu vedem decât ruinele Revoluției! Noua clasă de politicieni parveniți, de oligarhi primitivi, elita oportunistă, mulțimile obediente, vânzându-și cinstea pe nimic, o putere ce a adunat laolaltă caracterele detracate, România însăși devenită, după Revoluția ei, un viitor întors în trecut!

An după an, în așteptarea zilei de 16 decembrie, sufletul meu este în doliu. Cât îmi va mai fi dat să trăiesc, capătul lunii Crăciunului îmi va fi cernit! Căci, în pofida sacrificiilor din Decembrie, nu mai văd decât talciocul celor ce au uitat, vinovat, că atunci, într-un 16 decembrie 1989, Timișoara a dat totul ca România să-și redobândească libertatea! Acelei Revoluții ce începea la Timișoara, într-o zi de 16 decembrie 1989, mă închin smerit! Și acelor timișoreni care au luptat atunci în numele ei, inima mea astăzi le șoptește: camarazii și frații mei!

Fraților, Revoluția noastră nu va muri cât trăim! Revoluția noastră trăiește cât o vom simți parte a vieților noastre cununate cu sacrificiul, cu suferința, cu onoarea și cu bărbăția, virtuți pierdute mai apoi în negura anilor! Căci, din păcate, România anului 2014 nu mai seamănă cu Țara românilor anului 1989!

La Timișoara, România anului 1989 este unică, este eternă!

Vă îmbrățișez, camarazi din decembrie!

Unul dintre ai voștri,

Claudiu Iordache

Timisoara Decembrie 1989