O cronică de la Timişoara

Despre Revoluţia Românilor, dar mai ales despre

resurecţia Securităţii 

Revoluţia românilor este cea mai frumoasă carte scrisă despre acest subiect. Este una a punerilor la punct, însă cu detaşare şi candoare, căci autorul, Claudiu Iordache, nu este vindicativ, deşi unele formulări ale sale nu sunt lipsite de arţag. Este un volum al repoziţionărilor, autorul distanţându-se şi polemic, şi cordial, inclusiv de oamenii cu care a fost aproape, la un moment dat, în “aceeaşi tabără”, inclusiv de Ion Iliescu. Discursul se construieşte nu în registrul factual, al cronologiilor efective, ci în cel al receptării, al semnificaţiilor. Dar importanţa scrierii se detaşează prin resemnificarea întâmplărilor în contextele lor originale şi prin întoarcerea la acţiunile unor persoane şi personaje chiar în timpul confruntărilor, intrate ulterior în uitare sau marginalizate de-a dreptul. Autorul nu e deloc o persoană comodă, iar adevărurile spuse pot fi deranjante, ba chiar iritante. E un mod de a arăta cu degetul. Mai discret, însă evident. Sunt luaţi în vizor, în lunetă mai degrabă, foşti revoluţionari profitori, securişti şi demnitari ai vechiului regim, precum şi profitorii noilor regimuri ori politicienii superficiali, corupţi, incompetenţi ai timpurirlor noastre. Denunţarea faptelor acestor autişti la mivel sociopolitic se face în numele celor curaţi, al oamenilor simpli ce au sperat la o viaţă mai bună atunci când au ieşit în stradă sau, pur şi simplu, au decis, în Decembrie 1989, să se scuture de noroiul totalitar, deşi Claudiu Iordache susţine mereu că e vorba doar de sine, de susţinerea unei poziţii, a unui principiu. Sunt oameni care au fost înşelaţi în aşteptări, iar acest lucru doare! Societatea nu s-a limpezit şi nu se limpezeşte, a devenit mai confuză, cu dificultăţi sporite, or nu aşa se întrevedea în zilele de foc ale Revoluţiei! 

Autorul îi exprimă pe ceilalţi, pentru că e o conştiinţă vie. A avut curajul să protesteze chiar în perioada când regimul părea foarte stăpân pe situaţie, s-a implicat în politică, şi-a păstrat moralitatea şi a pierdut… E om instruit, are o inimă care vibrează, a participat la evenimente chiar la vârf, fiind printre cei distinşi în primele structuri de organizare liberă a Timişoarei, ştie să spună lucrurilor pe nume, deci, cumva, era obligat să scrie, să ia mereu cuvântul.  

Tot acest volum este o duioasă pledoarie pentru revoluţia românilor, pentru revoluţia celor mulţi, pentru cei ieşiţi  pe străzi şi în pieţe, înfruntând gloanţele, baionetele, TAB-urile şi tancurile. Vorbim de “români”, dar este evident că autorul se referă la oamenii ce au luptat cu regimul şi cu imensul mecanism al represiunii, în sensul de cetăţeni denunţaţi de apartenenţa etnică în acele episoade de încleştare. Cel puţin la Timişoara, în 15 şi 16 decembrie 1989, coalizarea spiritului protestatar într-o mişcare coerentă s-a produs în preajma Bisericii Reformate, cea în care era baricadat pastorul László Tökès. Claudiu Iordache nu-i recunoaşte acestuia un rol impoprtant în Revoluţie. Strict istoric şi temporal, rolul său se încheie la miezul nopţii de 16 spre 17 decembrie 1989. Este contemporan cu mişcările de protest în masă doar câteva ore, aproximativ de la ora 18 la 24, ori de la 20 la ora 2, după alte mărturii şi documente, când este săltat de Securitate şi de activiştii de partid, bătut, înghesuit într-o  maşină şi deportat din Timişoara. Revine ceva mai îngăduitor: cazul Tökés este adiacent. El ar fi putut amorsa, cel mult, o erupţie de mult amânată”. Iar adevărul e că a… amorsat-o!  

Mai există şi un alt caz, când realitatea e simplificată, iar autorul crede că acţiunile de mistificare au alterat faptele originale: “A vrut Securitatea să convingă cercetarea istorică de faptul că prima Proclamaţie a Revoluţiei (s.a.) de la Timişoara, citită miilor de timişoreni din Balconul Operei în timp ce Ceauşescu era la putere şi armele nu tăcuseră, a fost, de fapt, cea a societăţii Timişoara, scrisă în deplină libertate două luni mai târziu? A încercat, dar nu a convins!” Pur şi simplu li se atribuie oamenilor securităţii o inteligenţă şi o capacitate de manipulare pe care nu o au. Erau şi sunt mai degrabă brutali decât rafinaţi în metode şi acţiuni… Apoi, Claudiu Iordache a fost dacă nu implicat, cel puţin a frecventat cercul care a redactat Proclamaţia de la Timişoara şi ştie că nu are nimic cu obscurităţile securiste ori cu vreo altă încercare de manipulare! De altfel, reacţia clasei conducătoare a României, din primăvara lui 1990, susţinută masiv de Securitatea rebotezată, dar şi de structuri ale altor servicii secrete, precum şi a presei naţionale (televiziunea şi radioul, posturile publice) a fost de a respinge masiv Proclamaţia de la Timişoara din 11 martie 1990. Adevărul e că mulţi alţii au încercat să o folosească în diferite scopuri, manipulând prin diferite metode conţinutul ei. Un exemplu e legat chiar de susţinerile lui Claudiu Iordache din Revoluţia românilor. Doar printr-un abuz se poate susţine că actualul regim din ţara noastră se identifică cu prevederile punctelor din document! Punctul 8 nu prevede doar lustraţia, ci şi alegerea preşedintelui ţării de către Parlament, cea mai democratică şi importantă instituţie în stat, în ideea că în această funcţie ar putea ajunge şi oameni pricepuţi, personalităţi reprezentative, capabile să catalizeze energiile unui popor… Apoi, cele două documente fac parte dintr-o înlănţuire logică, al doilea se originează în primul, fapt declarat şi evidenţiat prin conţinut.  

De cele mai multe ori, Claudiu Iordache afirmă şi nu aduce probe, însă discursul eseistic rămâne convingător. Conturează o stare, un mod de a simţi, acestea nefiind demonstraţii ştiinţifice ori juridice. Sunt contrastele, confuziile ce ne domină viaţa şi întrebările ce trebuie puse cu adevărat. Iată o punctare ca o tăietură de bisturiu: “Situaţia morţilor înregistraţi înainte şi după 22 decembrie 1989 este următoarea:  

Până în 22 decembrie 1989 – 300 de morţi. 

După 22 decembrie 1989    – 822  de morţi”.  

Nimeni nu a dat o explicaţie acestor cifre…   

Interesant e şi portretul făcut de autor lui Ion Iliescu. A fost apropiat de fostul şef al statului, de aceea capacitatea de detaşare e remarcabilă. Iese un portret apropiat de realitate: “În cazul lui Ion Iliescu a contat caracterul său. Comunist moderat, binevoitor, cu dificultăţi în a-şi repudia credinţele din trecut, Iliescu a făcut tot ce s-a priceput să facă. E adevărat, chiar echipa sa eterogenă i-a creat mari dificultăţi. Practic l-a dispus la erori (unele grave) pe un lider altfel şovăielnic”. Acestuia i se va reproşa că a patronat un regim care va comite mai multe greşeli de nepermis faţă de poporul român. Una ar fi cea a promovării persoanelor vinovate de represiune, vizaţi direct fiind generalii regimului Ceauşescu; a lăsat Securitatea să “revină” în politică, economie şi societate, în  fapt, să preia controlul acestora cu consecinţe extrem de grave şi în prezent. Se simte însă amarul ce se revarsă din text, deoarece: “Acelaşi regim nu a cerut justiţiei să-şi ducă procesele până la capăt, în pofida volumului uriaş de dovezi privind uciderea ori arestarea ilegală ori maltratarea luptătorilor Revoluţiei. 20 de ani mai târziu: 1104 morţi egal zero vinovaţi!”.  

Luând în discuţie (pseudo)controversele privind natura evoluţiilor din Decembrie 1989, Claudiu Iordache impune teza revoluţiei. Polemizează eficient cu susţinătorii teoriei loviturii de stat. Există însă o formulare care valorează cât o mie de argumente. E o constatare la îndemâna oricărui om de bun simţ: “Istoricul alege din ce poate culege. Şi el constată că oamenii au ieşit pe străzile marilor oraşe cu sutele de mii, că au fost întâmpinaţi cu armele represiunii, că au fost victime şi că, într-un final, Dictatorul, pierzând controlul, nu a şters-o de frica loviturii de stat, ci de teama de mulţimea înfuriată”. 

Apoi revoluţionarii vor fi înlăturaţi prin diferite metode, prin manevrele liderilor noului regim, dar mai ales ale renăscutei şi omniprezentei Securităţi. Oamenii au ieşit atunci în  stradă, pentru că “voiau, în fond, fericire şi prosperitate” conchide Claudiu Iordache, două deziderate care nu au fost încă atinse (decât, poate, de unii profitori ai tranziţiei)!   

Lucian-Vasile Szabo  – Ziarist, membru al Societăţii Timişoara 

Cronică publicată în Revista Memorial 1989, editată de

Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989

 

20 de ani de la recunoașterea de către statul român a independenței (de România) a statului Moldova


„Primele două zile ale lui septembrie marchează istoria parlamentară printr-un precedent periculos. Cele două Camere sunt convocate pe Dealul Mitropoliei. Prezenţă maximă. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat mare lucru în săptămânile din urmă, fiinţa Bârlădeanu-Marţian, una singură, propune adoptarea Declaraţiei Birourilor Permanente privind recunoaşterea statului Moldova. Nu întârzii pe domeniul analizei politice privind drepturile noastre asupra Basarabiei. Dar românul simplu din mine ştie una şi bună. Tratatul Ribbentrop-Molotov declarat caduc, efectele lui trebuiesc corectate. Statele baltice nu ezită să îşi apropie acest beneficiu. România, în schimb, mai mult decât nu poate, nu vrea! Basarabia şi nordul Bucovinei sunt şi rămân teritorii româneşti desprinse prin forţă din patria mamă. Chiar dacă demografia în teritoriile ocupate a fost grav modificată de bolşevici (nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi în insula Sahalin unde astăzi nu se mai găsesc japonezi? Asta nu împiedică Japonia să-şi revendice drepturile!), chiar dacă un scrutin acolo ar ieşi nefavorabil ideii de reîntregire, România nu are voie, în nici un caz, să renunţe la ce e al ei. Dar ea cedează senin, chiar cu fast, ca o victimă perfectă ce este şi nici măcar nu se plânge pentru ceea ce nu mai poate să afirme în lume, datorită timidităţii sale. În timpul puciului moscovit, Moldova are o tresărire de orgoliu şi se declară independentă. Dar este doar o primă treaptă… O a doua ar fi fost o declaraţie de unire cu statul român! Numai că Dumnezeu îi împiedică pe fraţii noştri de dincolo de Prut să se lumineze până la capăt. Dacă afirmaţiile domnului Alexandru Bârlădeau sunt adevărate, cei de la Chişinău trimit la Bucureşti semnalul: Nu încă! – un “Nu încă!” ce s-a transformat curând în “Nu, niciodată!” Românii de pe Dâmboviţa n-au, la rândul lor, decât reacţia umilităţii însuşite profund. Noi nu revendicăm niciodată nimic. “Capul plecat sabia nu-l taie” (deşi îl taie aproape întotdeauna!) este un proverb născut în România. în Camere încep discursurile de “cenaclul Flacăra” ale anemicilor noştri politicieni. Le puteţi consulta în Monitorul Oficial. Înjghebări căznite, de elevi silitori, o frazeologie dulceagă, grandilocventă, redundantă, ridicolă, ce îneacă preţiosul subiect al Basarabiei în poşirca stilistică a unui Andriţoiu, cu acel al său: “Te laud, te apăr și te cânt!…” Majoritatea, opoziţia, de-a valma în acelaşi butoi cu borhot! Și culmea, cu toţii  se simt înlăcrimaţi de starea lor de bine în fruntea unei naţiuni care se simte rău! Cer, disperat, cuvântul: “Într-un moment în care puterea comunistă îşi juca şansele pe o singură carte, ameninţând direct şi libertatea Basarabiei române, puterile alese ale statului român au mers pe calea expectativei, a echivocului şi a prudenţei laşe atunci când a trebuit exprimată opinia naţiunii române! De fapt, care a fost reacţia lor între 19 şi 27 august? Preşedintele României a făcut declaraţii monotone şi absente de simţul istoriei, în vreme ce Parlamentul şi-a refuzat, pur şi simplu, onoarea de a fi alături de cel al Basarabiei care îi cerea ajutorul! Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor, nu cunoaştem poziţia adoptată în numele nostru la şedinţa Consiliului Suprem de Apărare, unde aţi participat fără a ne fi consultat în prealabil. V-aţi dovedit însă lipsit de inspiraţia obligatorie de a proceda la convocarea unei şedinţe extraordinare a Parlamentului – eroare teribilă în exercitarea prerogativelor pe care le aveţi, ce vă expune unui vot de neîncredere, procedură neprevăzută în statutul Camerei, dar imperios necesară!… Astăzi, apreciez că a sosit clipa ca înaintea blamului pe care membrii Camerelor pot să vi-l dea, să recurgeţi, împreună cu domnul Preşedinte al Senatului, la soluţia onoarei şi să ne anunţaţi demisia dumneavoastră, hotărâre pe care România ar primi-o cu uşurare! Doamnelor şi domnilor parlamentari, la 27 august 1991 Basarabia şi-a declarat independenţa de stat. Concomitent, la Bucureşti nu s-a găsit un Parlament român care să salute primul declaraţia pentru istorie a românilor de peste Prut! Europa ignoră voinţa nu a statelor mici, ci a statelor umile. Acum avem prilejul să arătăm Europei că noi, românii, nu ne temem să ne asumăm destinul naţional. Propun Adunării deschiderea procedurilor pentru acordarea cetăţeniei române tuturor cetăţenilor Basarabiei!…” Tulburarea provocată s-a dovedit enormă. Urlete. Tropăituri. Majoritatea izbeşte cu picioarele în podeaua sfântă pe care cândva au călcat atâtea umbre ilustre ale istoriei româneşti. Am în faţă chiar duşmanii ţării pe care o reprezintă aici! Ura le întunecă privirea. Îmi regăsesc calmul. Alerta pe care am provocat-o ar putea, cumva, nelinişti conştiinţa publică… Nici gând. În metrou, scrutez oboseala, indiferenţa, ignoranţa chipurilor de lângă mine. Istoria nu vorbeşte românului de rând. A doua zi urc din nou la pupitrul cu microfoane şi declar următoarele: “Evenimentele de la Moscova au demonstrat care este diferenţa dintre oamenii de stat aleşi şi oamenii de stat numiţi, dintre instituţiile statului de drept şi instituţiile care simulează statul de drept. La Moscova, la Leningrad, în ţările baltice, în Basarabia, oamenii s-au adunat în jurul parlamentelor, ca instituţie supremă de putere, şi le-au apărat. Am avut sentimentul, ieri, că dumneavoastră nu înţelegeţi cât de important este ca acest Parlament să îşi asume puterea în Stat… în cazul nostru, dacă ar fi fost nevoie ca poporul să se adune în jurul Parlamentului, s-ar fi adunat în jurul unor săli goale, în care nişte Birouri Permanente au luat o decizie în numele nostru. Eu nu voi vota rezoluţia celor două Birouri permanente, pentru că în acel text este vorba de existenţa a două state româneşti!” Furia sălii m-ar fi putut nimici pe loc dacă în mine credinţa în România nu ar fi existat. Se supune la vot recunoaşterea statului Moldova. Nu înainte de a se da cuvântul lui Alexandru Bârlădeanu: “Cu tristeţe şi chiar cu ruşine am auzit pe un singur deputat spunând aici că nu va vota rezoluţiile propuse pentru că sunt două state româneşti… Dacă am adopta o asemenea atitudine ar însemna încălcarea tratatelor internaţionale… Cum îi putem sprijini pe basarabeni dacă vrem de pe acuma unirea într-un singur stat?” (Au trecut de atunci trei ani şi Basarabia este mai departe de România ca niciodată!) Sunt singurul dintre parlamentari ce votează contra. Ireparabilul s-a produs. Mă trezesc ameninţat pe culoarele Camerei. Dintr-o dată, parcă am lepră. Domnii parlamentari nu se sfiesc să-mi arate ostilitatea lor. Seara, Cornelius Roşiianu anunţă opinia publică românească, şi nu numai, că singurul vot împotrivă a fost “al cui credeţi? al deputatului Iordache de la Timişoara!” Oamenii mă privesc duşmănos pe străzi. Cei care mă văd mereu lângă ei, trăind asemenea lor, nu ştiu să respecte decât fastul celor care îi dispreţuiesc! Trăiesc un vis urât, de un urât profund. Dintr-o dată mă simt exilat din ţara mea, dar nu în afara ei, ci înăuntrul unei neînţelegeri dintre cele mai grave. Mă simt iarăşi singur, nemeritat de singur, în România, singur între români…”

Reacţia Frontului la această declaraţie a fost promptă prin dl. Dan Popovici care a cerut ca “dl. Claudiu Iordache să fie pedepsit pentru îndrăzneală, conform articolului 172”. (Gabriel Klimowicz – Cotidianul) “Spre surpriza tuturor a existat şi un vot împotrivă, cel al domnului Claudiu Iordache, care, sfidător şi mândru, a refuzat să participe afectiv la emoţionantele discuţii de ieri. Atitudinea deputatului independent a fost prompt sancţionată din sală, dar şi de la tribună, încercându-se să i se explice neclintitului timişorean de ce poziţia sa nu e corectă. Să ne mănânce câinii acestui pământ dacă nu vom sprijini cu tot ce putem actul istoric al independenţei Moldovei!” (Corina Creţu – Azi) “Într-o atmosferă de o gravitate ţeapănă, contrafăcută, şi cu un întristător instinct al improvizaţiei, a fost supusă la vot Declaraţia de recunoaştere şi de sprijin a independenţei Republicii Moldova în Adunarea Deputaţilor. Dezamăgitoare au fost, aşadar, atât tardiva condamnare a Pactului Ribbentrop-Molotov, cât şi lipsa de fermitate şi de substanţă politică a actualei declaraţii complezente. Este de bănuit că alocuţiunea d-lui deputat Claudiu Iordache, precum şi votul său contra, au deranjat din două motive: au stricat planurile unanimiste ale conclavului de pe Dealul Mitropoliei şi au scos din nou în evidenţă personalitatea atât de incomodă pentru FSN a fostului său prim-vicepreşedinte. Explicabilă, deci, în context, cenzura Televiziunii asupra motivaţiei invocate de Claudiu Iordache” (Sever Avram – Magazin Expres)

Trei ani mai târziu, în numărul din 27 aprilie 1994 al “României Libere”, Simona Popescu va scrie: “Puterea de la Chişinău nu uită să speculeze mereu greşeala pe care Parlamentul României a făcut-o când a recunoscut independenţa statului Moldova. La vremea aceea, singurul parlamentar care a atras atenţia că gestul respectiv înseamnă pierderea Basarabiei a fost privit cu adâncă uimire!”  

(Fragment din cartea Singur între români, publicată în anul 1997)  

• 

„Am fost şi voi fi întotdeauna un unionist. Şi îmi pare rău că România a fost prima care a recunoscut independenţa Republicii Moldova. De fapt, SUA aveau pe atunci un plan să-l salveze pe Gorbaciov şi URSS, cerând independenţa Ţărilor Baltice. Acestea însă aveau menirea să spună că sunt de acord să se rupă de la URSS, doar că mai au o rudă săracă – Basarabia. Din păcate, România, deşi ştia despre acest plan, s-a grăbit şi, după întâlnirea celor trei lideri de stat, ai Rusiei, ai Ucrainei şi ai Bielorusiei la Belovejskaia Puşcia, precum şi alte ţări, au recunoscut independenţa Republicii Moldova.”  

(Mircea Druc)

La prima vedere, pare forţată alăturarea acestui eveniment care a stârnit entuziasm popular la Chişinău. Lipsiţi de intuiţie politică, parlamentarii de la Bucureşti au crezut că dacă recunosc primii independenţa Republicii Moldova, ei pun umărul la desprinderea Basarabiei de Rusia. Un singur om – mai sensibil, deci mai fragil – a avertizat că recunoaşterea necondiţionată a independenţei Republicii Moldova, fără trimitere la actul Unirii din 1918, reprezintă o gravă eroare politică. Era Claudiu Iordache.  

Încep „podurile de flori” pe Prut. Românii de pe ambele maluri se îmbrățișează plângând. Are loc tentativa de lovitură de stat de la Kremlin, din august 1991. Eltin decreteaza dezmembrarea URSS. Se creeaza vidul de putere pe Prut și Parlamentul de la București recunoaște independența necondiționată a „Republicii Moldova”. Un singur parlamentar se opune acestei stupizenii colective: Claudiu Iordache. Basarabia va deveni tot mai independentă, dar față de București, iar nu față de Moscova. Acesta era scenariul.  

(Viorel Patrichi)

• 

20 de ani mai târziu, istoricul Dan Dungaciu declară, într-un interviu publicat în România Liberă din 25-26 august 2011:  

În aceste condiţii, estimarea făcută de Traian Băsescu referitoare la posibila reunificare a Republicii Moldova şi România ar mai putea deveni realitate?  

D.D.: Cuvântul reunificare a fost în ultimii 20 de ani tabu şi adesea ne-am ruşinat să vorbim despre asta. În anii ’90 oamenii politici de pe ambele maluri ale Prutului ne-au explicat că unirea celor două state nu e posibilă, dar lucrurile nu stăteau chiar aşa. Margaret Thatcher spunea, într-un interviu, că a vorbit cu Gorbaciov şi că preşedintele de atunci al Uniunii Sovietice i-a spus că vrea să menţină URSS, dar că ea i-a spus că ţările baltice şi Republica Moldova nu au aparţinut niciodată spaţiului rusesc. În 29 august 1990, ideea lui Thatcher era că Republica Moldova şi statele baltice sunt altceva. Preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, era întrebat în anii ’90 de câte ori mergea la Moscova: “Când vă reunificaţi după modelul german?”  

–  Vreţi să spuneţi că acum 20 de ani comunitatea internaţională nu ar fi respins o unire a Republicii Moldova cu România? 

D.D.: Cel mai puternic semnal în acest sens a fost dat pe 28 iunie 1991, când Comisia de politică externă a Senatului american a propus spre adoptare o rezoluţie care a fost votată de plen şi care spunea că Senatul SUA recomandă administraţiei americane “să sprijine autodeterminarea poporului din Moldova şi Bucovina ocupate de sovietici şi să elaboreze o hotărâre în acest sens” şi “să sprijine eforturile viitoare ale guvernului Moldovei de a negocia paşnic dacă doreşte reunificarea Moldovei şi Nordului Bucovinei cu România, aşa cum s-a stabilit în Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor în vigoare ale dreptului internaţional şi principiilor Actului de la Helsinki”.  

De ce n-a fost luată în seamă această recomandare a Senatului SUA în România? 

D.D.: Pentru că principalii decidenţi de atunci aveau o grilă de lectură sovietică, reunificarea era ceva periculos pentru ei.  

Ce posibilităţi rămân acum? 

D.D.: În urmă cu 20 de ani ar fi fost posibilă o unire bazată pe entuziasm şi nostalgii istorice. Nu ne cunoşteam, dar eram entuziaşti. Între timp, ne-am cunoscut şi nu ne-am plăcut foarte mult, de aceea cred că, dacă se va întâmpla în viitor, va fi o acţiune pur pragmatică, nu în numele istoriei, ci a paşaportului românesc. Cel mai mare pragmatism al cetăţenilor moldoveni va ajunge să fie unificarea cu România, fiindcă va fi singura soluţie, când lucrurile nu vor mai funcţiona în Republica Moldova, să primească o pensie europeană, un paşaport european, să-şi poată trimite copiii la şcoli europene.  

• 

„A fost o emisiune consistentă şi polemică. L-am rugat pe Iliescu să confirme, precum a şi făcut-o, întâlnirea noastră pe 20 august 1991 la Bucureşti, atunci când am avut misiunea de a conduce Guvernul Republicii Moldova în exil, în cazul eşuării proceselor democratice de la noi. Misiunea mi-a fost încredinţată de Consiliul Suprem de Securitate. Am discutat atunci şi despre anularea consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov, neavând mandat să discut şi problema Unirii. Preşedintele României mi-a demonstrat cu lux de amănunte situaţia geopolitică complicată în care se afla atunci România. Am tras concluziile de rigoare şi m-am întors acasă profund dezamăgit”, ne povesteşte Ion Hadârcă. Tocmai de aceea, ne spune el, a şi propus ca un semn de completare la ideea Independenţei, imediat după proclamarea ei, să fie proclamat şi Imnul „Deşteaptă-te, române!”. „El a fost parte integrantă a Declaraţiei de Independenţă, a trezirii conştiinţei noastre naţionale. Concluzia este că multe lucruri nu se cunosc, din păcate se duc în uitare, iar unii încearcă să-şi lustruiască rolul în istorie. Tocmai de aceea sunt necesare cât mai multe reveniri, discuţii şi reflectări obiective la ceea ce s-a întâmplat în 20 de ani de independenţă.” 

(Scriitorul și deputatul Ion Hadârcă)

•••  

https://claudiuiordache.wordpress.com/basarabia  

•••  

O, patria mea, frumoasă și pierdută…

În timp ce cultura și patria română se prăbușesc sub loviturile cinicilor, fățarnicilor și parveniților de la putere, în amurgul înăbușitor al unei dictaturi tăcute, artiștii italieni aruncă, demni, în obrazul dictatorului Berlusconi cuvintele: “O, patria mea, frumoasă și pierdută!” „Dacă vom continua aşa, vom ucide cultura pe care s-a clădit istoria Italiei!” rostește Riccardo Muti în fața unei audiențe emoționate care se ridică în picioare și cântă, alături de muzicieni, O, mia patria, si bella e perduta…” 

Cine ar putea rosti aceste cuvinte răscolitoare, aici, la București? Când vom cânta, din nou împreună, imnul libertății noastre: Deșteaptă-te române! așa cum italienii își plâng acum libertatea pierdută, în Italia lui Giuseppe Verdi?

Noi, cei care, astăzi, îngânăm umili imnurile unei sclavii acceptate, imnul mut al robilor liberi…

Silvio Berlusconi învins de Giuseppe Verdi – moment magic la Opera din Roma  

În 12 martie 2011  Italia sărbătorea 150 de ani de la formarea sa şi cu această ocazie la Opera din Roma a avut loc un concert de maximă încărcătură simbolică, dirijat de Riccardo Muti. Nabucco de Verdi este o operă atât muzicală, cât şi politică, evocând sclavia evreilor din Babilon. În Italia, aria Va pensiero este simbolul dorinţei de libertate a poporului, care în anii 1840 – epoca în care a fost compusă opera – asuprit fiind de Imperiul Habsburgic, avea să lupte până la crearea Italiei unite.

Înainte de reprezentaţie, Gianni Alemanno, primarul Romei, a urcat pe scenă rostind un discurs în care a denunţat reducerea de către guvern a bugetului alocat culturii (în condiţiile în care Alemanno este membru al partidului aflat la putere şi fost ministru al lui Berlusconi). Această intervenţie politică, într-un moment cultural cu mare încărcătură simbolică pentru Italia, avea să producă un efect neaşteptat, mai ales că Silvio Berlusconi în persoană asista la reprezentaţie.

Dirijorul Riccardo Muti a povestit cum a decurs seara: “De la bun început, publicul a ovaţionat îndelung. Apoi am început să cântăm. Totul se desfăşura foarte bine, dar când am ajuns la faimoasa arie Va Pensiero am simţit imediat că atmosfera în public devine încordată… În momentul când oamenii au realizat că aria Va Pensiero era pe cale să înceapă, tăcerea a căpătat o încărcătură de veritabilă fervoare. Puteai să simţi reacţia viscerală a publicului la auzul lamentaţiei sclavilor care cântau «Oh, patria mea, atât de frumoasă, şi pierdută !». Când Corul se apropia de sfârşit, în public deja se striga: «Bis!» Publicul se pornise să strige «Trăiască Italia!» şi «Trăiască Verdi!» Spectatorii care ocupau locurile de sus aruncau hârtii pe care erau scrise mesaje patriotice…”

Deşi o mai făcuse o dată la Scala din Milano, în 1986, Muti a ezitat să acorde bis pentru Va pensiero, considerând că o operă trebuie să curgă de la început până la sfârşit. Dar sentimentul patriotic al publicului se trezise deja. Cu un gest teatral, dirijorul s-a întors cu faţa spre public şi spre Berlusconi şi iată ce-a urmat.

După ce strigătele de “bis” pentru Va Pensiero s-au stins, cineva din public a strigat: ”Viaţă lungă Italiei!” Riccardo Muti a rostit: “Da, cu asta sunt de acord, Viaţă lungă Italiei! [aplauze] Nu mai am 30 de ani şi mi-am trăit viaţa, dar ca italian care a călătorit mult prin lume mi-e ruşine de ceea ce se întâmplă în ţara mea. Aşa că mă supun cererii voastre de bis pentru Va Pensiero. N-o fac numai din emoţia patriotică pe care o resimt, ci pentru că astă seară, în timp ce dirijam corul care cânta Oh, ţara mea, frumoasă şi pierdută, m-am gândit că dacă vom continua aşa, vom ucide cultura pe care s-a clădit istoria Italiei. Şi într-un astfel de caz, patria noastră ar fi cu adevărat frumoasă şi pierdută. [Aplauze furtunoase, inclusiv ale artiştilor de pe scenă] De când domneşte aici un climat italian, eu, Muti, am tăcut prea mulţi ani. Acum aş vrea… ar trebui să dăm un sens acestei arii. Întrucât ne aflăm în casa noastră, în teatrul capitalei, cu un cor care a cântat magnific, şi care e acompaniat magnific, dacă vreţi cu adevărat, vă propun să vă alăturaţi nouă pentru a cânta cu toţii împreună.”

Şi a invitat publicul să cânte cu Corul Sclavilor. “Am văzut cum grupuri de oameni se ridică în picioare. Toată Opera din Roma s-a ridicat. Şi Corul, de asemeni, s-a ridicat. A fost un moment magic la Operă.” 

Seara respectivă a fost nu numai o reprezentaţie cu Nabucco, ci deopotrivă o declaraţie a teatrului capitalei adresată politicienilor. Italia mai are o şansă atâta timp cât artişti cu conştiinţă, precum Riccardo Muti, vorbesc răspicat, iar italienii reacţionează. În România letargia e maximă, nimic nu-l mai mişcă pe românul ascuns în sinele său. Şi nici artiştii nu ridică glasul peste corul intelectualilor obedienţi. Tăcere complice şi vinovată.

(mesaj primit pe mail în 9 iulie 2011)  

Antinous

O! Antinous,

dacă te-aș fi cunoscut!

 

Fecioară să fiu

m-aş îndrăgosti

de  lumina

chipului tău pe care l-aş privi

 fermecată

prin fereastra înflorită

din inima mea!

 

Băiat să fiu

  te-aş face frate de cruce

şi aş porni la luptă

 alături de

 Pelopida şi Epaminonda!

 Iar victoria să fie a grecilor,

 ofrandă

 a morţii noastre!

 

Bărbat să fiu

 mi l-aş fi ales erotas

pentru a-mi fi eritis,

ca să-mi îndrepte arcul vieţii

 pe calea cea bună!

Socrate de-aş fi

 te-aş chema în patul meu

ca să-ți simt trupul neted

ca pe un sâmbure

 ce se perpetuează

în tot mai ostenitul

 sânge al

 vieţii.

Femeie de-aş fi

 mi-aş simţi

pântecele

 fremătând,

căci fiul frumos şi-a făcut

dintotdeauna

 o mamă fericită!

Hermes de-aș fi

aș împărți cu mândrul

 Apollo

invidia de a vedea marmora

înflorind

într-un trup atât de frumos.

 

 

Praxiteles de-aş fi

 te-aș fi furat

lui Fidias pentru a mă scufunda

în perfecţiune.

 

Platon de-aş fi

te-aş alunga din cetate

pentru frumuseţea

ce ascunde

perfida poezie,

cea

care moleşeşte

puterea

 grecilor.

Alcibiade de-aş fi

 aş roşi

de invidie

pentru că

 doar peste chipul tău, o știu,

  vor fi depuse

trofeele triumfului grec.

Alexandru de-aş fi,

numai pe tine,

care m-ai putea vindeca

 de pierderea lui

 Hefaistion,

 te-aş îndrăgi

până la orbirea de sine,

 căci

 numai tu m-ai putea înfrunta

 în putere și armonie

şi doar

prin furia dragostei

te-aş ajunge

 din urmă.

 

Zeus de-aş fi

l-aş invidia pe cel

pe care

 Elena şi l-ar alege

 ibovnic,

stârnind nesăbuita

răzbunătoare gelozie a

 Afroditelor!

Grecia de-aş fi

 i-aş surâde fericită,

dăruindu-i numele lui Apollo,

 cel

care m-a făcut

 fiică, femeie

 şi mamă norocoasă.

Căci doar lui

 Moira i-a prezis,

Neştirbită,

frumuseţea şi fericirea.

 

Chiar şi moartea şi l-ar fi dorit,

 avară,

închis în pântecul firii

 dacă viaţa

 n-ar fi fost mai puternică,

învestindu-l, la naştere,

la rangul de

 nemurire.

Şi astfel, tu, Antinous,

prin tine

omul grec

 a învins…

Tu! fiule, iubitule, bărbate,

care printr-un  surâs

faci fecioarele

 Greciei

fericite.

Ai aflat cine eşti?

Căci ai semănat grâu şi ai cules iubire.

Sub privirea ta au înflorit nopţile şi zilele.

Oştenii tăi veghează la Gloria ta.

Iar femeile se întrec să nască

 forma

argilei omeneşti

cum n-a mai fost vreodată

 alta

sub cer

 şi pe pământ.

Un sigiliu,

o ivire în marmură,

o sfidare pe care şi

 Olimpul

 o îndură,

o chemare care ţi-a rostit

 numele

şi timpul s-a oprit,

un arc destins

și

un car de luptă

și o harpă

îmblânzită de atingerea

 ta.

Doar

 Tiberius,

 Împăratul Romei,

 divinizându-l,

a aflat

cine este,

  îmbrățișând

în marmura

neștirbită

 natura uimitoare a

 Greciei…

Poezie!

 chiar şi tu

 taci, învinsă,

 înaintea lui!

Doar soarta

care a ştiut

ce va fi născut

în leagănul Greciei

ne va spune

 cândva

secretul

perfecțiunii…

Oh! Antinous! O!

 Grecie,

nu

 e patrie

sub soare

mai norocoasă! 

(Din volumul de poezie Egeea – Editura Irini 2008) 

„Voci care nu trebuie auzite” – o cronică de Corneliu Vlad la cartea „Agonia postdecembristă”

„O culegere de articole nu e, de obicei, o carte grea. În alcătuirea ei intră de toate, iar textul de ziar nu are o viaţă mai scurtă decât altele. Dar „Agonia postdecembristă” – autor Claudiu Iordache, chiar dacă pare a trece fără a fi luată în seamă (ca toate cărţile sale), nu e o antologie gazetărească înjghebată ad-hoc.  E, de la un capăt la altul, un rechizitoriu vehement şi o lamentaţie patetică, revoltată, îndreptăţită, prin nimic exagerată, despre ce-a ajuns România în primele două decenii de după Revoluţia din 1989.  

Tot ce s-a făcut, totuși, bun sub Ceaușescu, dar de către popor, a fost diabolizat și distrus, bogățiile țării au fost prăduite pe mai nimic de hrăpăreți conaționali sau de dinafară, enorma simpatie și credibilitate a României în lume au lăsat locul perplexității, neîncrederii și chiar ostilității, ba chiar disprețului, pe care nu-l ascund față de faptul românesc nici foștii parteneri, nici noii parteneri ai țării, speranțele și planurile românului de rând s-au dus de râpă, ieșirea din dezastru nu se întrezărește. Nu-i deloc greu nimănui să producă asemenea constatări, care ar trebui să ardă, să trezească, să îndemne la acțiune conștientă. 

În fruntea statului e un „regim ucigaș”, mereu cam același, chiar dacă combinagiii îl recompun, chipurile, altfel, dar la fel, dacă nu chiar tot mai dăunător pentru patrie și oamenii ei. Oameni care, spre uimirea autorului și a noastră a tuturor, devin „victima complice” a dezastrului național (pagina 116 și următoarele). Sau, la pagina 121: „România este o țară, ca și înainte de 1989, fără propriul sens, fără propria sa mistică, fără propria ei vocație, o natură trăită în devălmășia ce ascunde, deopotrivă, forța instinctelor și tăcerea spiritului, un prezent fără perspectiva de a dăinui, o credință de sine care a apus până și dorința de viitor”. 

E greu de ales citate dintr-o carte care, deși de articole, e mai densă și mai coerentă decât un studiu științific. Claudiu Iordache pune fierul irosit al verbului pe toate cangrenele realității post- decembriste românești și o face fără menajamente, pe șleau. De aceea cartea lui e greu de suportat, de îndurat la citit, e o carte, am zice, imposibilă. Și oricum, indezirabilă pentru droaia de vinovați de cele întâmplate și care se întâmplă în continuare cu țara aceasta, într-un dezastru perfect concertat (cum or fi ajuns, Doamne, să se găsească, să se încârduiască, să se aranjeze între ei și să „implementeze” un asemenea proiect de distrugere al unei țări, toți acești „hoitari”, cum le-ar zice Fănuș Neagu?) O carte imposibilă, dar cât de necesară! 

Căci, spunea profesorul Dumitru Mazilu cu ocazia întâlnirii cu intelectualul maghiar Gaspar Miklos Tamas, dacă Revoluția Română și toate revoluțiile din Est n-au avut parte de un proiect al revoltaților, profitorii interni și externi au avut un plan sistemic, perfect armonizat, care funcționează fără greș și cu rezultate pe care le simțim direct, clipă de clipă, pe pielea noastră, fiecare dintre noi.  

G. M. Tamas, fost dizident și în România și în Ungaria, și înainte și după revoluții, e și el un incomod pentru puternicii zilei și „boierii minții” aserviți lor. Și el deranjează, nici despre ce scrie și ce spune el nu se face vorbire. Nu sunt „corecți politic” nici el, nici Claudiu Iordache. Adevărurile lor, care ar trebui să fie și ale noastre, sunt ascunse lumii pe cât cu putință, nu ajung până unde și cât ar trebui. Cei doi lucizi, și toți cei asemenea lor, n-au ce căuta în agora. Intelectualul maghiar a fost pensionat precipitat, celui român i se pregătesc tot felul de ticăloșii pentru a-l îndepărta de la conducerea Institutului Revoluției ori pentru a înăbuși Institutul.  

Cartea „Agonia postdecembristă” (Editura Irini, 2010), cărțile lui Claudiu Iordache nu mai pot fi însă distruse, ele pot fi însă citite și adevărul lor, adevărul nostru, însușit în toată complexitatea și tot dramatismul său, se cuvine să ne ducă, în sfârșit, la faptă.” 

Corneliu Vlad – Amos News, iunie 2011  

O analiză de referință cu privire la Revoluția Română din 1989 – cronică semnată Prof. Univ. Dr. Dumitru Mazilu

„Unul dintre cei mai cunoscuți şi respectaţi participanţi la procesul revoluţionar de la Timişoara, domnul Claudiu Iordache, a dat publicităţii o lucrare de excepţie: „Revoluţia românilor“, cu un subtitlu „Sfârşit de poveste“. De la început, autorul precizează că „Această cronică a revoltei oamenilor simpli e dedicată celor harnici, devotaţi, curajoşi şi cinstiţi, care nu înţeleg nici astăzi de ce a fost nevoie de o revoluţie şi de pierderea vieţilor a sute de români nevinovaţi doar pentru ca ţara lor să cadă din nou pradă celor ce au tras în ei în Decembrie 1989“ (p.5)  

1. „Redobândirea libertății nu se face de la sine”  

Ideea libertăţii este abordată pe larg în lucrarea pe care o supunem atenţiei Dvs.  Redobândirea libertăţii  – precizează autorul – implică etape premergătoare, care o pregătesc: comprimarea prudenţei colective în acte de explozie; ieşirea mulţimilor în stradă pentru a-şi asuma consecinţele ultimative; refuzul ultim al privării de demnitate, apoi imprevizibilul suveran care-şi împarte favorurile, la întâmplare.  

Claudiu Iordache aminteşte că „revoluţiile aduc războiul înlăuntrul popoarelor“, notând că atunci când un popor este împiedicat să supravieţuiască „tendinţa lui este să urmeze solidar calea eliberării“, o cale presărată cu riscuri, unele din ele majore, care definesc redobândirea libertăţii drept un act eroic, săvârşit de cei conştienţi de urmări, pe care sunt gata să şi le asume.  

Cartea pe care autorul a elaborat-o nu a fost scrisă „ pentru istorici, ci pentru istorie“, evocând mărturii, dovezi, surse, documente „nu pentru a întârzia în preajma lor“. Autorul precizează că analiza pe care o efectuează „caută în faptul de istorie cuprins între 16 şi 22 decembrie nu excursuri biografice, ci registrul desfăşurărilor de energii conflictuale, precum şi cel al acţiunilor oamenilor care au suferit şi păcătuit în urma săvârşirii lor“.   

În acest context este integrată bătălia – pentru că despre o asemenea bătălie a fost vorba – pentru redobândirea libertăţii. Iar acest proces implică căutarea adevărului şi judecarea tuturor fenomenelor cu dreptate. Oamenii simpli care s-au revoltat în acel „Decembrie de foc“ din istoria românilor au dreptul să ştie: a) Ce s-a întâmplat atunci? b) Cine a tras? c) Cine s-a făcut vinovat? d) Cine a plătit? e) Ce s-a schimbat în urma sângelui vărsat? f) Ce fel de societate a luat locul celei prăbuşite în sânge?  

2. „Apărarea  libertăţii în faţa forţelor care o ameninţă ar trebui să fie o constantă a voinţei de a supravieţui“ 

Cercetarea ştiinţifică efectuată de Claudiu Iordache pune în evidenţă motivaţiile comportamentului cuplului dictatorial în decembrie 1989. Opţiunile dictatorului spre represiune au avut explicaţii în esenţa puterii, mai ales atunci când această putere este nelimitată. „Puterea produce orbiri nevindecabile – constată autorul – iar despoţii sunt cei mai orbi dintre oameni. Pentru asta nu pot funcţiona tiraniile. Fie ele luminate. Înaintea lor istoria îngheaţă“. 

Desfăşurarea Revoluţiei din 1989 a pus în lumină că mulţimile revoltate au acţionat spontan, contradictoriu, stihinic, dar mai ales curajos, demonstrând că aspiră la schimbări cu adevărat naţionale. Toate acestea confirmă „libertatea neîngrădită a Revoluţiei“. 

Dar, se atrage atenţia în cercetarea ştiinţifică efectuată, această libertate „a fost constrânsă la libertatea restrânsă a noului stat postdecembrist“. În anii care au urmat Revoluţiei, lupta pentru supravieţuire a multor români a determinat trecerea treptată în uitare a acelor confruntări dramatice, prin care poporul acestei ţări şi-a recucerit libertatea şi demnitatea. 

Constatarea că „o ţară ce menţine abuziv dreptul prezentului său precar asupra viitorului devine un martor inert al propriei sale stagnări” este dureroasă, dar adevărată. Se observă că popoarele au dreptul care “le oferă puterea de a uita“, dar în mod corect se defineşte această putere, într-un anumit sens, „o putere abuzivă. O putere totdeauna dezonorantă “, pentru că, aşa cum nota marele Nicolae Iorga, „cunoaşterea trecutului ne ajută să înţelegem prezentul şi să descifrăm viitorul“.  

 3. O revoluție creștină și  „o revoluţie căreia i-a urmat jefuirea fără precedent a avuţiei naționale” 

Analiza pe care v-o supunem atenţiei dezvăluie că în 1989 au avut loc, de fapt, două revoluţii: „o revoluţie creştină şi o revoluţie a celor care s-au concentrat cu toate forţele pe jefuirea avuţiei naţionale“, o revoluţie a lui Există Dumnezeu!, implorat continuu la Timişoara să se alăture destinului celor ce se revoltaseră, şi o revoluţie barbară, a raptului, a furturilor, a crimelor şi a justiţiei sumare“. Deturnarea tirurilor cu ajutoare, a transporturilor de medicamente oferite spitalelor, furturile din clădirile oficiale, din reşedinţele nomenclaturii, din avutul public, eliberarea de legitimaţii false privind participarea la luptele Revoluţiei au antrenat mai multe categorii sociale, dar au implicat – în acelaşi timp – unele cercuri din străinătate pregătite să acapareze activele cele mai rentabile din economia României. Curând, chiar foarte curând, ţara a fost sărăcită, milioane de români care au înfăptuit Revoluţia ajungând în situaţia disperată de a supravieţui din veniturile mult prea modeste pe care cu greu le mai pot obţine. 

Citându-l pe prof. dr. Ilie Bădescu, autorul cărţii pe care v-o supunem atenţiei notează că în Revoluţie s-au regăsit două linii distincte şi opuse: a) o linie jertfelnică în numele lui Dumnezeu, pentru eliberarea şi dreptul Bisericii, pentru revenirea sfinţilor în mediul vieţii, şi b) o a doua linie, în care triumfa impulsul întunecat al furiei barbare spre crimă, în numele dreptului la distrugere şi la jaf, într-o dogoritoare deflagraţie de orgoliu revoluţionar, spre dobândirea libertăţii, ca să fie folosită pentru îmbogăţirea fără muncă şi fără merite. 

“În prima linie a triumfat Dumnezeu, au triumfat sfinţii cei alungaţi din şcoli, a triumfat manualul de religie, a triumfat dreptul întreprinzătorului cinstit de a-şi iniţia o afacere, dar şi dreptul muncitorilor săi. În cealaltă linie a triumfat capitalismul de suprastructură, al celor care se îmbogățesc fără muncă, fără vreun merit ori de vreun titlu de capital, plutind ca grăsimea peste poporul umilit, furat de roadele muncii sale. Din averea spoliată în numele reformei, al capitalismului, al privatizărilor, s-au nutrit fără de merite miliardarii, iviţi în noaptea combinaţiilor cinice, nihiliste, funeste, pe baza legilor pe care şi le-au întocmit în numele reformei.” (Ilie Bădescu, Ideologia revoluţiei din decembrie). 

4. ” Istoria este a celor care o fac,  nu a celor care o scriu!” 

Analizând „Revoluţia românilor“, Claudiu Iordache atrage atenţia că „Istoria este a celor care o fac, nu a celor care o scriu!“, ceea ce îi permite să sublinieze că a scrie istoria cu gândul la respectarea faptului de istorie şi a multiplelor adevăruri, subiective sau parţiale, care îl susţin sau îl denaturează, este o obligaţie de onoare. 

În mod corect se precizează că „Revoluţia Românilor merită redată celor care au făcut-o cu putinţă“. Nu teama de istorie scrie istoria, ci curajul suveran de a scrie aşa cum a fost, cu încrederea că va sosi o vreme când munca istoricului va fi egală istoriei pe care el, evocând-o, o reînvie. 

În nici un caz nu trebuie ignorat istoricul, nici ştiinţa sa, ca expertiză ori instanţă de înţelegere – şi uneori de calmă judecată a timpurilor – ne povăţuieşte autorul „Revoluţiei Românilor“.  

5. „Nimic nu este mai periculos  pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulității recompensate”  

În cercetarea ştiinţifică pe care o face, autorul demonstrează actualitatea analizei – de o rară precizie – făcută de acel geniu al românilor care a fost Mihai Eminescu, punându-şi întrebarea firească dacă nu există un blestem care face ca istoria României „să nu se schimbe împotriva cursului timpului“, deoarece remarcile lui Mihai Eminescu din 1880 sunt de o actualitate indiscutabilă pentru timpul prezent. 

Eminescu dezvăluia decadenţa, nemunca, demagogia, cinismul, voinţa guvernanţilor de a-i supune la suferinţe pe guvernanţi, prezentând personaje care parcă au reînviat în zilele noastre. „Peste tot aceeaşi idee – nota Mihai Eminescu – să dau străinilor ce-mi cer, cât pentru români, puţin îmi pasă! Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale, care, păstrând numai coaja legilor, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor… Organizarea lor nu depinde decât de disciplina oarbă… sub comuni şefi de bandă… Aluatul din care se frământă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter… Aluatul e populaţia flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România… Şi asta în timp ce patru din cinci părţi ale poporului nostru nu iau parte la viaţa politică… Iar miile de funcţii sunt puse în mişcare pentru a le stoarce voturile…“ Este o analiză care descrie – cu acurateţea geniului eminescian – ce se întâmplă în România anului 2010-2011. 

Evocându-l pe Eminescu – atât de actual la 21 de ani de la acel Decembrie de foc din istoria ţării – autorul „Revoluţiei Românilor “ pune câteva întrebări, la care istoria ar trebui să dea răspunsuri: „Cine suntem? Ce suntem? Ce vrem? Pentru ce trăim? Încotro ni se îndreaptă paşii destinului?“  

Prof. Univ. Dr. DUMITRU MAZILU  

Prim-vicepreşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, constituit în Decembrie 1989

Emil Cioran – 8 aprilie 2011

8 aprilie 1911 – 20 iunie 1995

Convingerea lui Emil Cioran din ultimii săi ani de viață a fost că nu se mai poate întoarce într-o țară înfrântă în încercarea de a părăsi închisoarea ascunsă de veacuri în meandrele sufletului românesc. El n-a mai vrut să vadă încă o Românie la capătul puterilor. I-a fost de ajuns una – cea pe care a  abandonat-o, disperat, în veacul său. Dar oare Cioran a fugit de România ori România a fugit de Cioran? E destul să-i vizitezi satul în care s-a născut, Rășinari. O biată casă încă locuită, o placă prăfuită cu litere șterse și un bust din material ieftin, în care un localnic a izbit cu ciocanul. Bietul Cioran! Și biata Românie. Și noi, românii întâmplători care nu mai pregetăm să izbim cu ciocanul ingratitudinii statuia libertății noastre stropită cu sângele martirilor României!

Vizita lui Emil Cioran în muzeul eternităţii s-a încheiat în ziua de 20 iunie a anului 1995, la căminul-spital Broca din Paris. Deceniul care a urmat s-a dovedit de ajuns pentru ca file preţioase ale manuscriselor lui Emil Cioran, adunate în Caiete, să fie lepădate în pubela salubrităţii pariziene! Manuscrisele au fost salvate întâmplător de o cameristă, pentru a fi scoase ulterior la licitaţie, începând cu suma de 120.000 de euro… Desigur, câteva grame grele de hârtie, scrisă cu umbra castelană a lui Cioran. Tot restul este scrumul trecutului şi zaţul amintirilor neputincioase. De remarcat, cu ocazia acestui episod, că partea română n-a avut nici un rol. Ca de obicei, ea a rămas în afara jocului disputării patrimoniului românesc, fie el Basarabia, Bucovina, Tezaurul, dreptul de proprietate asupra compoziţiilor lui Enescu, pietrele divine ale lui Brâncuşi ori manuscrisele lui Emil Cioran!

Homo Posteritas îi dedică speranţa de a nu-i fi izgonite cuvintele din vieţile noastre.

„Moartea târzie a lui Cioran a adus multă liniște! Existența ultragiată s-a restaurat în datele sale. Absurdul a ațipit iar. Zădărnicia denunțată a redevenit transparentă. Cioran îi făcuse vizibile toate nervurile, toate fantomele… Manualele sale de existență continuau să ascundă chei ce puteau descuia secrete atent supravegheate. Doar limpezii săi ochi inteligenți au apus. Este iarăși noapte pe pământ. Iarăși făclii stinse. Iarăși de neclintit, lumea…

Cioran nu ne-a simplificat viața. A plumbuit-o în retorica sa. La moartea acestuia, umanitatea s-a simțit ușurată. Dispăruse un acuzator important. Va veni, însă, o zi când porțile vor fi forțate, și atunci se va dovedi că n-am vrut să aflăm cu adevărat ce suntem! L-am inventat, în schimb, pe Dumnezeu care să ne ascundă misterele. Și pe Diavol pentru a putea parcurge, înspinați, drumul până la El.

A murit Cioran. Au trecut 12 ani de atunci. Acum, când închei cartea care îi este dedicată, îi spun: „Adio!” Dar cât de mult vor mai conta în ultima clipă a tainei omenești, cuvintele… „

„Refuzul lui Cioran de a reveni în țară s-a bazat, probabil, pe refuzul unei ultime decepții. România a urcat atât de sus în Decembrie 1989, doar ca să aibă de unde să cadă atât de jos! Chipul în icoană al unei țări de negăsit…

Liber-cugetătorul, filozoful, nihilistul, scepticul, cinicul, Cioran este totdeauna aprofundat greșit. El trebuie citit ca poet.

O dimineață a anului 1992. În grădina mortuară din Montparnasse, Cioran în căutarea locului său de veci! Febrilitate fără melancolie. Îl caută asiduu, deși deja îl găsise. Uneori un pretext scoate sufletul mult în afara trupului! În cimitirul parizian, sufletul lui Cioran își pretinde ultima certitudine, înainte de a-și trimite îndoielile ca să le tulbure și mai mult pe ale noastre. La zece ani de atunci, citându-l pe Cioran care parcă șoptește pentru sine: „Doamne! Dacă m-aș putea odihni!”…

Cioran – un demon al curiozității! Puțini ca el au respins confortul de a fi. Un om care atunci când inspira aerul simțea conflictul elementelor ce-l compuneau, a experimentat pe sensibilitatea noastră toată această acuitate monstruoasă. El, căruia i s-a reproșat, nu o dată, că nu a lăsat natura să înflorească! A gândit mai mult decât a trăit.

Moartea ultimului Papă a convocat compasiunea unei omeniri reculese în jurul sicriului său. Dar odată ceremoniile încheiate, lumea a continuat să se învârtă în felul ei: lăcomie, ură, agresivitate, cruzime… Fără diavol, ar spune Cioran, am muri de plictiseală. Cu el alături alegem, fie și prin negarea lui cea mai violentă, calea lui Dumnezeu.

„Ei, cretinii din toată lumea!” Cretinii lui Cioran, disperarea de a se simți permanent înconjurat de grădini ce n-au mai apucat să înflorească; teama că pentru a putea fraterniza cu ei trebuie să-i consimți în decorul existenței ca pe niște promisiuni nicicând onorate; în sfârșit, mereu însuflețitele sculpturi anonime trimise să trăiască în alte dimensiuni biografia decăzută a zeilor din care s-au ivit, ori proiectul eșuat al omului unui Creator care nu a ratat niciodată?… „Cretinii” lui Cioran, gering, omul de nimic plurimorf, un obraz pentru totdeauna pătat de eșecul neclintit al creației…

Ideea fixă a lui Cioran, dacă a avut vreuna, până în ultima sa clipă, a fost România! Chiar dacă a urât-o pentru că a iubit-o atât! Numai dragostea se întoarce atât de brutal împotriva motivului care a dezamăgit-o. Temându-se să revină în România, Cioran s-a temut să se întâlnească pe sine… S-a temut pentru destinul unei țări fără destin. S-a temut de o istorie ce obișnuiește să-și devore cadavrele. S-a temut de o devălmășie căreia i-a spus, dorind să se amăgească, popor. S-ar teme și astăzi dacă ar ști în ce fundătură se află România. Și tot n-ar veni.”

Claudiu Iordache – Homo Posteritas, 2007

REVOLUȚIA ROMÂNILOR – cronică semnată Corneliu Vlad

„În zilele de agitație turmentată și veselie tembelă de dinaintea Crăciunului și Anului Nou (suntem doar în țara lui D’ale Carnavalului), când tot mai puțin și tot mai puțini ne mai aducem aminte de Timișoara, decembrie 1989, Claudiu Iordache a dăruit compatrioților săi cartea “Revoluția Românilor”.

Un fapt editorial discret, mai de nimeni observat ori consemnat, această lansare a unei cărţi răsunătoare. De fapt, al cărei răsunet ar fi trebuit, ar trebui, auzit. Dar în realitatea românească a momentului, după 21 de ani de libertate perfect monitorizată şi eficient gestionată de cine se ocupă de asa ceva, e cam necuviincios ca astfel de cărţi (care nici nu prea există, de altfel) să fie cunoscute şi citite de mulţi. Sunt cărți care stânjenesc, „nu se face”, „nu dau bine”, „indispun”, „cauzează”. Drept care, o carte despre Revoluţie şi despre ce s-a ales din ea (carte, zic, nu maculatura de măscări care se produc cu duiumul pe subiect) are parte de un tratament mai drastic decât cel aplicat cărţii pornografice. Iar rânduitorii zilei ştiu şi au cum să stăvilească, să neutralizeze, să condamne la necunoaştere sau uitare, atât de discret, firesc şi fără efort, mesajul curat şi adevărat al Revoluţiei din 1989!

Claudiu Iordache este primul scriitor român care a vorbit public, răspicat şi liber într-o ţară încătuşată zeci de ani în spaimă şi tăcere. Această carte a lui aparţine marii literaturi. Are pagini superbe de eseu despre români şi destinul lor, pe un fir ce vine de la Neagoe Basarab şi Cantemir, prin Alecu Russo, Eminescu şi Haşdeu, către Nae Ionescu, Cioran şi Țuțea.

Dar mai presus de literatură, această carte este un gest național şi civic al unei conştiinţe care trăieşte şi astăzi însufleţit, tensionat şi dureros, cu aceeaşi acuitate, clipele revoluţionare de acum 21 de ani. Revoluţia nu este, pentru el, memorie, evocare, istorie, este încă realitate acută, cu energii care „lucrează”, ori, mai degrabă, s-ar cuveni.

Revoluţie, Libertate, Istorie – acestea îmi par constantele mesajului autorului. Şi el le înalţă adevărate poeme-imn, sunt bucăţi de pură, memorabilă literatură. Dar cartea este şi proză poetică, şi pamflet incendiar, şi subtilă analiză politică şi geopolitică, şi jurnal personal sincer şi emoţionant, şi riguroasă istoriografie imediată. Toate acestea se întâlnesc, de pildă, în textul ce defineşte Revoluţia de la Timişoara (pag. 127-128), care adevereşte că „în decembrie 1989, Iisus s-a născut la Timişoara”. Minunea nu a durat. „A fost o revoluţie glorioasă care s-a sfârşit cu o restauraţie ruşinoasă”. Într-o lume „în care o manipulare globală va lua locul Gulagului. Iar noi, românii, deja nu mai avem România. În numai şapte zile România a recuperat 45 de ani de stagnare. După 20 de ani ea a pierdut aproape totul. Dacă nu şi mai mult decât a avut. La 20 de ani de la Revoluţie, România nu mai are nimic de pierdut, pentru că nu mai are nimic. Această poveste tragică a istoriei româneşti, Revoluţia, a dat românilor mai multă libertate decât puteau să ducă!”

Aşa este scrisă toata cartea.  O carte conectată la cele mai înalte tensiuni, cu cuvinte de foc, dar o scriere aşezată sub porunca nobilei tiranii a lucidităţii şi adevărului. În ultimele rânduri ale cărţii, Claudiu Iordache lasă să se înţeleagă că nu va mai scrie despre Revoluţie. Nu-l credem. De data aceasta, nu-l putem crede.”

Corneliu Vlad – Amos News, 8 februarie 2011

Imagini de la lansarea cărții REVOLUȚIA ROMÂNILOR

21 decembrie 2010, Librăria Mihail Sadoveanu, București

Tahrir – Piața Libertății

Tahrir

Piața Libertății

18 zile eroice

Ora libertății bate în acest moment în Egipt. Cairo este astăzi capitala acestei libertăți. Cu 21 de ani în urmă, flacăra libertății s-a aprins în România: la Timișoara, la București, la Arad, la Cluj, la Sibiu, la Brașov, dar românii s-au grăbit s-o stingă. Și de atunci întunericul a coborât asupra României.

Popoarele au și această putere. Când par definitiv îngenuncheate, ele se ridică în picioare și își recapătă dreptul la libertate. Victoria libertății este cea mai frumoasă sărbătoare a istoriei. Să o celebrăm, atunci, acolo unde ea a fost obținută și în numele tuturor celor ce pun libertatea mai presus de viața lor. Și să ne amintim și extraordinara solidaritate a românilor coborâți în stradă pentru a înfrunta represiunea  unei dictaturi sângeroase (În Egipt armata nu a tras în poporul său!), precum și cântecul Timișoarei din decembrie 1989: „Libertate! Libertate!”

Astăzi, 11 februarie 2011, după peste două săptămâni de luptă în Piața Tahrir a libertății lor, libertatea lumii vorbește în limba Egiptului!

Ceea ce dovedește Egiptul astăzi e că o Revoluție nu se organizează. Revoluția se întâmplă. Revoluția este.

„Totul e stupefiant în această revoluție, începând cu calmul, cu civismul său…” (Le Liberation)

„Asta e ceea ce cerem: respect, demnitate… spune Mohamed, instalator venit din Alexandria. Plătesc din banii mei, dar nu-mi pasă dacă voi fi ruinat, măcar vom fi liberi!” (Le Liberation)

„Este o revoluție! Amploarea sa este a celor care nu mai pot fi împiedicați să afirme că Egiptul de după 25 ianuarie e radical diferit de cel dinainte. Vocea poporului s-a ridicat cu claritate și mult curaj, afirmând că această schimbare este inevitabilă. Tinerii egipteni, susținuți de ansamblul generațiilor, spun astăzi ceea ce nimeni n-a îndrăznit să rostească timp de mai multe decenii. Eu repet, este o revoluție!” (Secretarul General al Ligii Arabe, Amr Moussa)

Un maior din armata egipteană, care s-a alăturat manifestanților din Cairo, a anunțat  că alți 15 ofițeri de diferite ranguri s-au dus de asemenea în Piața Tahrir pentru a lua parte la proteste, transmite Reuters în acest moment. „Mișcarea de solidaritate cu poporul a forțelor armate a început!”

„Circa 15 ofițeri s-au alăturat revoluției poporului. Scopurile noastre sunt aceleași cu ale poporului!”

„Ceea ce i-a determinat pe acești ofițeri și pe mine să ne alăturăm revoluției este jurământul de credință pe care l-am depus când am intrat în armată – să protejam națiunea,” a spus Shouman când a fost întrebat dacă ofițerii nu riscă un proces la curtea marțială. Protestatarii l-au ridicat pe Shouman pe umerii lor, strigând „Armata și poporul sunt împreună!”

UPDATE ora 21: La câteva ore după fuga dictatorului Mubarak, șeful Armatei egiptene salută memoria martirilor căzuți în lupta pentru libertate!  La 21 de ani din Decembrie 1989, capi ai Armatei Române nu recunosc și nu respectă Revoluția Română!

O trilogie a declinului românesc

România în care ni s-a născut sufletul!

Naufragiul unei speranțe.

In memoriam Vasile Paraschiv

A murit Vasile Paraschiv.

A murit o pagină de istorie. O pagină a curajului unei conștiințe românești. O pagină a singurătății în mijlocul mulțimilor insensibile la demnitate. Singurătatea impusă, în România, celor merituoși! Îi pierdem, unul după altul, pe cei puțini! Dar cui îi pasă?

A murit Vasile Paraschiv. Și nici un clopot festiv nu a tulburat liniștea complice. Și nici un cortegiu de bocitori nu l-a condus pe ultimul drum!Oh! Doamne, cât de bine ne simțim în informa normalitate!

Se retrage, încet-încet, din România, sub pământ, spiritul temerar, spiritul eroic.

Și să nu uităm!

El a refuzat România așa cu este. Romania, la rândul ei,  l-a refuzat pentru că nu a putut fi asemenea lui!

A murit Vasile Paraschiv.

A trăit 82 de ani printre noi și va trăi etern pentru România!

Dumnezeu să-l răsplătească așa cum noi n-am fost în stare!

Mozart trăiește!

Prin Mozart ne-am înălțat

până la

Dumnezeu

atingându-i

Lira!

Într-o zi de marți, 27 ianuarie 1756, la ora 8 seara, s-a născut

Wolfgang Amadeus Mozart.

Iată unde ați ajuns!

La început de an

2011

într-o țară sub ocupație

unde se guvernează prin decrete

și oamenii

își

abandonează libertatea

de teama puterii

totalitare

Iată unde ați ajuns!

 

„Regimurile totalitare pot obține totdeauna o formă de  colaborare

din partea celor aflați în puterea lor!” (Norman Davies)

 

Iată unde ați ajuns!

La respingerea adevărului, justificată de lașitate și teamă!

La obișnuința cu viața veselă în slujba stăpânului și în ghetoul moral!

La refuzul de a rosti numele autorilor dezastrului românesc!

La teama de voi înșivă, de trecutul vostru, de compromisurile voastre, de trădările voastre…

(Oare voi nu veți fi găsiți în dosarele lor?)

Și, totodată, pedeapsa meritată pentru că n-ați crezut în existența unei Revoluții curate!

O Revoluție care ne-ar fi putut salva.

Refuzul Revoluției ne-a condamnat la surparea ce i-a urmat, ca și la dezastrul la care asistăm cu brațele încrucișate!

(Dar oare sunt destule numai șapte zile într-un secol pentru a ne apăra libertatea?)

Între timp, românii din 1989 au ajuns românii din 2011!

O generație de “râme în așteptare”…

Trăind până la capăt frica, frica desfigurantă, frica irațională, frica dezonorantă…

Le sunt sacrificate drepturile, unele după altele, și ei nu scot un cuvânt!

Au  fost puși în lanțuri și nici măcar nu le văd!

Se roagă la Dumnezeu deși îi refuză poruncile.

Caută, ca orbii, “salvatori” pentru a lupta din nou în locul lor!

Deși i-au înmormântat o dată!

O aplaudă pe Cristiana Anghel, dar n-o urmează, se extaziază în fața gestului lui Adrian Sobaru, dar nu sar de la balconul unor conștiințe năruite pentru a striga: “Libertate!”

Iar când faptele de curaj se produc, le întorc spatele!

E o mișelie să ceri sacrificiul unor oameni doar pentru a-i uita mai târziu!

Iată astăzi, la 21 de ani de atunci, unde ați ajuns:

O țară de „revoltați” pe net, de „eroi” în forumuri, de „protestatari” pe blog, o imitație ridicolă de curaj!

Solidari în resemnare și teamă,

tăceți,

lipsiți de simțire!

E tot ce ați învățat să faceți? Să consimțiți. Să vă resemnați. Să treceți cu vederea. Să protestați fără voce. Să cârtiți. Să nu vă pese. O națiune de ventriloci ce reînvie, din neputință, poveștile cu Bulă, Radio Erevan și Mitică!

Ori să abandonați țara lupilor, ca niște lași!

Revoluția românilor a rămas în urmă ca un vis frumos al unor fapte exemplare.

(Încă mă dor zilele din Decembrie!)

Ce veți restitui generației care v-a redat libertatea?

Martirii voștri din Decembrie 1989 au scandat, murind, numele Libertății!

Voi astăzi ce scandați, români?

Voi, ce priviți cu teamă până și lupta neamurilor din jurul vostru pentru libertatea lor!

Sunteți o națiune de captivi, dar nici nu vă pasă.

De sclavi nici măcar fericiți!

Ați întors spatele onoarei de a fi român!  Furați, mințiți, trădați ori o ștergeți din țară. Ori acceptați toate astea.

Atunci măcar nu vă plângeți!

Voi ați vrut să fie așa!

Voi ați venit în sprijinul celor ce au uzurpat Revoluția!

Voi ați pus umărul la restaurația lor! Voi v-ați vândut votul pe un pumn de arginți. Voi continuați să-i admirați pe stăpânii vremelnici!

Și singura recompensă este un nou dictator pe măsura greșelilor voastre!

Cine vi le mai poate ierta?

Degeaba îngânați, spășiți: Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte!

Căci România românilor patrioți ce au purtat cândva numele lui Kogălniceanu, Brătianu, Eminescu ori Cuza, astăzi nu mai există!

24 ianuarie 2011

Mihai Eminescu

La 161 de ani

de la nașterea lui

Mihai Eminescu,

în timpul prăbușirii României

sub privirile goale

ale românilor contemporani…

Patrie a sufletelor noastre,

tu, Românie,

fii iubită de fiecare dintre noi

ca de Mihai Eminescu!

La trecutu-ți mare, mare viitor!

Mama noastră, una a tuturor,

lasă-mă să-ţi sărut mâna neprihănită,

dăruindu-ți smeritele mele cuvinte.

Dragostea de tine să te fericească,

odată cei Noi suntem Tu!

Frumoasa noastră Românie!

Fraţi români de pretutindeni,

să vă dea puterea s-o îndrăgiţi

cum vă îndrăgește: neabătut, și cum merită,

pentru totdeauna,

România noastră!

Tu le dai tuturor numele tău,

tu ești steaua care ne călăuzeşte,

grădină a Maicii Domnului,

Cea dăruită iertării rătăciţilor Ei.

Românii îşi datorează adevărul tău.

Numai cei care te  merită

te pot pierde. Numai cei

care te pierd nu

te merită.

Tu, țară de luceafăr

a poetului

Mihai Eminescu!

Revoluția Românilor – Sfârșit de poveste

În ziua de 21 Decembrie 2010, la Librăria Mihail Sadoveanu din București, orele 16, va avea loc lansarea celei mai recente cărți semnate Claudiu Iordache: „Revoluția Românilor – Sfârșit de poveste”, dedicată oamenilor simpli care prin curajul și jertfa lor au făcut cu putință, în Decembrie 1989, victoria unei revolte de stradă însuflețite de zeci de mii de români.

Celor morți, uciși din ordinul dictatorului Ceaușescu, celor mutilați, grav răniți, arestaților, schingiuiților și tuturor luptătorilor Revoluției care au ieșit în calea armelor cu un curaj niciodată asumat până atunci,

această carte lor și numai lor le este dedicată!

Revoluția Românilor – Sfârșit de poveste

…Părăsind acest text dedicat faptelor contemporanilor mei caut să amintesc că uitarea sacrificiilor Revoluției nu poate fi decât vinovată. Istoria nu ține loc de onoare. Ea consemnează totdeauna și atitudinea oamenilor – au acceptat, au fost părtași, s-au opus, au forțat un deznodământ? În varianta târzie a „urmașilor mei Văcărești” ori a „hronicului românilor”, cronicarul este un învățător. El întoarce în prezent o istorie altfel irevocabilă, pentru a-i conferi un statut moral. Umanitatea zbuciumată se întregește în cunoașterea trecutului ei. Ea continuă să palpite chiar și după ce viața din ea s-a scurs. Iată de ce nu lăsăm cimitirele să se odihnească. Pentru că ele continuă să vorbească. Și datoria istoricului este să traducă acest logos, acest lamento al timpului trecut. O identitate națională este, totodată, o carte de istorie. Marile popoare au avut dintotdeauna parte de mari istorii. Noi, românii, nu ne mai putem permite să uităm. Suntem pentru că într-un anume fel am fost! Douăzeci de ani după ce Revoluția Română a deschis o pagină providențială unei generații înlănțuite pe o columnă a servituții, merită să revenim pentru a aduce un omagiu Lepei Bărbat, prima victimă a represiunii, lui Sorinel Daniel Leia, Cristinei Lungu, de numai doi ani, împușcată în inimă între părinții ei, în 17 decembrie, pe Calea Girocului, Rodicăi Luca, Leontinei Banciu, lui Mihai Gâtlan, lui Lucian Matiș și celorlalți martiri, celor patruzeci și patru de suflete arse la crematoriul Cenușa, ca și tuturor celor ce au pierit atunci pentru libertatea noastră.

Iar în rest, cu toate ale ei, fapte, dovezi, mărturii, interpretări, cruci cernite, jerbe, flăcări veșnice, cimitire, monumente, columne, lacrimi, evocări, regrete, remușcări, amintiri pioase, Revoluția Românilor de la 1989, o poveste încheiată…

Uneori amintirea zilelor din Decembrie îmi întoarce viața într-un ținut înfricoșător… Dar o carte despre Revoluția din Decembrie 1989 nu este Revoluția din Decembrie 1989! O prăpastie se deschide subit între realitate și înțelegerea ei. Istoria încearcă să umple această fisură deși, între timp, realitatea devenită trecut încetează să mai existe. Dar  Timișoara cuprinsă de delir continuă să stăruie în memoria mea… Îi aud subit strigătele, scandările, îi văd umbrele încleștate în înfruntări, privesc chipul adolescentelor luptătoare din tablourile revoluțiilor pariziene, mai vechi cu 200 de ani, o recunosc pe Maria Rosetti, coborâtă din tabloul lui Constantin Rosenthal, înfășurată în steagul tricolor, cu privirea înflăcărată sfidând noaptea tuturor amenințărilor de pe treptele Catedralei timișorene. Aud gloanțele congelând întunericul, trupurile prăbușite care se afundă în asfalt, mulțimea repetând obsesiv fiecare literă a cuvântului libertății, și pe deasupra tuturor barda care nu a mai apucat să cadă peste gâtul poporului revoltat. Istoria este o descifrare de fantasme trăite. Au trecut 20 de ani de atunci, o tăcere grea de două decenii… Moartea, an după an, a acelora care au îndrăznit… Crucile veghind deasupra locului gol… Gloria este un ecou inutil. Surâsul atâtor chipuri ce nu mai pot fi înviate. Cel mult vindecate, uitându-le… Da! I-am uitat! Ignoranța, indiferența, apărarea înaintea fantomelor remușcărilor… Revoluția Românilor e astăzi un cimitir. Pătrundem tot mai rar și tot mai neîncrezători în rezervația unor amintiri deja mortificate. Mă opresc uneori acolo ca să privesc, absurd, chipul unui sigiliu. Au fost cândva un copil, o femeie tânără… Au fost. Și acum sunt aici unde nu mai sunt, scufundați în pământul unei memorii care își refuză remușcările, pentru a uita, în fiecare dintre noi, sacrificiul unui spasm eroic, gratuit și ireversibil…

Ajuns aici,  la capătul acestor rânduri, îmi iau rămas bun de la acest trist subiect al vieții mele, Revoluția mea, pentru totdeauna

17 decembrie 1989

17 decembrie 1989. Ziua în care pe străzile Timișoarei au fost împușcați, din ordinul lui Ceaușescu, zeci de români. Au murit pentru vina de a fi vrut libertatea poporului lor.

Au murit pentru ca 21 de ani mai târziu ingratitudinea românească să nu-și mai amintească numele, sacrificiul și martirajul lor. Au murit pentru a fi uitați!

Îmi cer iertare astăzi, trist, smerit și rușinat, în numele neamului meu!

Dumnezeu să odihnească sufletele lor curate!

Grec

„Il fut un grec. L’humanite ne produit rien de plus parfait.”

Kavafis

In toamnă va avea loc lansarea celei mai recente cărţi ale mele, „Grec”. O călătorie în templul interior…

Dictatura

Legea Lustraţiei

după 20 de ani

Lovitura de Stat a lui Traian Băsescu

după

dictatura lui Nicolae Ceauşescu:

1104 morţi!

Câţi vor mai trebui să moară pentru libertate?

Acum dictatura este completă! Regimul de origine securistică a uzurpat total puterea statului român. El controlează Parlamentul, Guvernul, DNA, Procuratura Generală, Curtea Constituțională, Consiliul Suprem al Magistraturii, Consiliul Economic Social, Serviciul Special de Telecomunicații, conducerea TVR, Agenția Română de Presă, serviciile de forță și Președinția României. Șeful statului  a colaborat cu Securitatea. Numele lui este Traian Băsescu. A pus mâna pe putere prin fraudă morală. Acum dictatura care-i poartă numele este deplină. (O lege a lustrației, astăzi, ar viza în primul rând pe colaboratori ori informatori, pe foștii ofițeri de securitate, pe făptuitorii ordinelor lor scelerate, o lege pe care aș saluta-o din toată inima chiar dacă ea ar sosi atât de târziu!) Poporul român este iarăși lipsit de drepturi și libertate. Căzut în capcana unei false democrații, el nu mai are mijloace să intervină în apărarea drepturilor sale furate. Aceasta este Dictatura lui Traian Băsescu! Omul care dacă ar fi fost în locul lui Ceaușescu, în decembrie 1989, ar fi produs și mai multe victime! Traian Băsescu este chipul nou al unei dictaturi vechi! El este, totodată, expresia românească a abandonării de către cei mulți a libertății tuturor. Poporul a tăcut vreme de douăzeci de ani. O tăcere care astăzi îl costă! O tăcere de moarte. Dar România are dreptul la viitor. Ea nu mai poate accepta povara unui nou totalitarism. Ea a început să se miște și doar o putere iresponsabilă e în stare să ignore aceste avertismente. O dictatură primitivă, cu un dictator primitiv, față în față cu poporul pe care îl flămânzește. Un regim oligarhic uzurpator, cinic, fățarnic și lacom.

Întreb revoluţionarii, acum, când populația României este sacrificată de oligarhia politică a lui Traian Băsescu, dacă au uitat împotriva cui s-au revoltat în Decembrie 1989? Oare se tem revoluţionarii mai mult de Băsescu decât s-au temut de Ceauşescu? Oare şi-au lăsat cumpărate conştiinţele cu pomenile guvernului, ştiindu-se deja că acestea vor fi retrase? Oare liderii asociaţiilor s-au lăsat corupţi ori infiltraţi de putere? Le cer solidaritate cu poporul român! Tăcerea de astăzi revoluționarilor îi va descalifica pentru totdeauna!

Întreb intelectualitatea, care a lipsit în Revoluția din Decembrie, dacă mai poate rămâne cu brațele încrucișate! Întreb conștiința românească dacă are un răspuns la autoritarismul care a cotropit România. Îi întreb pe Gabriel Liiceanu, pe Patapievici, Cărtărescu ori Tismăneanu, noul CPEx intelectual al lui Traian Băsescu, membri ai coteriei confortabile de sub controlul fostei Securități, dacă vor continua să sprijine noua dictatură, prefăcându-se, ipocriți, că apără România de Iliescu, comunism și kgb! Uită aceștia că Securitatea, pentru poporul român, a fost plutonul de execuție al dictaturii lui Ceaușescu? Cum pot trăi în această minciună? Acum ei trebuie să aleagă la lumina zilei între Băsescu și România! Iar alegerea le va pecetlui definitiv biografia. Chiar n-au nici cel mai mic respect pentru poporul acesta chinuit, chiar nu le e milă de mama bătrână a națiunii române care plânge de neputință în fața palatului lui Ceaușescu, după 20 de ani de la căderea lui? Crede Traian Băsescu că va mai apuca finalul mandatului său? Ura cu care își înfruntă poporul pe care îl conduce este, în sine, ultimul simptom al cancerului care îi macină regimul! Regimul Securității!

Eu, cel, puțin, cunosc încă de pe acum răspunsul. Istoria nu va avea din nou răbdare. Acum, ori la toamnă, ori la iarnă, ori foarte curând, România va ieși în stradă, în strada libertății sale, pentru a-și pretinde drepturile. România va exploda. Și atunci vom fi părtași cu toții la crima de a nu ne fi smuls la timp România din ghearele Dictaturii. Dictatura securistică. Dictatura lui Traian Băsescu. Dictatura asupra fricii, tăcerii și lașității noastre!

Regimul ucigaș și victima complice

Cum este posibil ca, de dragul complicității cu demnitarii lipsiţi de onoare ai României de lângă noi, atât de mulţi români să susţină Regimul Ucigaş instalat prin fraudă morală în fruntea statului lor?

Regimul Ucigaș se dovedește  încă mai puternic decât pare. Regimul Ucigaş a lichidat proprietatea românească, împiedicând o ţară întreagă să mai producă propria-i pâine, a făcut din lege şi oficianţii ei slugile puterii vicioase, şi regimul acesta încă se mai vrea la putere! Regimul Ucigaş închide astăzi şcolile, spitalele, muzeele şi teatrele, regimul ucigaş este autorul istoriei alternative a unei naţiuni ce se legitimează strict prin propria istorie. El trădează, înşeală şi minte aşa cum respiră. Sperjurul îi vine ca o mănuşă. Oamenii lui distrug acolo unde nu mai au ce fura, dar, iată, de la un moment dat urmele dezastrului nu mai pot fi ascunse. Regimul Ucigaş a făcut din România colonia propriilor sale acte nelegiuite. Războiul Regimului Ucigaş cu biata Românie este pe terminate. Ea nu mai e liberă să-şi decidă destinul, nu mai are trecut, nu mai are cultură, nu mai are avere, nu mai are viitor, are, din nefericire pentru ea, în exerciţiu pe termen lung, durabila alianţă între Regimul Ucigaş şi Victima Complice! Nu putem vorbi despre sănătatea morală a unei ţări dacă nu aruncăm o privire în oglinda intelectualilor pe care-i are. În aceste zile, nu vom descoperi acolo decât o efigie a dezonoarei “clasei gânditoare”, decât chipul slut al unei elite oportuniste, cinice, ipocrite. «Ce-i mână» pe profesorii spărgători de grevă să stea deoparte când dăscălimea română apără drepturile la demnitate ale ţării întregi, ce se întâmplă în conştiinţa descompusă a coteriei colaboraţioniste, ce se întâmplă în percepţia masochist-schizofrenică a celor care se mai tem încă de “pericolul roşu”, ignorând pericolul Regimului Ucigaş? Un regim care şi-a aservit “morala” puterii discreţionare, justiţia, procuratura, administraţia, cu aerul obtuz că nu i se mai poate opune nimic… Cu cât sunt mai mici abuzurile din perioada comunistă decât cele din era Regimului Ucigaş? Un regim ucigaş este cel în care întreţinerea unui apartament de periferie costă mai mult decât pensia celui ce-l locuieşte, un regim ucigaş este cel în care pentru furtul unei pâini eşti aruncat în închisoare, în timp ce furtul calificat al averii unei ţări întregi se răsplătește cu onoruri și funcții!

Cândva a avut loc o Revoluţie din Decembrie, care în vederile Regimului Ucigaş ori nu a avut loc niciodată, ori a avut loc cel mult o «loviluție» din decembrie!  De-ar fi ştiut românii, atunci, că se sacrifică pentru venirea la putere a Regimului Ucigaş, poate că ar fi ales să trăiască! Regimul Ucigaş este regimul Ceauşescu ascuns în filo-americanism şi în pseudo-europenism! Regimul Ucigaş duce România în Europa mai mult moartă decât vie. A adus în Europa o Românie care agonizează? Asta nu mai e problema Regimului Ucigaş. El îşi suflecă deja mânecile pentru un nou rapt. Încă patru ani de dictatură prezidenţială şi nu va mai fi nimic de făcut! În această afacere, in extremis, Regimul Ucigaş are încă pe cine conta. Ba pe devianţa monstruoasă a unor caractere “de vârf”, ba pe o fundaţie pentru democraţie, ba pe o ocultă internaţionalistă, ba pe o afacere cu borduri, ba pe o tehnică de şantaj, ba pe complicitatea canaliilor, ba pe un colaboraţionism tot mai greu de ascuns, ba pe o minciună guvernamentală, ba pe o mizerabilă susţinere intelectuală din partea noilor valeți de curte… Şi în toată această aventură a descompunerii politicianiste, sprijinul neţărmurit al Regimului Ucigaş continuă să fie casta la vedere a excreției securiste, reprezentată la vârf, în fruntea statului, în fruntea Consiliului Suprem al Magistraturii, în fruntea Consiliului Economic și Social, în fruntea Serviciului Special de Telecomunicații, în conducerea TVR și a serviciilor de forță care, în regimul Băsescu, nu mai servesc România, servind, în schimb, conducătorul României!

Și nu vă mai temeți astăzi a pronunța numele Securității! Unii au plătit cu viața pentru ca această spaimă lașă să nu mai pângărească sufletul României!

Sunt mândru de poporul meu!

SUNT MÂNDRU DE POPORUL MEU!

19 mai 2010

Revoluția românilor – Sfârșit de poveste

Am încheiat recent un manuscris dedicat Revoluției din Decembrie.

REVOLUȚIA ROMÂNILOR – Sfârșit de poveste

El va vedea lumina tiparului în această primăvară.

Ultimele evenimente de la București dovedesc că regimul autoritar de la Cotroceni nu ezită când vrea să dea cu barda în grumazul poporului român! Securitatea lui Traian Băsescu nu și-a pierdut reflexele ucigașe. Ea continuă să izbească în ființa îmbătrânită a unei generații care a făcut o revoluție doar pentru a abjura mai târziu de ea.

Un trecător întâlnește un om înlănțuit. El se oprește, îi desface lanțurile, redându-l propriei libertăți.

Mai târziu avea să-l găsească în același loc.

Pe neașteptate, omul înlănțuit

din nou începe să-l blesteme.

„De ce m-ai eliberat?

Ca să mă arunci în calea nenorocirilor?”

„Dar tu unde ai fost în timpul acesta?”,

îi răspunde trecătorul

și pleacă trist și resemnat

mai departe.

Unde a fost generația noastră

când i-au fost confiscate

drepturile și libertățile?

Cui i-a predat ea puterea obținută

în urma sacrificiilor Revoluției?

Ea, care astăzi își

plânge soarta în timp ce își insultă

martirii…

*

(Revoluția românilor – Sfârșit de poveste)

Revoluția Română a alungat un dictator, a forțat poarta drepturilor și libertăților pentru un popor aservit, i-a oferit un parlament ales, un guvern numit, o constituție democratică. A deschis frontierele și-a oferit românilor un acoperiș deasupra capului! Păcat că ofranda Revoluției a fost pângărită, pentru ca românii să îmbrace din nou haina servituții. În zilele Revoluției românii  au vrut schimbarea, au vrut altfel, au vrut altceva, și-au înfruntat obediența inculcată și s-au vrut liberi! Dreptul la libertate! “Să fim liberi ori să murim!” Nu cunosc oameni mai liberi decât cei care au ieșit pe străzile României în Decembrie 1989! Francis Fukuyama a oferit cuvinte ilustre acestui sentiment!

„Situaţiile revoluţionare nu apar fără ca cel puţin câţiva oameni să fie gata să‑şi rişte viaţa pentru o cauză! Revo­luţionarii care s‑au luptat cu securitatea lui Ceauşescu, studenţii chinezi care au stat în faţa tancurilor în Piaţa Tien‑an‑men, lituanienii care s‑au luptat cu Moscova, ruşii care şi‑au apărat parlamentul, au fost cei mai liberi şi de aceea cei mai umani dintre oameni. Dar când ei au reuşit, când în urma luptei lor s‑a format o societate stabilă, posibilităţile lor de a mai fi la fel de liberi ca în luptele revoluţionare au fost desfiinţate…”

Omenirea întreagă a urmărit cu neobișnuit respect această aventură a libertății, în care poporul român și-a regăsit demnitatea. Simpatia pentru sacrificiile lui a fost nemărginită. Dar foarte repede a venit timpul dezamăgirilor. Al supraviețuitorilor cu capul plecat.  Al cinismului, al ipocriziei, al abjurărilor, al uzurpărilor, al renegaților… Al regresului… Al reacțiunii… Al unei dictaturi piezișe… Al autoritarismului cu iz de totalitarism…  Al abandonării principiului dreptății… Al surpării sistemului, al marasmului general… Cam atât au durat iluziile. Douăzeci de ani. Căderea în istorie s-a accelerat. La ce mai poate spera o generație înfricoșată, împovărată de remușcări, în al cărei aer irespirabil oamenii de conștiință abia mai supraviețuiesc, o generație obișnuită să trăiască în refuzul adevărului elementar că orice ființă omenească are dreptul, în scurta ei viață, la ceea ce părinții libertății Americii statuau în Declarația de Independență a Statelor Unite din 4 iulie 1776:

„Noi susţinem că aceste adevăruri sunt de la sine evidente, că toţi oamenii sunt creaţi egali, că ei sunt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea sunt: Viaţa, Libertatea şi dreptul la Fericire. Pentru apărarea acestor drepturi au fost instituite guverne între Oameni, care îşi derivă puterile chiar în consensul celor guvernaţi. Astfel încât ori de câte ori oricare formă de guvernământ devine distructivă acestor scopuri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau s-o înlăture şi să instituie un nou guvern, bazându-şi întemeierea sa pe astfel de principii şi organizându-şi puterea astfel încât să asigure în modul cel mai eficient Siguranţa şi Fericirea sa. (…) Dar când un lung şir de abuzuri şi uzurpări, urmărind în mod invariabil acelaşi scop, dau la lumină intenţia de a le transforma într-un Despotism absolut, este dreptul lor, este datoria lor să înlăture un astfel de Guvern şi să asigure noi apărători ai siguranţei lor viitoare.”

Revoluția din Decembrie nu a netezit căile viitorului. Drumul este din nou blocat. Dar o altă mișcare de amploarea celei din decembrie 1989 nu se întrevede. ”Ultima soluție, încă o revoluție!” rămâne o jalnică fanfaronadă. Noul regim nu mai lasă loc dreptului ultimativ al poporului de a-și face dreptate cu armele revoltei. Săracii, năpăstuiții au fost atrași de către cei puternici într-o enormă capcană. Ei nu mai au drept la fericire. Veșnic îndatorați de cheltuielile guvernului lor, își vor duce zilele din plata infinită a unor dobânzi la niște datorii pe care nu ei le-au făcut. Istoria viitoare va fi a unei „pacificări” forțate, în care manipularea va lua locul Gulagului. A aresta mintea, și nu trupul, este ultima soluție a unei dictaturi invizibile.

Este, poate, drumul spre sfârșitul începutului unui neam oropsit. În aceste circumstanțe, România postrevoluționară, fără suveranitate, fără resurse, fără putere, va deveni o marionetă în mâna celor ce o conduc la dezastru. Dar nu Revoluția română este de vină, ci neputința celor mulți, care n-au reușit să păstreze roadele sacrificiului în propriile mâini. Revoluționarii au luptat 7 zile. Națiunea română, din sânul căreia ei au apărut, ar fi trebuit să le continue lupta. Dar a renunțat prea repede la ea. Libertatea este un trofeu. Libertatea nu e pe gratis. Întotdeauna cineva plătește!

Un lucru e însă sigur. Revoluția a dat românilor mai multă libertate decât puteau să ducă! Darul Revoluției a fost risipit. 20 de ani mai târziu, românii sprijină o dictatură implicită. Ei sunt primii care nu mai cred în revoluția lor. O virtute colectivă care e tratată ca și cum n-ar fi existat. O generație care și-a înfruntat soarta, a învins-o și apoi s-a lăsat, ca înainte, la îndemâna inconsecvențelor ei. Revoluția din 1989 a învins. Revoluția de la 1848, parte a primăverii popoarelor, a fost învinsă. Aș fi preferat să o trăiesc pe a doua. Să cunosc generația de aur a românității. Să fiu mândru că sunt contemporan cu Alecsandri, cu Alecu Russo, cu Costache Negri, cu Kogălniceanu, cu Alexandru Ioan Cuza, cu Magheru, cu Tell, cu Rosetti. Cine a iubit cu mai mult respect, cu mai multă duioșie poporul român decât Nicolae Bălcescu? În Decembrie 1989 mulțimile au cântat imnul trecutului: „Deșteaptă-te, române!” Dar românul nu s-a trezit. Și nu se va trezi curând. Prea mult glod i-a îngreunat, de-a lungul vremurilor, inima. O inimă a lumii noastre care încă nu a fost dezgropată.

Altfel, mulțumiți să fim că Dumnezeu ne-a oferit și atât.

Șapte zile din nemărginirea sa.

Scrisoare adresată domnului Volodea Tismăneanu

Urmăresc cu tristă curiozitate aventura dumneavoastră prin istoria recentă a României! Bărbat cu o robustă cultură comunistă, aţi avut posibilitatea pe care v-a oferit-o victoria Revoluţiei Române să vă convertiţi surprinzător la o dreaptă abuzivă şi necruţătoare. Cu ocazia discuţiilor pe care le-am purtat împreună în anul ‘90 nu mi-aţi făcut impresia aceasta. Păreaţi avid să aflaţi date noi despre desfăşurarea Revoluţiei şi interesul dv. m-a bucurat. Nu aveam cum să anticipez că, 20 de ani mai târziu, aveaţi să deveniţi Marele Inchizitor al “evenimentelor” din decembrie!

Ce nu vă place la această Revoluţie? Că n-aţi participat în nici un fel la succesul ei? Vă mistuie remuşcările? Regretaţi că nu v-au izbit pe dumneavoastră gloanţele dictaturii? Regretaţi că nu vă puteţi bucura că aţi scăpat cu viaţă în zilele lui Decembrie?  Nu vi se pare că aţi avut noroc că n-aţi făcut parte din lotul de români împuşcaţi în spitale la Timişoara şi arşi în crematoriu la Bucureşti? Ori astăzi nu vă mai împăcaţi cu insignifianţa dumneavoastră? Eu o trec cu vederea. Oamenii sunt ceea ce fac. În Revoluţia Română, împreună cu camarazii mei, mi-am făcut datoria. Am apărat libertatea unui popor orfan de drepturi. Dumneavoastră, în schimb, aţi beneficiat din plin de aceste drepturi. Într-o discuţie cu fostul ministru de externe Ştefan Andrei, acesta mi-a spus: “Accept ca dumneavoastră să ne condamnaţi, dar un Tismăneanu în nici un caz! A fost un favorit al Elenei!” Merită să continuaţi dumneavoastră această discuţie cu dl. Ştefan Andrei. Dar, până una-alta, constat că trofeul Revoluţiei vă tentează până la orbirea bunului simţ!

Pretindeţi, după ce l-aţi eliminat pe Marius Oprea cu mijloace strict bolşevice, să acaparaţi şi Institutul Revoluţiei Române. Cu ce drept? Cu ce temei? Până la înfiinţarea IRRD (anul 2004) nici un institut de Istorie recentă nu a dedicat studiul său faptelor Revoluţiei. IRRD a apărut pe un teren virgin şi în condiţii dificile, cu un buget restrâns, într-o ţară ocupată de forţele trecutului (ce pretind tot mai agresiv că în Decembrie 1989 nu a avut loc o Revoluţie, ci o Lovitură de Stat – teza lui N. Ceauşescu), cercetarea sa istorică a reuşit să edifice Biblioteca Revoluţiei Române. Au fost editate publicaţii şi cărţi puse în serviciul adevărului istoric. A fost scrisă o Istorie a Revoluţiei Române, istorie tradusă în engleză, franceză şi spaniolă şi oferită la capătul anului trecut ambasadorilor europeni acreditaţi la Bucureşti, au fost tipărite Istoria Revoluţiei în Banat, Istoria Revoluţiei la Bucureşti, Istoria Revoluţiei în Transilvania, Dicţionarul General al Revoluţiei Române, Cronologia Revoluţiei, volume de documente şi mărturii, Istoria CPUN, a fost editată revista Clio şi 25 de numere ale Caietelor Revoluţiei, au fost organizate simpozioane internaţionale la lucrările cărora au participat zeci de cercetători din Europa şi Statele Unite… Dar mă opresc aici. Nu dumneavoastră trebuie să vă prezint un raport de activitate, ci opiniei publice! Astăzi, la peste 20 de ani de la Revoluţia noastră, dumneavoastră vă programaţi, pe terenul confiscat al fostului Institut de Investigare a Crimelor Comunismului, să deschideţi noi cercetări pe problematica Revoluţiei şi a mineriadelor. Prea târziu, domnule Tismăneanu! Colegiul Naţional al IRRD este format din persoane care au avut un rol dominant în Revoluţie, la Timişoara, la Bucureşti, la Braşov, la Sibiu, la Cluj, la Arad. Ei, împreună cu istoricii Consiliului Ştiinţific, decid asupra cercetării IRRD. Ei cauţionează acurateţea studiilor sale. Spre dezamăgirea dumneavoastră, probabil, IRRD nu este „Institutul lui Iliescu”, Ion Iliescu fiind însă singurul dintre cei trei preşedinţi post-decembrişti care a sprijinit înfiinţarea lui! IRRD caută să salveze de asaltul forţelor restauraţiei securiste dovezile curajului şi abnegaţiei unui popor întreg. Desigur, sunteţi om de ştiinţă şi vă interesează adevărul! Căutaţi-l, mai degrabă, în oglinda în care obişnuiţi să vă scăldaţi uneori conştiinţa.

Stimate domnule Tismăneanu, v-aş mai reaminti ceva! Aţi condus Comisia prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. (Aţi avut chiar cinismul să vă condamnaţi tatăl, un comunist care a crezut în convingerile sale!) Cu ce efect? V-aţi pus, de fapt, în serviciul acelor forţe întunecate care au menţinut sub teroare România vreme de 45 de ani. Vă permiteţi astăzi să emiteţi judecăţi şi să daţi sentinţe morale? Dumneavoastră? Şi oamenii din coteria dv. cu trecut cel puţin obscur? Nu dumneavoastră aţi fost membru fondator al Frontului Democratic Român, primul partid antitotalitar întemeiat în 20 decembrie 1989! Nu dumneavoastră aţi fost membru fondator al Societăţii Timişoara! Nu dumneavoastră aţi propus Parlamentului anilor ‘90 Moţiunea privind accesul la Dosarele de Securitate a celor din puterea legislativă, executivă şi judecătorească! Nu dumneavoastră aţi publicat cu orice risc, în decembrie anul trecut, cartea Securitatea – confiscarea unei naţiuni. Nu dumneavoastră aţi trăit ani în şir ca prizonier de conştiinţă în propria lui ţară, pentru vina de a nu fi lăsat să fie uitate crimele din Decembrie!

În calitatea pe care o am, de director al IRRD, pot ieşi în întâmpinarea unor bune intenţii, dacă le aveţi. Dar mă tem că pur şi simplu executaţi o comandă imundă! Istoria recentă nu poate fi anexată. Şi nu vom accepta să fie confiscată! Ameninţările dumneavoastră nu ne tulbură! Nu mai aveţi ce cerceta acolo unde aţi ajuns cu o întârziere de 20 de ani! În folosul cui vreţi să lichidaţi Institutul Revoluţiei? Am convingerea că deja cunosc răspunsul. Generaţia mea trebuie să afle adevărul, şi nu mistificarea lui fabricată sub egida dumneavoastră.

În sfârşit, dacă vă prieşte dialogul, vă invit la o televiziune naţională la o oră de vârf! O întâlnire la care eu voi aduce o bibliotecă.  Dumneavoastră, în schimb?

Închei prin a folosi o expresie dragă anilor totalitarismului pe care îl cunoaşteţi mai bine decât mine: „Jos labele de pe Revoluţia Română!” Revoluţia n-a fost a dumneavoastră şi a patronilor şi colaboraţioniştilor din jurul dumneavoastră, ci a celor care au pătimit pentru ea!  Nu o revoluţie a imposturii şi a renegaţilor, ci a morţilor şi viilor ei!

Şi să nu uitaţi o observaţie a dizidentului rus Vladimir Bukovski: „Vechii noştri duşmani sunt încă la putere şi ei controlează totul!”

Ei controlează totul! Ei, cei care vă controlează şi pe dumneavoastră, biografia, abjurările şi remuşcările dumneavoastră!

„Ocupaţi-vă de dictatură înainte de a se ocupa ea de voi!” – Dinu Flămând

Proclamaţia de la Timişoara

România nu a avut nevoie de Revoluţia din Decembrie 1989, nu şi-a dorit jertfa a 1104 români, mutilarea, arestarea şi schingiuirea altor câteva zeci de mii, nu şi-a dorit să sângereze din cauza iresponsabilităţii unui regim în agonie care a ordonat să se tragă în poporul pe care l-a condus la dezastru!

În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989, în timp ce regimul Ceauşescu se afla la putere, Frontul Democratic Român, prima formaţiune politică a Revoluţiei, a citit înaintea zecilor de mii de timişoreni adunaţi în Piaţa Operei Proclamaţia prin care cerea demisia lui Ceauşescu, declarând totodată Timişoara primul oraş liber de dictatură. După căderea lui Ceauşescu, o delegaţie a FDR a sosit la Bucureşti pentru a contacta conducerea Consiliului FSN şi a-i cunoaşte liderii şi programele. În 12 ianuarie 1990, o mişcare de stradă violentă şi dirijată a dus la contestarea autorităţii Frontului Democratic Român şi la schimbarea liderului Lorin Fortuna! Analizând situaţia, conducerea FDR a ajuns la concluzia că vechile structuri: Securitatea, ziarul fostului partid comunist “Drapelul Roşu”, informatorii, activiştii pcr, ce beneficiaseră de toleranţa noii puteri, pregătiseră si organizaseră răsturnarea Frontului Democratic Român. Atunci s-a pus problema înfiinţării unei publicaţii proprii, precum şi a adoptării unor măsuri pentru a face faţă acţiunilor ostile ale fostului regim. Astfel a fost înfiinţat cotidianul “Timişoara”, publicaţie a “Societăţii Timişoara”, societate al cărei membru fondator am fost împreună cu alţi scriitori din jurul revistei Orizont. Echipa iniţială a Societăţii a fost formată în biroul de presă al CFSN Timiş, având ca fond suma de şapte mii lei oferită de maiorul Viorel Oancea. Autorizaţia de funcţionare, sediul, cota de hârtie, accesul la tipografie şi difuzare le-am asigurat eu, în calitate de preşedinte al Comisiei de Presă şi Cultură a CFSN. Societatea Timişoara si-a elaborat programele plecând de la realitatea că, în urma Revoluţiei, doar familia Ceauşescu fusese răsturnată de la putere, nu şi Regimul lor! Discuţiile privind conţinutul unei prevederi care să impună, prin lege, retragerea din viaţa politică a celor care sprijiniseră până în ultima clipă o dictatură sângeroasă, aveau să devină motivul de mai târziu al Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara! În principiu, opinia majorităţii membrilor Societăţii a înclinat spre adoptarea unei atare demers, ce trebuia transferat din planul moral într-unul legal. Aveam ulterior să sesizez că principiul lustraţiei (nu şi cuvântul), ce fusese inclus în ciorna viitoarei Proclamaţii, îşi propunea să obţină eliminarea din viaţa politică a lui Ion Iliescu, mai degrabă decât a responsabililor crimelor din Decembrie, motiv pentru care am cerut colegilor mei George Şerban, Vasile Popovici, să nu sacrifice principiul de dragul eliminării unui adversar politic!

În urma modului diferit de a vedea lucrurile, am părăsit Societatea Timişoara, al cărei preşedinte fusesem. Ceea ce a urmat este deja istorie. Proclamaţia de la Timişoara, după un avânt fulgerător, a divizat România. Punctul 8 a rămas un deziderat. Timişoara însăşi s-a trezit izolată. Membrii fostei Securităţi, nomenclatura, au revenit curând la suprafaţa societăţii. A urmat o perioadă de maximă instabilitate, soldată cu pierderea multor oportunităţi naţionale. O lege a lustraţiei promovată în anul 1990 ar fi intrat în logica schimbărilor de care avea nevoie România. Ales în Adunarea Constituantă, aveam să propun primul, în 1991, Moţiunea privind accesul la dosarele de securitate ale demnitarilor din puterea legislativă, executivă şi judecătorească, moţiune care n-a fost susţinută nici de putere, nici de opoziţie! Ajunsă la Senat, Moţiunea care mi-a purtat numele a fost pur si simplu sustrasă şi n-a mai apărut niciodată. Ulterior, domnul Ticu Dumitrescu, devenit senator, mi-a propus să reluăm proiectul, devenit apoi Legea Ticu.

Astăzi ne putem întreba dacă România postrevoluţionară şi-a atins obiectivele… Cred şi pe mai departe în nevoia asanării clasei politice. Dar o lege a Lustraţiei la 20 de ani de la revoluţie ar fi, probabil, o lege a unei reforme întârziate! Cine va mai putea lustra averile uriaşe dobândite în afara cadrului legii în aceşti 20 de ani? Cum va acţiona o lege a Lustraţiei în cazul atâtor demnitari, preşedinţi, parlamentari, miniştri care ani la rândul au comis nepedepsiţi sperjurul, nedeclarându-şi apartenenţa la fosta Securitate? Cum mai pot fi ei îndepărtaţi de la luarea deciziilor naţionale? Se recunoaşte România anului 2010 în faptele românilor din Decembrie 1989? Îşi mai aminteşte ea de jertfa miilor de români? Le mai respectă ea dreptul la istorie, dreptul la merit, dreptul la adevăr?  Dimpotrivă, simbolurile Revoluţiei au ajuns să fie minimalizate. Tema loviturii de stat, emanând din mediile fostei Securităţi, vrea să convingă memoria generală că poporul român nici măcar o revoluţie n-a fost în stare sa facă, ori că schimbările din Decembrie au fost opera ei, a securităţii, ori a altor servicii secrete străine, ignorând că în celelalte revoluţii ale Estului nu şi-a pierdut viaţa nici o fiinţă omenească, iar în România, 1104! Acesta este aportul generaţiei noastre: sacrificiul fără de care marile puteri n-ar fi reuşit în efortul lor imediat de a-l schimba pe Ceauşescu. Românii au ieşit în stradă pentru a-şi revendica libertatea. Regimul comunist a tras în români. Când până şi pentru slugile lui Ceauşescu (singurul dictator al Estului care a dat ordin să se tragă în propriul său popor) a devenit clar că dictatorul nu mai are cale întoarsă, l-au trădat! Aceasta este diferenţa capitală între cei ce au făcut cu putinţa victoria Revoluţiei şi cei ce au profitat de pe urma ei! Şi totuşi, suntem o naţiune norocoasă! Faptele eroice din Decembrie 1989 au urcat România, nu au coborât-o. Dar oamenii Revoluţiei au rămas şi pe mai departe nişte marginali, nişte necunoscuţi.

Dacă societatea americană, care ne-a devenit etalon, este împărţită între mintea rece a celor care o conduc şi sentimentalismul sincer al celor ce se lasă conduşi, nici liderii nici poporul n-ar îndrăzni astăzi, la peste 200 de ani, să se îndoiască de Revoluţia lor ori de cuvintele de lege ale Constituţiei Părinţilor Fondatori! La noi, din păcate, mulţi dintre cei care au condus România postdecembristă au încercat să ignore, să falsifice, să compromită ori să facă uitată Revoluţia Română!  Se doreşte, oare, ştergerea ultimelor urme?

Încet, dar sigur, subiectul Revoluţiei a fost expulzat din programele Televiziunilor controlate, inclusiv cele publice. Liderii de opinie fac mercenariat de vocaţie, manipulând o istorie la care nu au participat. Presa de serviciu tratează cu suficienţă cel puţin nejustificată faptul că, în urmă cu două decenii, 1104 oameni şi-au pierdut viaţa pentru ca presa însăşi să fie liberă! Şi în acest caz nu putem vorbi despre ingratitudine, ci despre un fenomen mult mai grav.

Astăzi putem constata amploarea unui uriaş proces de uzurpare de roluri şi merite! Iar puterea uzurpatoare, atotcuprinzătoare, a coteriilor familiei securist – nomenclaturiste, dar şi clubul închis al celor care au făcut din anticomunism doctrina schimbării la faţă a renegaţilor ori a unor interese meschine, au pus lacăt pe mijloacele schimbării României. Nu s-a murit pentru ca o nouă oligarhie să urce nestingherită pe umerii celei vechi – cu care, de altfel, se înrudeşte strâns. Iar dacă mai subzistă o speranţă în ceea ce priveşte o reparaţie meritată, aceasta nu poate veni de la un CNSAS ambiguu ori blocat, ori de la o Lustraţie manipulată ori mimată, odată ce, iată, mai toate partidele au lustraţi de vârf în conducerea lor!

Cinismul parvenit al celor ce traversează în elicoptere România săracilor, aerul autosatisfăcut al miliardarilor cu origini in Codul Penal, deşertăciunea morală a foştilor colaboraţionişti care se prezintă naţiunii ca atleţi ai democraţiei, reprezintă astăzi spectacolul cotidian al unei Românii abătute de la istoria ei. Dar ura oligarhiei merge atât de departe încât oamenii Revoluţiei continuă şi acum, după 20 ani, să fie hărţuiţi, cenzuraţi, izolaţi cu mijloace “invizibile” într-o societate care se încăpăţânează să nu fie liberă! Cine a câştigat, de fapt, în Decembrie 1989? Tinerii care au înfruntat cu piepturile goale tancurile dictaturii, intelectualii ce au dat un sens revoltelor, muncitorii înaintea cărora Regimul şi Ceauşescu au dat bir cu fugiţii, noi, poporul român, ori ei, cei ce l-au asuprit vreme de 45 de ani şi astăzi continuă să-l amăgească, să-l înşele, să-l jefuiască? Care este numele adevăraţilor “învingători” ai Revoluţiei? Avem, oare, astăzi curajul de a-l rosti?

În perspectiva timpului, o lege a Lustraţiei, propusă de Proclamaţia de la Timişoara în primăvara anului 1990, cu scopul dovedit de a îndepărta din viaţa publică nomenclatura Regimului Comunist, ar fi deschis României o poartă a dreptăţii. N-a fost să fie aşa. Am ajuns acum să sperăm prea mult de la o lege care continuă să nu aibă asigurată susţinerea generală.

Astăzi trăim ceea ce merităm. Mai putem îndrepta ceva, aceasta e întrebarea?

„Europa nu-şi va regăsi sensurile decât atunci când cuvântul Revoluţie va evoca ruşine şi nu orgoliu! O ţară care se laudă cu revoluţia sa glorioasă este la fel de golită de sens ca şi un om care se laudă cu apendicita lui glorioasă.”

Salvador de Madariaga – scriitor, diplomat, istoric spaniol

Brandul Ceauşescu şi ceauşismul

În ultima vreme, în România se produce un fenomen tulburător! În timp ce Revoluţia română continuă să fie negată şi denigrată cu înverşunare, fosta putere comunistă, răsturnată în Decembrie 1989, reia ofensiva împotriva istoriei reale. Personaje de tristă amintire ies din ascunzători pentru a îngreuna drumul spre adevărul zilelor din Decembrie. Foştii demnitari comunişti îşi scriu memoriile, finanţează publicaţii ale fostei poliţii secrete (altfel spus, ale Securităţii), alimentează mass-media cu ştiri răstălmăcite ori trunchiate, în timp ce poziţii cheie ale statului român sunt ocupate de către eşalonul foştilor mari colaboraţionişti. Şi nu au trecut decât 20 de ani! Dar istoria nu se scrie cu minciuni. Marea mistificare ce priveşte Revoluţia va fi sortită eşecului. Nu pot decât subscrie la o declaraţie a academicianului Florin Constantiniu: “Adevărul istoric este inviolabil şi ceea ce aţi făcut dumneavoastră în Decembrie 1989 îşi va găsi locul cuvenit în cărţile de istorie!

Cât priveşte Regimul Ceauşescu – singurul dictator al estului care a dat ordin să se tragă în propriul său popor – acesta nu poate fi evocat decât ca o tiranie primitivă, slujită de conştiinţe asemenea ei! Nu poate fi uitat nici astăzi sărutul mâinii dictatorului cu puţin înainte de fuga lui, nu poate fi uitată reacţia laşă a CPEX-ului când dictatorul a simulat că îşi dă demisia, nu poate fi uitat servilismul celor din fruntea armatelor politice ale lui Ceauşescu: Securitatea, Miliţia, Armata, care i-au executat ordinele scelerate între 16 şi 22 decembrie 1989, nu poate fi uitată declaraţia fostului ministru de interne, Tudor Postelnicu: “Am fost un dobitoc!“ (şi nu a fost singurul!) Regimul Ceauşescu nu poate fi uitat în veacul vecilor! Mii de morţi, răniţi, schingiuiţi, arestaţi, o populaţie prizonieră, lipsită de lumină şi căldură, de  libertate şi drepturi, asta a fost moştenirea lui Nicolae Ceauşescu!

Cu atât mai surprinzătoare sunt deciziile justiţiei postdecembriste, dispusă să restituie astăzi importante valori culturale moştenitorilor dictatorului; cu atât mai sfidătoare este dorinţa aceloraşi moştenitori de a capitaliza numele unui dictator sanguinar! Pentru România viitoare, numele Ceauşescu va fi simbolul unei dictaturi duse la absurd, neegalată nicăieri într-o ţară europeană! Nicolae Ceauşescu este cel care a dat ordine să se tragă în populaţia României. Le reamintesc celor care vor să le uite!

Trebuia să trageţi! Trebuia să trageţi un foc de avertisment şi dacă nu încetau, trebuia să trageţi în ei!

N-aţi executat ordinul… trebuia să-i omoare pe huligani!

Am discutat cu tovarăşul Coman care a sosit la Timişoara cu trupe, şi au primit muniţie de război… Am dat ordin să se tragă!”

Ion Coman:  „Vă raportez, tovarăşe Ceauşescu, capătul a trei coloane intră în Timişoara… Am dat ordin să se tragă! Suntem gata să îndeplinim ordinul dumneavoastră!…”

Celor care şi astăzi căinează execuţia lui Ceauşescu în ziua de Crăciun să le reamintim fapta de netăgăduit a uciderii a sute de români înainte de Sărbătoarea Naşterii Domului! Nicolae Ceauşescu închide o epocă brutală, însemnată de absenţa libertăţii şi demnităţii umane. Să o lăsăm, atunci, acolo unde merită, în cimitirul moral al unui neam altfel îngăduitor cu cei care-l conduc în prăpastie. Ceauşescu trebuie lăsat să piară definitiv, chiar dacă urmaşii lui mai speră să-i transforme numele într-un brand înregistrat pentru vin ori ţigări.

Oare de câte ori vom scrie despre crimele dictatorului Ceauşescu va trebui să cerem moştenitorilor acestuia aprobarea de a-i folosi numele?!

Ceauşescu e numele unui destin eşuat. România trebuie să aibă puterea să se desprindă de Epoca Ceauşescu, chiar şi astăzi, la 20 de ani de la căderea lui! Răul domină atunci când poate produce suferinţă. Răul numit Ceauşescu produce suferinţă şi astăzi. Şi atunci când această suferinţă va înceta,  România va fi în sfârşit vindecată de Ceauşescu şi ceauşism!

Societatea Timişoara şi CNSAS

„Unsprezece membri fondatori ai Societăţii Timişoara au fost urmăriţi de fosta securitate, iar unul dintre fondatori a primit chiar verdict de colaborator.

Societatea Timişoara a adresat Consililui Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii solicitări pentru a afla tipul de raportare (urmărit, colaborator, informator) la structurile securităţii, din perioada regimului comunist a membrilor fondatori şi a celor din Consiliul de Conducere al Societăţii.

Conform acestor date, prezentate de preşedintele Societăţii Timişoara, Florian Mihalcea, au fost urmăriţi de fosta securitate:

Gloria Ilin (pseudonim literar Alexandra Indrieş), Claudiu Iordache, Viorel Oancea, Nicolae Harsanyi, Ion Monoran, Doina Paşca Harsanyi, Dan Popovici, Mircea Pora, Alexandra Răzvan, Marius Proks şi Oscar Berger. (…)

Numele a 24 de membri ai Societăţii Timişoara nu apar în nici un fel de dosar în evidenţele CNSAS. Este vorba despre Vasile Docea, Marcel Sămânţă, Dan Grozav, Florian Mihalcea, Viorel Timoceanu, Viorel Marineasa, Ovidiu Papană, Doru Botoiu, Harald Zimmerman, Marcel Tolcea, Lucian Vasile Szabo, Radu Viorica, Ioan Crăciun, Mihai Vasile, Valeriu Musteţiu, Laurian Ieremeiov, Ion Haiduc, Traian Abruda, George Lână, Vasile Popovici, Constantin Cozmiuc, Gheorghe Ioan Sânmartinean, Dorel Mihiţ şi Petrişor Morar.

Societatea Timişoara mai are trei membri care au fost urmăriţi de securitate, fără însă a avea dosare individuale de urmărit: George Şerban, Piroska Bogdan şi scriitorul Daniel Vighi.

Răspunsul solicitat de Societatea „Timişoara” de la CNSAS a venit după trei ani de aşteptări.”

Sursa: Amos News, iunie 2009

Anul 2010

Deschid capitolul acestui nou an gândindu-mă îngrijorat la ceea ce ar putea urma! Au trecut 20 de ani de la Revoluţia Română, momentul în care Poporul, răsculându-se, a învins Statul totalitar în stradă!

Două decenii mai târziu, poporul e pus în faţa unei noi încercări. Statul autoritar a acaparat puterea cu mijloace ascunse. Iar poporul va trebui să găsească  forme noi pentru a-şi apăra libertatea! Aceasta este dilema. Dar cum? Cu cine? Câţi români se vor împotrivi raptului? Cu ce mijloace? Mai e nevoie de sacrificiu? Mai este nevoie de martiri? Câţi vor avea curajul să-şi părăsească pasivitatea pentru a veni în ajutorul cauzei tuturor? Să aşteptăm ca dramele României să se agraveze sau să ne împotrivim imediat, sprijiniţi în drepturile consfinţite în Constituţie, spolierii ţării şi manipulărilor Regimului actual? Românii nu mai au mult timp să decidă. Curând vor fi daţi afară cu miile din locurile unde îşi câştigau pâinea. Împotriva pensionarilor statul a declarat un război exterminator, pe faţă. Tineretul studios e izgonit din ţară. Intelectualii sunt îndemnaţi să intre în concediu de conştiinţă, fără plată. Regimul ciuruieşte, dă afară, dezbină, elimină, cu dezinvoltura unei dictaturi disimulate şi acceptate. Şi în vremea asta, numărul oamenilor fără nimic sfânt în ei creşte nemăsurat. “Rinocerii” lui Eugen Ionescu vor mărşălui curând pe străzile României. Mai e ceva de făcut? Cred nestrămutat că victoria oricărui autoritarism este eşecul celor ce îl acceptă şi al celor ce nu i se împotrivesc! Cu 20 de ani în urmă, zeci de mii de timişoreni scandau: “Există Dumnezeu!” Revoluţia din Decembrie 1989 şi-a făcut datoria. E rândul actualei generaţii să nu o uite, să nu se ascundă, să nu întoarcă spatele naufragiului tuturor şi să spună: Nu! dictaturii.

A putea spune astăzi: Nu! dictaturii perverse ce se prefigurează înseamnă a fi, cu adevărat, liber!


Într-un roman scris înainte de 1989, rămas nepublicat, descriam aventura unui personaj a cărui libertate se rătăcise în servitutea voluntară a celorlalţi. De la un moment dat, viaţa lui era împinsă de o mână invizibilă doar înspre acele alegeri pe care le-ar fi refuzat dacă ar fi putut să aleagă. Totul în jurul său părea la îndemână, dar de fiecare dată când dorea să se îndrepte acolo unde şi-ar fi putut reclama drepturile interzise, se izbea de ziduri invizibile ce îl constrângeau să apuce pe un singur drum: cel care conducea la resemnare şi dezonoare, toate celelalte fiindu-i blocate prin panouri transparente a căror atingere numai o resimţea, fără a putea să le vadă vreodată. 20 ani de la Revoluţia din Decembrie devenisem eu însumi propriul meu personaj, un exclus din viaţa ţării lui pentru vina de a fi vrut să o schimbe! Drumurile mele continuau să fie blocate, deşi păreau mai libere ca niciodată. Oamenii cu care conveneam asupra unor proiecte comune, după ce îşi dădeau asentimentul, dispăreau ca prin farmec câteva zile mai târziu. Aş putea oricând întocmi o listă cu numele lor: intelectuali, profesori universitari, artişti, oameni de afaceri, generali, parlamentari – le respect însă până şi dreptul la teamă, la refuzul laş ori disimulat. Eu propusesem un drum drept unor oameni liberi, ignorând că pentru a fi ajuns la rangul şi situaţia lor ei trebuiseră să dovedească asiduu că nu sunt şi că nu vor să fie liberi! În România anului 2009, libertatea se dovedea mai nefolositoare ca niciodată. Ea nu aducea profit. Ea nu era recompensată cu stima societăţii. Un om liber în România de astăzi era la fel de suspectat ca pe vremea burgheziei comuniste. Şi la fel de supravegheat nu doar de zelul Serviciilor, dar, şi mai grav, de opinia ranchiunoasă, tulburată, deranjată, a celor din jurul lui. Închis de data aceasta în penitenciarul liber al unei societăţi născute în sclavie şi obişnuite cu servitutea, continuu suspectat, respins, refuzat, supravegheat, îngrădit, ca un pericol public ce putea deveni oricând, omul acesta nu mai avea ieşire. Nu mai aveam ieşire, izolat, persecutat, arestat cum eram, în libertatea îngrădită a ţării mele! De abia că mai puteam supravieţui, de abia îmi mai puteam hrăni copiii în ţara aceasta unde până mai ieri un Hrebenciuc mă reprezentase la Uniunea Europeană. Ţara lui Traian Băsescu devenise închisoarea lui Claudiu Iordache! În sfârşit, “normalitatea” lor pusese sub restricţie “anormalitatea” mea. În sfârşit, mă puseseră cu spatele la zid. Mă puteau ciurui oricând, dar preferau să mă vadă murind cu zile. Ceea ce nu reuşiseră în zilele unui nefericit decembrie, reuşeau acum, cu armele deposedării de drepturi şi ale infamiei! Dacă tot nu mă putuseră răstigni, acum mă puteau dezonora, dovedindu-mi cât inutil şi neputincios eram. Nu mai puteam trăi decât cu ei alături, ca preţ pentru a-mi putea creşte fiii. Dar nici situaţia în care fusesem pus nu-i mai satisfăcea. Doreau mai mult. Ca nişte învingători ce erau. Doreau nu numai să mă înfometeze şi să mă umilească.  Doreau să mă vadă “scormonind” prin gunoaie! După cum gândise cu voce tare un oligarh local: “Până nu-i vedem scormonind în gunoaie nu ne lăsăm!” Nu se lăsau! De ce să se lase? De când simţeau în ceafă susţinerea cel puţin vinovată a unui Occident mercantil, îşi puteau face de cap în voie! Revoluţia le adusese prosperitate numai lor, cei împotriva cărora fusese îndreptată! Ce conta un rezistent, un rebel mai puţin, într-o lume unde vocaţia virtuţii era definitiv compromisă? Era destul să urmăreşti galeria “modelelor de succes” ale societăţii. Ospătari, nomenclaturişti, gunoieri, miliţieni, activişti, informatori, securişti… Crema, ce mai!… Lista primilor o sută de bogătaşi, a primilor trei sute, a primilor o mie… Ei erau adevăraţii “eroi” ai Revoluţiei… Nu cei ce luptaseră la Catedrală, la Universitate, la baricadă, împuşcaţi, răniţi, mutilaţi! Arestaţi şi călcaţi în picioare la Jilava şi Popa Şapcă! Alţii  erau “eroii” neamului: Prigoană, Oprişan, Căşuneanu, Cocoş, Popoviciu…  Şi uite aşa, după o plimbare forţată prin spitalele în care mă împinseseră,  punându-mi viaţa în pericol – ca metodă, o premieră! – mă întorsesem, izgonit cu coada între picioare, în cartea mea nepublicată, un personaj în căutarea autorului ei, rătăcit într-o ţară cu libertatea dezafectată!

Profanarea mormintelor

La douăzeci de ani de la Revoluţia Română, statul profanator continuă să batjocorească memoria martirilor din Decembrie 1989. Vechiul Regim îşi strânge rândurile şi sufocă spiritul Revoluţiei. Rând pe rând apar corbii albi ai fostei Securităţi, care ori deplâng moartea unui dictator asasin ori cenzurează adevărul despre soarta sutelor de români asasinaţi cu sânge rece în Decembrie 1989. În acelaşi ani în care Europa aniversează căderea Zidului Berlinului, ori Revoluţia de catifea a praghezilor, ori străpungerea frontierei maghiaro-austriece de către fugarii germani, Puterea de  la Bucureşti se preface că a uitat care e datoria ei. Formalismul obligaţiilor ori cinismul afişat al Guvernului, mai preocupat să vândă aurul de la Roşia Montana decât să evoce fapta de glorie rară a unui popor neobişnuit cu lupta pentru libertăţile sale, ipocrizia inimaginabilă a unei părţi a presei scrise ce continuă să psalmodieze prohodul lui Ceauşescu (singurul dictator al Estului care a dat ordinul să se tragă în propriul popor!) în loc să plece fruntea de hârtie maculată înaintea celor ce au rostit şi în numele lor cuvântul: “Libertate”, fac din anul comemorărilor morţilor noştri glorioşi un anotimp dezonorant al ruşinii şi ingratitudinii! Cât priveşte românul de rând, iată-l, e astăzi fiinţa domesticită a regimului postdecembrist al Securităţii. Acesta este răul cumplit pe care fosta securitate l-a făcut unei generaţii de români. Impostura, uzurparea de merit, moda abjurărilor făţarnice şi a renegaţilor foşti comunişti – azi anticomunişti, fost securişti – azi antisecurişti, foşti valeţi de curte ai Dictatorului – azi semnând Raportul Comisiei Prezidenţiale privind condamnarea comunismului, foşti culturnici – azi senatori ai spiritului de revanşă al unui eşalon insidios şi ascuns al refuznicilor libertăţii… Pentru asta v-aţi jertfit, români, pentru asta aţi ieşit cu pieptul gol înaintea tancurilor, pentru asta v-aţi lăsat mutilaţi ori răniţi, pentru asta aţi fost arestaţi şi călcaţi în picioare la Jilava ori Popa Şapcă? Pentru asta Timişoara a luptat zile şi nopţi ale speranţei şi disperării la viitoarea Românie, asasinată ulterior cu sânge rece de puterea postdecembristă? Pentru asta aţi ieşit cu sutele de mii pe străzile Revoluţiei, pentru asta aţi cântat: “Deşteaptă-te, Române?” Pentru asta aţi surâs fără teamă morţii nemeritate? Nu am astăzi mai multă putere pentru a răspunde acestei sfidări ruşinoase decât dispreţul şi dezgustul! Dispreţul pentru ziariştii, istoricii, analiştii care cenzurează fără scrupule adevărurile de preţ ale Revoluţiei, dezgust pentru demnitarii profitori ai suferinţelor decembriste, jenă imensă pentru Preşedintele României care în Decembrie 2009 şi-a decorat curtenii cu spatele la meritul luptătorilor Revoluţiei, izolaţi, cenzuraţi, îmbătrâniţi prematur într-o societate care nu i-a cinstit niciodată! Ungaria îşi aniversează Revoluţia din 1956 în respectul datorat eroilor săi. Cehii, slovacii, polonezii, germanii nu-şi refuză trecutul meritat, dar există şi o Românie ingrată, întoarsă cu faţa la trecut, parvenită, imorală, ipocrită şi în impostură, pentru că “beneficiile” înjosite ale libertăţii de astăzi au fost toate obţinute cu sângele vărsat. Cum vor privi generaţiile viitoare această ingratitudine cvasigenerală a unui popor indiferent la sacrificiul martirilor săi? Ce se întâmplă cu poporul acesta care în nopţile sumbre ale anului 1989 era vânat de duhul rău al Securităţii şi astăzi a capitulat, din nou, în faţa celor ce i-au făcut viaţa şi mai vrednică de milă? Cum de i-a putut uita pielea loviturile de cravaşă, spiritul – violul fără sfârşit la care a fost supus? Cum de şi-a uitat fiii şi fraţii îngropaţi astăzi în groapa comună a amneziilor generale? Cum de poate s-o ia mereu de la capăt, cu o astfel de memorie monstruoasă pe umeri, fără să se clatine pe picioare? El, poporul care, dispreţuindu-şi martirii, îşi cinsteşte fără jenă torţionarii?

Iar răspunsul nu poate fi decât unui singur. Revoluţia n-a fost a tuturor românilor, a fost doar a românilor însufleţiţi de conştiinţa libertăţii! Dar ei au luptat în numele tuturor, fără teama de consecinţe. N-a fost revoluţia sutelor de mii de colaboratori ai Securităţii, nu a fost revoluţia nomenclaturii, n-a fost revoluţia colaboraţioniştilor, vinovaţilor şi complicilor, a fost revoluţia inocenţilor ce s-au jertfit pentru ca, în urma lor, ce oroare! România să fie luată din mâinile dictaturii ceauşiste şi abandonată oligarhilor cu cazier totalitarist. Dar nu poporul e responsabil de criza care izbeşte, fără cruţare, această ţară, ci cei care au împins-o în prăpastie. Morţii tac nemângâiaţi. Deasupra lor se aud din nou bocancii torţionarilor! Securitatea jubilează, a pus iarăşi mâna pe soarta unei ţări prea frumoasă pentru un popor care astăzi o trăieşte atât de urât. Sufletul meu plânge, dar nu poate să continue să tacă. Nu în numele lui, ci în numele lor. Iar voi, compatrioţi, aprindeţi lumânarea în candele şi gândiţi-vă la toţi aceia care nu mai sunt vii decât prin voi. Şi să nu uitaţi Revoluţia noastră, căci ea este cea care, vindecându-vă de trecut, v-a deschis poarta unei vieţi demne şi libere. Căci nu ea e de vină pentru existenţa voastră tristă de astăzi, ci doar cei care v-au furat-o!

V-au furat-o şi aţi rămas iarăşi singuri pentru încă o generaţie.

Claudiu Iordache

20 decembrie 2009

Balconul Revoluţiei Române, Timişoara, 20 Decembrie 1989

Primele cuvântări din Balconul Operei Timişoara, 20 decembrie 1989.

http://mariusmioc.wordpress.com/2008/08/24/timisoara-20-decembrie-1989-primele-cuvintari-din-balconul-operei 
(transcrierea înregistrării) 

http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/timisoara-20-dec-1989-primele-cuvintari-din-balcon 
(înregistrarea audio) 

Înregistrare cu primele cuvântări ţinute din balconul Operei în 20 decembrie 1989, când s-a anunţat constituirea Frontului Democratic Român, organizaţie care să coordoneze mişcarea revoluţionară. Autorităţile comuniste voiseră să organizeze un miting pro-Ceauşescu pentru care pregătiseră o staţie de amplificare în balconul Operei. Acea staţie de amplificare a fost folosită de revoluţionari.

Transcriere înregistrare:
00:00 Lorin Fortuna (se aude slab): Cetăţeni ai Timişorii!
00:02 Urale
00:11 Lorin Fortuna: (neînţelegibil) toată ţara! (urale, Scandări: „Azi în Timişoara, mîine-n toată ţara!”)
00:44 Lorin Fortuna: „Linişte, vă rog! Cetăţeni ai Timişorii, cei pe care ne vedeţi aici ne-am constituit într-un comitet de acţiune al Frontului Democratic Român. (urale) Drepturile şi libertatea se cîştigă în mod organizat. Fără violenţă! (Scandări: „Fără violenţă!”) Vă rugăm foarte mult, nu mai spargeţi vitrine, nu provocaţi încăierări, nu atacaţi armata! Armata colaborează, aţi văzut. (urale, Scandări: „Armata e cu noi!”) Aşteptăm să vină reprezentanţii autorităţilor să discutăm în mod organizat cu ei. (urale, strigăt: Noi sîntem poporul! Scandări: „Jos cu Ceauşescu!”) Cetăţeni ai Timişorii! Prima condiţie pe care o punem guvernului român este jos familia Ceauşescu! (urale, Scandări: „Jos cu Ceauşescu!”) Dar pentru aceasta vom lupta paşnic, paşnic, nu uitaţi, paşnic. A doua condiţie cerem: eliberarea imediată a arestaţilor! (urale, cineva strigă „unde ne sînt morţii?”). A treia condiţie, a treia condiţie: identificarea morţilor. (urale) Vă rog, în acest moment, un minut de reculegere pentru victimele de la Timişoara! În genunchi, toată lumea! În genunchi! … Armata, să stea pe loc! Armata să stea pe loc! (glasuri răzleţe în mulţime: Armata să stea pe loc! Se face relativă linişte).
04:24 Glas în depărtare: şobolanii au întins-o! Şobolanii au întins-o!
04:28 Glas în depărtare: Pe Bălan l-o închis (?) Radu Bălan e aicea
04:38 Glas puternic: Să vină aici!
04:39 Alt glas: Să vină vinovaţii aicea! Să vină vinovaţii, vinovaţii să vină aicea!
04:45 Scandări: „Bălan!”
04:56 Scandări: „Jos cu Ceauşescu!”
05:12 Bărbat: Moarte criminalilor!
05:13 Lorin Fortuna: Vă rog să vă organizaţi acuma pe întreprinderi. Fiecare întreprindere, mare sau mică, să-şi constituie comitetul de acţiune al Frontului Democratic Român. (urale) Vă rog. Comitetele care se înfiinţează rămîn permanente din acest moment şi ţin legătura cu noi. Pînă vor veni autorităţile. Voi da cuvîntul şi altor membri din comitet. Un reprezentant al citadelei Electrotimişului (urale)
05:55 Ioan Chiş: Dragi compatrioţi. Nu am crezut niciodată să ajungem aici. N-am crezut că există între noi atîta forţă. Nu sîntem pregătiţi ca să facem şi să nu se întîmple nenorocirile care s-au întîmplat. Pentru asta, pentru prima problemă, solicit din partea Comitetului Judeţean, solicit a lua cuvîntul pe tovarăşul Radu Bălan (urale, se aude scandare slabă: „Bălan!”). Poate, poate că unii se gîndesc la tovarăşul Matei (huiduieli; Bărbat: vorbeşte aiurea). Vă rugăm să vă păstraţi calmul şi să aşteptăm (Scandări: „La judeţ!). Îl aşteptăm pe Bălan (glas: să vină Bălan). Atît. Nu putem să ne repezim, trebuie să fim foarte calmi şi liniştiţi. Aşa cum am fost astăzi. Vă mulţumesc!
07:34 Lorin Fortuna: Din partea intelectualilor din Timişoara. Se va prezenta singur. (urale, aplauze)
07:45 Claudiu Iordache: Mă numesc Claudiu Iordache şi sînt scriitor român (urale). Sînt mîndru de forţa şi curajul cu care demonstraţi în legătură cu nişte drepturi care vă lipsesc de zeci de ani (urale). Sînt mîndru că am uitat de frica care ne-a marcat pe noi atîta timp şi pentru că am venit aicea pentru ca în mod paşnic să ne exprimăm revendicările de fiinţe libere! (urale, scandări: „Libertate!”). Aşa trăieşte forţa unui popor! În acest moment vorbiţi în numele întregului popor român! (urale) Întregul popor român aşteaptă de aici mişcarea care să ne elibereze pe toţi de spaime, de nesincerităţi (?) îngrozitoare prin care trebuie să trecem teferi (Scandări: „Azi în Timişoara, mîine-n toată ţara!”) Uniţi (?) nu ni se poate întîmpla nimic. Armata este a poporului român. Armata trebuie să ne apere! (urale, strigăte: criminalii!) Armata ne va apăra! Nu putem sfîrşi că avem adevărul de partea noastră! Şi adevărul este de partea noastră! Încercaţi să aveţi curajul acestui moment [sfîrşit înregistrare]

(preluare Marius Mioc – serialul „Revoluţia de la Timişoara în înregistrări audio-video”)

Remember Timişoara 1989

Am urcat în Balconul Operei pentru a muri!

 

Am ezitat îndelung înainte de a face public acest text. Ce ar fi putut fi el, comentariu sau mărturie? Ori nici măcar atât… O Românie pervertită a sucombat în Decembrie ’89 pentru ca o altfel de Românie să poată trăi. Ce altceva s-a dovedit, în cele din urmă, domnia lui Ceauşescu decât o bavură indecentă a istoriei României? Timp de o jumătate de veac, dictatura a însemnat pentru România o altă tentativă de a da un elan solidar unei libertăţi fără nici un profit.

 

Dar să ne întoarcem, cu un pas înainte, la ceea ce am fi putut deveni după căderea regimului ceauşist şi să revenim pe urmele viitorului nostru! La nici trei ani de la deflagraţia mântuitoare de la Timişoara, totul probează în România că ne-a învins – a câta oară – dezordinea. Dictatura a fost abolită fără a-i urma altceva, deşi amantul rău al istoriei româneşti a fost alungat din alcovul acesteia.

 

La 16 Decembrie străzile Timişoarei au început să curgă, asemenea râurilor dezgheţate; sângele s-a ivit mai târziu, când banchiza fisurată a derivei s-a izbit în plin de un mal al revoltei, pe care, adunându-se spontan, oamenii au aprins făcliile de speranţă. Ce altceva poate fi speranţa decât o primă asumare a devenirii? Stau şi meditez în acest moment dacă vom afla vreodată motivele obscure pentru care noi, românii, apucăm să însemnăm atât de puţin în biografia universală. Şi totuşi, trebuia pornit de undeva! De la un 16 Decembrie 1989! În ziua aceea, un prieten m-a chemat la telefon şoptindu-mi: „A început!” O oră mai târziu, eram acolo, între ceilalţi, gata de a ne lăsa cuprinşi în vârtej, gata de a ne îneca în istorie.

 

Desigur, nu voi descrie neapărat evenimentele în care m-am lăsat implicat, voi evoca doar zbaterea chinuitoare a unui patos explodat după îngrozitorii ani de cultură a laşităţii. În şaisprezece decembrie, amiaza şi seara, puterea a pus la vedere întregul arsenal al obtuzităţii ei. Miliţia, securitatea, armata, forme instituţionalizate ale opresiunii, au dat atunci o primă dovadă că nu mai sunt capabile să corecteze o autoaprindere a sistemului.

 

De fapt, în şaisprezece seara a trebuit să aflăm că dictatura are o musculatură de paie. Trupe de scutieri au şarjat, fără convingere, o mulţime neobişnuită să se bată pentru logica ei: maşinile pompierilor s-au gripat pe rând, dispozitivul represiv s-a clătinat curând, şi tot atunci, pe liniile cele mai secrete, telefoanele oficiale au sunat la Bucureşti, anunţând declanşarea furtunii!

 

În noaptea ce a urmat, timişorenii au învăţat să atace, să se replieze, să revină, să aibă pierderi, să cânte, în coruri impresionante, imnurile religiei libertăţii, să reziste, să sângereze, altfel spus, să se bată! E adevărat, armele de foc au tăcut în noaptea aceea în care puterea a utilizat doar bâtele şi bastoanele. Au fost organizate razii uriaşe, şi o dată cu ele făcute masive arestări. Atâta amar de vreme inactiv, sistemul represiunii s-a însufleţit rapid, cu o vioiciune nevolnică. Pe pavajul parcajului miliţiei municipale, cei prinşi au fost minuţios călcaţi în picioare. La penitenciarul oraşului, arestaţii politici au ajuns sângerând. A urmat o triere sumară, căci torţionarii cu grade şi funcţii, treziţi din somnul sfârşitului de săptămână, de lună şi de an, au reacţionat sub imperiul unei iritări fără presimţire, odată ce, e de ştiut, Revoluţia ia mereu minţile celor ce i se împotrivesc primii. Aveam să aflăm mai târziu că spaima prizonierilor maltrataţi s-a dovedit cu mult mai mică decât a celor ce i-au anchetat toată noaptea, stupefiaţi de extraordinara lor îndrăzneală! În noaptea de şaisprezece spre şaptesprezece, Timişoara nu a dormit, cu excepţia acelui spirit discreţionar, aparent atotputernic, însă somnolent şi corupt, ce avea să primească o lovitură de moarte încă în zorii zilei binecuvântate care urma.

 

În şaisprezece decembrie seara, în vecinătăţile Pieţei Maria, un ofiţer s-a oprit lângă noi, rugându-ne să ne îndepărtăm, pe motiv că: „Ei sunt nebuni!” Ei, trabanţii unei autorităţi blestemate să se prăbuşească dintr-o clipă în alta… O oră mai târziu, am fost ajunşi din urmă de un pâlc de scutieri cu chipurile răvăşite. Unul dintre ei m-a izbit cu cravaşa. I-am prins-o în pumn şi militarul (de altfel în vârstă) a întors jenat privirea într-o parte. Nimic nu mai voia să meargă pentru Ceauşescu încă din şaisprezece seara. În noaptea ce a urmat, o coloană de manifestanţi a fost şarjată pe Calea Torontalului de către trupe, în termen, coborâte din lungi maşini ale Armatei. După clipe de panică, timişorenii au contraatacat şi soldaţii au rupt-o la fugă. După care s-au întors Ei, am fugit Noi! Revoluţia, începută printr-o revoltă, devenise pe nesimţite un discurs al ineluctabilului…

 

De ce oare îmi aduc aminte abia astăzi de frumuseţea adolescentei blonde care, cu gesturi uluitor de calme, dirija un grup de bărbaţi înspăimântaţi de rafalele ce biciuiau cerul tot mai tulburat de un întuneric feruginos, de deasupra Catedralei Mitropolitane? Aud şi acum acea voce din şaisprezece: „Mitică, unde te-ai ascuns, fricosule?”, aud şi acum chemările femeilor: „Nu plecaţi! Nu plecaţi!”, aud şi acum ţipătul gâtuit al nevestei care a născut în Piaţa Operei, aud şi acum discursul întretăiat de emoţie al necunoscutei care a urcat în balcon pentru a încuraja de acolo o mulţime intimidată de curajul care nu mai era al ei, ci al istoriei însăşi, ce îşi ieşise din matcă! Revoluţia de la Timişoara va rămâne fapta de arme a slăbiciunilor inculcate unui popor neobişnuit cu virtuţile lui…

 

Noaptea de şaisprezece a trimis la somn o Timişoară înfrigurată, radioasă şi fericită! Se afirmă că mulţimile nu au suflet, doar popoarele. La Timişoara, mulţimile au purtat tot sufletul poporului român. Cartierele Timişoarei au devenit, pe rând, câmpul de bătaie al acelor contrarii ireconciliabile: libertate-obedienţă ori trecut-viitor ale acelui timp durabil al naţiunilor, niciodată prea îngăduitor cu destinul României eterne. În Circumvalaţiunii, pe Buziaş, Lipovei, în Giroc, coloane omeneşti incendiate de fervoare s-au scurs prin dreptul blocurilor-dormitoare, chemând la luptă: „Români, nu fiţi laşi!” Şi românii, încă fără experienţă, fără metodă, au ascultat, ieşind pe străzile întunecate unde ştirile neverosimile ale confruntărilor vor forma curând un prim capitol în cronica ascunsă a represiunii…

 

Orgoliul maxim al oricărui autor vorbeşte totdeauna cititorului astfel: „Nimic, nicicând, niciunde nu s-a întâmplat cu adevărat, mai adevărat ca în această carte ce este, ea însăşi, propria ei realitate!” Textul acesta, în schimb, este o recunoaştere, nu prea bine ascunsă, a eşecului de a da de urma acelor adevăruri, în fond elementare, ce au făcut cu putinţă ca o cetate locuită de solitudine şi resemnare să erupă dintr-o dată, devastator, sub piedestalul unei tiranii a cărei robusteţe părea atât de logodită cu veşnicia! Da! compatrioţi, acolo, au pierit suflete, acolo moartea absurdă şi-a avut recolta ei, dar şi evadaţi norocoşi. Acolo istoria nu a mai curs la fel şi timpul românesc s-a ţesut, s-a împletit într-un vârtej al lucidităţii. Acolo, unde gemetele, ţipetele, incendiile, împuşcăturile nu mai populează, în acest moment, decât cerul încărcat al memoriei, într-o capitală întâmplătoare a unei Revoluţii care a schimbat României cosmetica ei demoniacă, acolo unde, în sfârşit, ne-am ascultat, înfricoşaţi şi aspru încercaţi de Dumnezeu, trăiţi de un sentiment rarefiat al distincţiei! Acolo unde omul, lângă om, şi-a amintit, fără să ştie, chiar originea sa iconoclastă şi trecătoare…

 

Între 16 şi 22 decembrie, la Timişoara, după cronometrul eternităţii nu a trecut decât o singură clipă,

aceea în care, ca într-o tragedie greacă, s-a comis totul, după care nu a mai urmat nimic…

 

Mărturii ulterioare ale activilor celor şapte zile de foc au reuşit să devină tot atâtea dovezi ce infirmă existenţa unui „scenariu timişorean”. Din şaisprezece până în douăzeci şi doi proza actelor omeneşti implicate s-a transformat într-o concentrare stupefiantă a jertfelor celor care, într-o anonimitate exemplară, au întors în forţă o pagină de istorie, intuind aproape că drumul de la solitudine la solidaritate nu mai poate fi parcurs decât prin corectarea spontană a slăbiciunilor celor singuri prin puterea celor uniţi! Ceauşescu acoperise cu o pânză de păianjen România întreagă şi ar fi putut, de la un moment dat, să o ucidă cu muşcătura lui. 

 

De la Timişoara, arbitrariului monstruos i-a fost adusă o ultimă sfidare. Dar de ce tocmai acolo, în unghiul cel mai vestic al întunericului comunist, ferestrele conştiinţei de sine s-au putut dilata irepresibil în zidurile închisorii statale, până când lumina libertăţii a pătruns brutal în castelul mohorât al ultimului patriarh senil al Europei postbelice?

 

De Timişoara s-a temut dictatorul de fiecare dată când a trebuit să vină spre ea: s-a temut de tăcerea ei, de opoziţia ei surdă, de politeţea distantă, de răcelile sale; s-a temut, sub presiunea unui presentiment niciodată clarificat, până în ultima clipă a vieţii lui. Pentru Bucureştiul îngenuncheat, Timişoara multilingvă a rămas ceea ce, prin extrapolare istorică, a fost Vendeea pentru Paris! Timişoara a fost şi este un oraş al românilor, autonomizat sublim, exlusiv prin voinţa de a nu ceda nimănui nimic din drepturile devenirii naţionale! Degeaba îşi ridică glasul aceleaşi bufniţe ale nopţilor de odinioară, care astăzi, pentru a deşerta de substanţă retorica faptelor Timişoarei, o acuză de premeditată distanţă faţă de Ţară – irefutabilă rămâne evidenţa că ţara însăşi a avut la Timişoara propria sa avangardă morală! Şi o mai are, şi o va mai avea, cât încă acel tot mai ceţos şi mai îndepărtat 16-22 decembrie timişorean nu va deveni un accident de ordin divin al istoriei româneşti…

 

Împuşcăturile au izbucnit în şaptesprezece după-amiaza! Au continuat toată seara şi toată noaptea. Unele spitale n-au deschis la apelul răniţilor. Panica şi furia. Cruzimea şi răzbunarea. Însemnele comuniste ale autorităţii scelerate au fost sfărâmate. Ceauşescu, în efigie, a fost târât în noroi. Operele lui incendiate. Au apărut baricadele. Primele ciocniri: care pe care! Lideri naturali au luat conducerea coloanelor, îndreptându-le înspre nervii puterii. Nimic nu mai putea menţine sub control oraşul acoperit de revoltă. Cartierele muncitoreşti fierbeau.

 

Dictatura hărţuită ceda la fiecare pas. Sufletul înăbuşit al libertăţii începea să respire. Carele de luptă, trimise pe străzi, au fost blocate de pieptul gol al timişoreanului de rând. Pentru prima dată în ultimii cincizeci de ani, undeva în România, la Timişoara, Dumnezeu trecea de partea celor mulţi. Nu şi funcţionarii lui, ce-i baricadaseră pe dinăuntru bisericile!

 

În noaptea ce a urmat, Timişoara a avut ferestrele luminate până la incandescenţă. Familiile îşi strângeau rândurile, îşi numărau absenţii.

O cină tainică la care au participat sufletele celor încrâncenaţi. Până în optsprezece seara, cel puţin o mie de răniţi, cel puţin o sută de morţi!

 

„Trezeşte-te, Ţară!” Dar ţara s-a trezit greu. Până în douăzeci şi unu, Timişoara a dus crucea României, singură! Asta nu a mai fost revoluţie, a fost urcuşul Golgotei! Asediată zi şi noapte, izolată, însingurată, Timişoara a asistat cu stupoare la enorma somnolenţă românească din jurul ei.

 

În nouăsprezece, Timişoara a scandat: „Vrem morţii noştri!” Ai ei, nu încă ai ţării, câtă vreme România nu-i revendica. Nici o ameninţare, nici o promisiune nu a mai clintit Timişoara din apostazia ei. Cine nu a fost acolo în acele zile nu ştie câtă măreţie poate să cuprindă o viaţă omenească. Trebuie să ne imaginăm nu doar o Timişoară eroică, dar şi o Europă întinerită! Comunismul, născut pe malurile Nevei după expresia fericită a unui înţelept, murea pe malurile Begăi – altfel, un canal derizoriu pentru apa bolnavă a prezentului său.

 

Nu cred că mass-media lumii a rostit în ultimii ani un nume cu mai multă stupoare, dar şi mai multă admiraţie, decât al Timişoarei! Timişoara a exaltat Europa, amintindu-i Franţei de un 1789 al ei. În calendarul eroismului european a fost adăugată o dată nepreţuită! Estul întreg se întorcea la Europa aureolat nu atât de revoltele de catifea, cât de Revoluţia Timişoarei!

 

Ce, oare, gândea un Gorbaciov în acele zile? Oportunismul lui s-a lăsat pliat pe evenimente, dar cred că intuiţia i-a şoptit: „E sfârşitul!” Era într-adevăr sfârşitul! La Bucureşti, solul dur al puterii se transforma pe nesimţite în nisip. Clanul conducătorilor abia îşi mai păstra echilibrul.

 

Aşa sfârşesc întotdeauna regimurile ce construiesc pe ipocrizie. Comunismul avusese şi acest talent, să denatureze simultan spiritul guvernaţilor şi al guvernanţilor, să decalcifieze societăţile ce supravieţuiau exclusiv pe osatura statală. Democraţia lumii asista cu ochii larg deschişi la spectacolul prăbuşirii dictaturii în oraşul, pentru ea necunoscut, pe numele lui Timişoara!

 

17 decembrie… Centrul oraşului pare deliberat abandonat manifestanţilor. În faţa primăriei, un zid de militari, înarmaţi până în dinţi, apără o linie invizibilă. Mii de timişoreni scandează inutil: „Armata e cu noi!” O coloană de tineri se desprinde din mulţime şi se îndreaptă spre căminele studenţeşti de unde se va întoarce cu mâinile goale. Oraşul e tot o vâlvătaie, o febră. Vitrinele magazinelor sunt sparte, unele după altele, sunt incendiate unele după altele. Mărfuri cândva intangibile, dar şi maculatura imaginaţiei comuniste, sunt aruncate de-a valma în stradă. Cineva îmi aruncă un pachet de ţigări strigându-mi: „Azi ei plătesc!” O fetiţă a găsit pe undeva o păpuşă. O ţine strâns în braţe, cu o candoare netulburată.

 

Pe neaşteptate, prima salvă a unei represiuni pe faţă, amânată o noapte şi o zi. Un bărbat bătrân urlă: „L-au omorât!” Apar răniţii, ca şi semnele acute ale unui război, pe viaţă şi pe moarte, abia început. Magazinul de blănuri arde. Într-un altul, cot la cot, pompieri şi incendiatori aparent fac un efort egal pentru motive diferite.

Pe treptele Catedralei, spectatori împrăştiaţi de rafale. Înserarea este plină de răni. Unii după alţii, îngerii Revoluţiei urcă spre cer împreună cu mesajul lor. Muţenia monumentală a bisericii mitropolitane domină dramele consumate în valea însângerată de la poalele sale.

 

Cine mai e alături de Timişoara în toate acele ore în care restul ţării îşi încheie siesta de decenii a unei umilinţe fără cusur? Cum numele lui Tokes este rapid uitat, cuvintele timişorenilor fixează ţinte imediate pentru idealurile îndepărtate. Sigur e numai că a şi fost rostită sentinţa lui Ceauşescu! Totul în jur se desfăşoară după ceremonialul tragic al schimbărilor adevărate. În Timişoara nu a izbucnit o simplă răzmerită, ci o reparaţie esenţială a ideii de Lume! Gloanţele aleargă bete, strivindu-şi şuieratul sinistru de trupuri şi de ziduri. Rumoarea vocii interioare a mulţimilor revoltate a ajuns parcă din urmă destinul românesc neatent şi îl somează să se întoarcă!

 

16… 17… 18… 19… 20 decembrie…

 

… calendar brutal al redeşteptării naţionale, sau trepte ale cunoaşterii de sine ale sufletului românesc mult prea scump plătite? Zilele acelea au purtat în ele ritmul suitor al unui crescendo sub imperiul unei inspiraţii divine. De altfel, Dumnezeu s-a dovedit complicele ideal în răsturnarea meschinului regat feudal de la gurile Dunării. Dumnezeu a netezit pistele supravieţuirii unui popor nu prea habotnic în credinţa lui, Dumnezeu a blocat iarna la porţile Timişoarei. El a luat mintea dictaturii, şi în îndurare supremă a chemat la el sufletele celor ucişi pentru vina curajului ori a inocenţei lor. Dumnezeu a ales Timişoara, a ridicat-o şi acum o coboară într-o aparent neînţeleasă uitare. Dumnezeu a fost cu noi, la Timişoara – dar nu mai mult. Trebuie să ni-l închipuim pe Dumnezeu regizorul României noi doar în felul în care ne lăsăm continuu şlefuiţi de o conştiinţă a luminii ce ne separă tot mai radical de originea răului nostru! O dictatură, la urma urmei, a stins în România privirea spre Dumnezeu; dictatura a căzut, datoriile României către Dumnezeu abia urmează. Deocamdată traversăm infernul ieşit la suprafaţă din păgânitatea noastră inculcată, impusă. Îl traversăm, înaintând icnit şi nevolnic, deşi vom izbândi cândva… Dar până atunci, uităm motivele pentru care ar fi trebuit să trăim altfel!

 

La Timişoara, România şi-a consumat sublimul în numai şapte zile pentru un mileniu întreg. Chiar şi acum, mândrul municipiu se sustrage acelei insidioase surpări ce afectează în profunzime temelia spiritului colectiv al românilor. În memoria mea tulburată, serile acelei ierni îi înnobilează fruntea cu o diademă de linişte ori de seninătate regală care la Bucureşti s-a evaporat demult. Mă întorc de fiecare dată la Timişoara doar pentru a mă mai putea îndepărta cu o speranţă de deznădejdea mea. Mă întorc şi plâng uscat în amintirea încă tânără a unui popor copil, niciodată prea bine iubit…

 

Suntem în amiaza, incendiată de un soare văratec, a unui 20 decembrie 1989. În orele următoare se va încheia o experienţă unică în cazuistica insurecţională a României: Întemeierea balcoanelor! Spaţii dintotdeauna privilegiate, puse exclusiv la dispoziţia nomenclaturii, balcoanele au constituit tribuna şi vitrina puterii! Într-un balcon s-a expus Ceauşescu şi în ‘56 şi în ‘89. Din balcon a vorbit el, în gregara limbă a oricărei dictaturi, propriului său popor, resemnat să îl tot vadă îmbrăcat pe regele gol, vreme de atâtea decenii. În balcoane s-a jucat, până la urmă, tot fastul găunos al unei autorităţi vide de sens şi de conţinut. În 20 decembrie, balcoanele au trebuit a fi cucerite ca nişte Bastilii insolite ale românilor. Însemnate de destin au fost cele ce tronau trufaşe deasupra consiliului judeţean şi a Operei. Au fost luate cu asalt, aproape simultan, în miezul de ambră al acelei zile – ce a transformat, până la urmă, o revoltă într-o revoluţie!

 

Balconul Operei! La ora 13, încă era păzit de către trupe regulate ale armatei. Mulţimea se adunase în piaţa cea mai încăpătoare a oraşului, lăsându-se solidarizată în cea mai amplă revărsare de indignare a unei populaţii, în sfârşit, răzvrătită. Veniseră acolo mii de timişoreni, formând spontan o falangă ce înainta pas cu pas, strivind aproape de ziduri un pluton de soldaţi ezitanţi, conduşi de un ofiţer acoperit de paloare. Deodată echilibrul s-a rupt! Noi am înaintat şi militarii s-au risipit care încotro. Primii pătrunşi în clădirea Operei au ajuns curând şi în balconul ei. Nu voi uita niciodată uluirea celor sosiţi acolo, având sub largul privirii covorul uriaş al unor chipuri transfigurate!

 

Clipe întregi am tăcut cu ochii în lacrimi înaintea respiraţiei acelei mulţimi invincibile ce scanda încontinuu: “Jos Ceauşescu!”

 

(De ce oare nu avem la îndemână înregistrarea acelor clipe? Securitatea şi-a făcut datoria filmând absolut totul! Unde este pelicula aceea? Cine a ascuns-o, sau poate chiar distrus-o? Şi la ordinul cui?… Într-o discuţie pe care am avut-o cu Adrian Păunescu în casa acestuia, în anul ‘90, la un moment dat el mi-a spus: “Te-am văzut, acolo!” Mă văzuse, într-adevăr!… Nu exista pentru puterea ilegitimă din România dovadă ce trebuia distrusă mai degrabă decât filmul după-amiezii balcoanelor de la Timişoara! Cum nu exista pentru poporul însuşi dovadă mai necesară! Câtă vreme noi, cei de acolo, nefiind conjuraţi, am avut de arat nu marea biblică: de-a dreptul cerul României!)…

 

Şi pot spune că primul discurs al României a fost într-adevăr al ei! După care, noi, ceilalţi câţiva, am rostit, pe rând, cuvântul exploziv: libertate! Dacă libertatea este o zeiţă, ea trebuie să ştie că nu a fost dorită ori adorată mai sincer şi cu mai multă fervoare decât atunci, în acel douăzeci decembrie timişorean, însă cu o intensitate nu isterică, nu mimetică, nu lucidă, ci cu o devoţiune sfâşietoare! Dacă libertatea ar fi fost o femeie, atunci să ne-o imaginăm fericită când dorinţa devorantă a mulţimii a cuprins-o brusc într-o îmbrăţişare fără sfârşit! Curând după acest moment, cei de sus au cerut celor de jos să participe, prin delegaţi, la coagularea primelor Consilii ale Revoluţiei. Şi oamenii au început să sosească, formând din abundenţă acel prim Comitet a cărui conducere provizorie a avut-o întâiul sosit, Lorin Fortuna! A fost ales pe loc un preşedinte, etc… până la urmă o listă de persoane ce s-au angajat tacit să moară împreună. În douăzeci seara, din punct de vedere civic ei erau deja morţi, iar familiile lor identificate şi condamnate. După care, acolo, sus, au urmat căutări febrile ale unei formule de rezistenţă, ca şi schiţarea unui proiect politic alternativ, ca şi încercarea, plină de stângăcii, de a-l pune în practică… de fapt, convulsii în dezvoltarea uimitoare a vegetaţiei eroice a Revoluţiei. Numai că în acele clipe nu eram singuri.

 

Într-un alt balcon, îşi emancipa temeritatea o altă echipă de şoc în tratative directe cu slugile dictaturii! Cele două balcoane vor comunica între ele câteva ceasuri mai tîrziu, din păcate într-o reciprocă neîncredere, ce va supravieţui până la capăt, mărind criza relaţiilor. La Operă, în schimb, după ce cacofonia spontană s-a lăsat încet-încet forjată într-o stare de minimă coerenţă, grupul coordonator al miracolului de la Timişoara a simţit că este în stare să conducă o Revoluţie!

 

(Neintenţionând să scriu, în felul meu, istoria minuţioasă a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în toate acele locuri unde am fost implicat, mă rezum, de fapt, să ating doar corzile sensibile ale fenomenului ce ne-a cuprins pe toţi în vârtejul ori aura lui. Căci la Timişoara o minune s-a produs, cu adevărat!) Pe neaşteptate, idei importante, fără autori concreţi, au dus, în cele din urmă, la alegerea soluţiei rezistenţei în Piaţa Operei, făcută cu putinţă prin lucrarea solidară a tandemului jos-sus (cei de jos hrănind continuu puterea celor de sus, ce revendicau, la rândul lor, ingratei istorii româneşti, drepturi îndelung refuzate celor de jos)! Cei de jos urcau în balcon, în timp ce balconarzii coborau să se purifice în îmbrăţişarea sacră a fervorii celor de jos. De fapt, până la urmă, proglema de rezolvat – prozaic spus – a fost doar una singură: cum să faci ca o revoltă să devină o revoluţie fără a lăsa ca revolta să decadă într-o răzmeriţă. Am reuşit ori nu? Cred şi acum, fără să şovăi, că răspunsul la aceast întrebare nu incumbă doar răspunderea noastră.

 

În douăzeci, spre seară, în balcon a fost urcat un sac plin de bani! Cei de jos ni-l trimiseseră, parcă pentru a ne sugera să cumpărăm bunăvoinţa unui destin enigmatic. Pericolele continuau să fie copleşitoare. Instinctul de conservare odată abolit, a urmat o brutală detentă, generată poate de senzaţia fulgerătoare a trăirii unui altruism absolut. Două zile şi două nopţi oamenii Timişoarei au pus la dispoziţia României viaţa şi avutul lor, nu pentru a le reuşi revolta, ci pentru a nu pierde şansa unei revoluţii! Undeva în Europa de est, într-un oraş tricentenar al ei, miile de români au ales de bună voie calea pătimirii, dar tânjind necontenit la libertatea lor. La Timişoara s-a prăbuşit nu doar o tiranie naţională, ci ultima faraonie europeană. Timişoara rămâne chiar locul unde a fost decapitată nu morga lui Ceauşescu, ci a dictaturii europene. Astăzi Europa îşi permite să uite asta, în timp ce România abia îşi mai aminteşte. Singură Timişoara simte încă în venele ei arsura lavei, acum reci, în care şi-a îngropat amintirile…

 

Nopţile, mai ales, spaima devenea, pentru cei din balcon dizolvantă, istovitoare. Spaima aceasta ne ameţea, ne îmbăta, ne isteriza. Pe culoarele luxoase ale Operei, candelabrele aruncau în toate părţile o lumină cadaverică. În douăzeci şi unu spre douăzeci şi doi, m-am văzut mort, o prezenţă lividă aruncată într-o nişă! Eram acolo, sub propriii mei ochi, o fiinţă calpă, care a explodat. M-am contemplat îngrozit, clipe întregi, îmbrăcat cum eram, până la capăt, într-o soartă pe care o alesesem! Câteva zeci de ore astrale mai încolo, mi-a fost dat să aflu vestea că dictatorul fugise. Am reînviat, dintr-o dată, eu, ceilalţi de lângă mine, simţind cum corpul meu vlăguit, martirizat, se lăsa inundat de sângele albastru al biruinţei! Învinsesem, într-adevăr. Câştigasem dreptul la conştiinţă…

 

Mult după execuţia sa pripită, s-a vorbit din nou despre patriotismul lui Ceauşescu. Eu, cel puţin, posed încă un stoc intact de suveniruri ale umilinţei suferite până la capăt, căci ceea ce a reuşit, cu adevărat, să îmi cultive sila de a trăi, sub domnia matusalemului comunist, au fost nu foamea ori frigul, ci neîncetata obligaţie de a mă supune, ca simplu cetăţean, normelor mutilante emanate nu de sus, ci de la josul cel mai oripilant al naţiunii române. Altfel spus, de la deşteptăciunea fără inteligenţă a familiei Ceauşescu, precum şi de la robusta mediocritate ce l-a condus pe ultimul drum. Căci a imbeciliza un popor nu poate fi decât o operă mediocră. În decembrie ‘89, Revoluţia l-a eliminat pe autor, opera i-a rămas. Nu e de mirare că nici azi nu ne putem marca suişul istoric decât prin încă o cădere, când aproape trei generaţii de români rămân, şi pe mai departe, strânse cu uşa la ieşirea aglomerată din cea mai bună dintre lumi, care a fost evident a socialismului. Insulă de natură vulcanică a arhipelagului românesc, Timişoara a erupt, fără preaviz, în tăcerea letargică a acesteia, făcând explozie nu ca o petardă, ci ca o grenadă a apocalipsei. Schijele revoltei au atins curând oraşeke din vecinătatea ei: Lugojul, Reşiţa sau Aradul. Telefoanele speranţei dezlănţuite au sunat toată noaptea, anunţând ţara întreagă că la Timişoara capătul viciului general a fost întrevăzut, în sfârşit!…

 

Se pare că între şaisprezece şi douăzeci, Revoluţia şi-a căutat oamenii şi nu i-a găsit! (Vocea Domnului către Isaia: “Caut omul care să se aşeze în spărtură!”) Şi totuşi… Fortuna, Chiş, Bădilescu, Trăistaru, Eustaţiu şi Marcu, Marinescu, Oprea şi Ciura, Savu, Munteanu, Florescu, Motica, Petrişor, Ivan, Grigoraş şi Oancea… Oare ce vă spun aceste nume ale anonimilor Revoluţiei? E adevărat, nu i-aţi întâlnit niciodată, decoraţi cu ecusonul invizibil al celor care au făcut ca balcoanele să existe. Gloria, puterea, gratitudinea pubică ignoră mai ales pe cei ce le merită, în acelaşi fel deconcertant în care o adevărată virtute nu pretinde nimănui recunoaşterea a ceea ce este. Cu toate astea, deloc exhaustivă, această listă – într-o ordine a întâmplării – împreună cu aceea a morţilor, a răniţilor şi a arestaţilor Revoluţiei, poate forma oricând un portret robot al Timişoarei din Decembrie ‘89!

 

Refuzând să se recunoască în faptele Timişoarei, România îşi revarsă şi pe mai departe sângele onoarei sale pe asfalt!…

 

În extraordinar de rare situaţii răsturnarea unui regim nu dă la iveală numele unor personalităţi implicate în orientarea pasiunii mulţimilor ridicate împotriva unor ideologii schizoide! La Timişoara, în numai şapte zile de incandescenţă omenească, tot ce a fost dat să se întâmple a ars imediat efigiile liderilor ocazionali, transformându-le în scrumul unei drepte uitări. La Timişoara, o epopee cu eroi anonimi a acoperit cu seducţia ei imaginea Revoluţiei imediat după căderea dictatorului. Astăzi Timişoara a devenit un cavou amnezic, un mare clopot de piatră în care nici o inimă nu mai bate. Dar să nu ne grăbim să blamăm, căci în fenomenul în sine nu putem depista ingratitudine, doar modestie. Înaintea Crăciunului ‘89, Timişoara izbeşte în tâmpla dictaturii şi aproape piere odată cu ea. Maurul şi-a făcut datoria! Maurul trebuie să moară! În sens retoric, Timişoara a ales până la urmă să tacă. Aparent indiferentă, orgoliul ei aşteaptă totuşi dreapta recunoaştere a meritelor sale. Dar Dumnezeu nu răsplăteşte pe nimeni pentru binele făcut, numai răul e pedepsit!

România a trecut prin Revoluţie ca lebăda prin apă, aproape fără să se ude de sângele Timişoarei. E şi acesta un nenoroc românesc, să continui să-l priveşti pe Iisus cu neîncredere chiar şi după ce a fost răstignit… Români de pretutindeni, veniţi să atingeţi cu degetele rănile de piatră ale României la Timişoara, pentru a vă mântui de indiferenţa voastră. Şi poate, cine ştie, veţi reuşi!

 

Claudiu Iordache – Singur între români (Editura Irini, 1997)

Represiunea 

 

Lansarea cărţii SECURITATEA – CONFISCAREA UNEI NAŢIUNI

Cartea „Securitatea – Confiscarea unei naţiuni

va fi lansată marţi, 15 decembrie 2009, ora 16,

la Librăria Sadoveanu (Bd. Magheru) din Bucureşti.

În anul 20 de la Revoluţia Română cartea “Securitatea – Confiscarea unei naţiuni” face, pentru prima dată, radiografia preluării puterii post-decembriste de către structurile fostei Securităţi – explicaţia faptului că România, în aceste două decenii, a rămas fixată într-o criză căreia nici azi nu i se întrevede o soluţie.

Corupţia generalizată, descompunerea morală, infiltrarea instituţiilor statului, subminarea libertăţilor cetăţeneşti au culminat, la 20 de ani după Revoluţie, cu tentativa de a transforma statul de drept într-un stat autoritar condus de persoane care înainte de Decembrie 1989 au făcut parte din nomenclatura lui Ceauşescu şi din securitate ca poliţie politică.

Cartea “Securitatea – Confiscarea unei naţiuni” reprezintă, totodată, un avertisment: România trebuie apărată, România nu trebuie întoarsă din drum! Şi drumul este unul singur: apărarea activă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, idealuri pentru care, în Revoluţia Română din Decembrie 1989, sute de mii de români au ieşit în stradă, şi 1104 din ei şi-au pierdut viaţa!

Cartea este dedicată “celor ucişi fără milă în Decembrie 1989”.

1989 – Anul care a schimbat lumea

În data de 3 decembrie 2009, la Palatul Parlamentului din Bucureşti, în organizarea Fundaţiei Române pentru Democraţie condusă de fostul preşedinte al României, domnul Emil Constantinescu, a avut loc Conferinţa Internaţională “1989 – anul care a schimbat lumea. Viziunea protagoniştilor schimbării asupra viitorului Europei”.

Au fost invitaţi lideri marcanţi ai mişcărilor revoluţionare care au dus la prăbuşirea regimurilor totalitare dintr-un spaţiu cuprins între Zidul Berlinului şi Siberia, între Europa Centrală şi Asia Centrală şi între Marea Baltică şi Balcani, şi personalităţi politice care au condus procesul de tranziţie democratică din Europa Centrală şi de Est. Prestigioşii invitaţi ai Fundaţiei Române pentru Democraţie şi-au prezentat experienţa şi viziunea lor asupra unor evenimente cruciale pentru istoria Europei şi a lumii contemporane.

Printre invitaţii de onoare din străinătate şi din România s-au numărat dr. Jelio Jelev, preşedintele Bulgariei (1990-1997), liderul mişcării anticomuniste din Bulgaria, Jan Carnogursky, primul prim ministru al Slovaciei (1991-1992), dizident anticomunist, semnatar al Cartei 77, Arnold Ruutel, preşedintele Estoniei (2001-2006), Petru Lucinschi, preşedintele Moldovei (1996-2001), Gheorghe Duca, preşedintele Academiei de Ştiinţe, Republica Moldova, Ion Iliescu, preşedintele României (1990-1996, 2000-2004), Petre Roman, prim ministru al României (1990-1992), Radu Câmpeanu, Partidul Naţional Liberal, Prof. Dumitru Mazilu.

Dezbaterile s-au desfăşurat sub forma a 6 mese rotunde, având ca teme Intelectualitatea contestatară şi prăbuşirea comunismului în estul Europei, Elitele politice reformatoare ale anului 1989 în estul Europei, Specificul Revoluţiei Române – revolta maselor şi reprimarea sângeroasă, Exilul românesc şi Revoluţia Română, Radiourile Lumii Libere şi Revoluţia Română, Procesele Revoluţiei Române, Rezistenţa anticomunistă şi dizidenţa anticeauşistă. Am participat la masa rotundă cu tema Specificul Revoluţiei Române – revolta maselor şi reprimarea sângeroasă, prezentând experienţa dramatică pe care am trăit-o, camarazii mei şi cu mine, la Timişoara, între 16-22 decembrie 1989.

La începutul Conferinţei de Presă, domnul preşedinte Emil Constantinescu m-a invitat să prezint o Declaraţie privind incidentele de la Timişoara din ziua de 1 decembrie 2009, împreună cu Declaraţia de Presă (dată din spital în 2 decembrie ) prin care solicitam preşedintelui României,  Traian Băsescu, să declare public dacă a colaborat cu Securitatea ca poliţie politică.

Redau un fragment din Declaraţia făcută în cadrul Conferinţei de Presă.

„Acum câteva zile un miting legal al unui partid democratic este atacat în faţa balconului nostru din Piaţa Operei de o mulţime rinocerizată condusă de foşti informatori ai Securităţii. Niciunul dintre cei care au manifestat acolo nu reprezintă Revoluţia română, nu aveau cum să o facă. Mai mult decât atât, dacă un partid a înarmat o astfel de agresiune nu ne rămâne decât să spunem un singur lucru: Timişoara şi revoluţia ei este a românilor şi a timişorenilor, nu este a celor care urlau disperaţi că se reinstaurează comunismul în România. În România nu se mai poate reinstaura comunismul, dar s-a reinstaurat, în schimb, puterea Securităţii.

Am adresat o scrisoare mai multor instituţii, precum Parchetul General, CNSAS, Comisia Parlamentară pentru controlul SRI, prin care am solicitat verificări în cazul preşedintelui Traian Băsescu. După 20 de ani de la Revoluţia română nu mai putem accepta un preşedinte fost membru al Securităţii române. Că acest om are dosare din care reiese că a fost colaborator al Securităţii, că aceste dosare sunt blocate în marile arhive, că a fost activat pentru a nu se ajunge la adevărul în ceea ce-l priveşte pentru că îi constatăm o dată în plus metodele securistice, care sunt dezbinarea, implicarea puterilor statului în conflicte, invectiva, izolarea oamenilor, acesta este, până la urmă, bilanţul unui mandat, mandatul colaboratorului Securităţii române – actualul preşedinte Traian Băsescu”.

Intervenţiile mele au fost traduse pentru înalţii oaspeţi străini şi transmise ziariştilor prezenţi la Conferinţă, acestea fiind ulterior preluate de agenţii de presă şi mai multe pagini media.

Declaraţie de Presă

Într-un moment în care mă pregăteam să întâmpin ceremoniile de comemorare şi aniversare ale Revoluţiei Române, la al douăzecelea an de la victoria ei, în care voiam să iau cuvântul la Braşov, la Iaşi, la Bucureşti, la Timişoara în şedinţa solemnă a Consiliului Municipal, într-un moment în care mă pregăteam să lansez cea mai recentă carte a mea, „Securitatea – confiscarea unei naţiuni„, dedicată celor ucişi fără milă în Decembrie 1989, o agravare bruscă şi neaşteptată a sănătaţii mele, o infecţie a sângelui cu agenţi infecţioşi ori toxici, m-a împins la marginea vieţii.

Sub îngrijirea a două prestigioase spitale, Victor Babeş şi Urgenţa Floreasca, infecţia de origine necunoscută a diminuat, efectele ei (icter febril, exantem acut multiform, sindrom inflamator acut, afectare hepato-biliară, fibrilaţie atrială) au diminuat de asemenea, dar agentul ce a provocat-o n-a putut fi identificat. În schimb, datorită suferinţei, probabil nu voi mai reuşi să onorez programele lunii Decembrie în care eram deja angajat.

În situaţia dată, am dorit să fac această Declaraţie de Presă, ce urmează a fi citită şi în şedinţa solemnă a Consiliului Municipal Timişoara din data de 16 decembrie 2009.

În perioada în care un ministru liberal era în fruntea MAPN, am primit următoarea informaţie: la sediul Arhivelor de la Piteşti a fost invitat un membru important al CNSAS, împreună cu un reprezentant al arhivelor. În prezenţa acestora a fost deschis dosarul cetăţeanului Traian Băsescu, relevând faptul de netăgăduit că acesta fusese un colaborator al securităţii înainte de 1989. (Surprinzător, la întoarcerea la Bucureşti demnitarul de la CNSAS avea să declare că în sfârşit avea certitudinea că Băsescu nu a colaborat cu securitatea!) Din acel moment, Preşedintele Băsescu, primul preşedinte al Securităţii de după Revoluţia Română, care nici azi nu ştie „cine a tras în băieţii aia, vreo 1600” (în realitate 1104 morţi), se află în situaţia de a fi comis un sperjur politic, un sperjur moral, dar mai ales un sperjur penal, întrucât atunci când a depus jurământul, ca Preşedinte al Statului, a declarat că nu a colaborat cu Securitatea.

Astăzi, când cere poporului român un al doilea mandat de Preşedinte al Statului, îl acuz de declaraţie nesinceră, şi solicit Parchetului General să se sesizeze pentru a verifica informaţia ce mi-a parvenit din mai multe surse. Îl acuz de sperjur penal pe Traian Băsescu, un fost colaborator al Securităţii, surprins de Revoluţia din Decembrie 1989 drept şef de misiune Navrom la Anvers.

Intervenţia mea nu priveşte lupta electorală, dar am convingerea că România anului 2009 trebuie să se debaraseze odată pentru totdeauna de personajele dictaturii comuniste, din care Traian Băsescu a făcut parte, şi continuă sa facă parte prin convingerile şi acţiunile sale.

De altfel, comportamentul abuziv al lui Traian Băsescu ca şef al statului confirmă toate bănuielile. Pentru Traian Băsescu nu există lege dacă îl împiedică să obţină ce vrea, nu există raţiune de stat. El izbeşte în popor, sărăcindu-l şi cumpărându-i voturile. El nu discută cu nimeni, el face numai guverne, averi; aruncă în conflict puterile statului, recompensează favoriţii din banii publici. S-a împroprietărit cu case, înzestrându-şi familia, a luat apărarea mogulilor (cazul Popoviciu), a cultivat o coterie de clienţi servili.

Revoluţia Română, pe care Traian Băsescu o desconsideră profund, a alungat un Dictator nu pentru a-l înlocui cu o voinţă totalitară!

Iar dacă teama continuă să guverneze relaţiile românilor cu Preşedintele României, mie nu mi-e teamă. Nu poporului să-i fie teamă! Vremea spaimei de conducător a trecut!

În cartea mea recentă „Securitatea – confiscarea unei naţiuni” avertizam cu privire la acest ultim atac, prin orice mijloace, asupra drepturilor şi libertăţilor României: schimbarea Constituţiei, diminuarea puterilor Parlamentului, transformarea statului democratic într-un stat totalitar, toate acestea într-o ultimă încercare de a fi salvată puterea ascunsă a securităţii.

Cartea mea „Securitatea – confiscarea unei naţiuni” este tipărită în acest moment şi îşi aşteaptă în Decembrie dreptul la întâlnirea cu opinia publică.

În speranţa că voi reuşi să ies şi din acest impas al sănătaţii şi vieţii mele, mă grăbesc să fac cunoscut, într-un ceas al doisprezecelea, ca România încă îşi poate apăra libertatea în fata gravei ameninţări a totalitarismului. Poporul român are dreptul să ştie, are dreptul să-şi apere Revoluţia şi drepturile câştigate cu sânge în Decembrie 1989!

În ceea ce-l priveşte pe dl Traian Băsescu, în numele celor care au căzut lângă mine, împuşcaţi, pe străzile Timişoarei, îi cer să declare public că nu a colaborat cu Securitatea! În cazul în care sperjurul va fi dovedit, îi cer să-şi asume public decizia dezonorantă de a ascunde antecedentele sale de actor al poliţiei politice, şi să părăsească puterea. România merită un preşedinte democrat, un preşedinte care să nu fi fost complice al sistemului totalitar – responsabil nemijlocit pentru victimele din Decembrie 1989. România merită un alt preşedinte!

Solicit CNSAS o anchetă asumată pentru a clarifica, în lumina adevărului şi a obligaţiilor legale, dosarul Traian Băsescu. Le cer camarazilor mei din timpul Revoluţiei din Decembrie: Petrişor Morar, Radu Silaghi, să nu mai rămână lângă un reprezentant al Securităţii pe care au înfruntat-o în Decembrie ’89. Solicit serviciilor secrete (amintindu-le că ele servesc legile statului şi nu conducătorul statului!) să declare dacă cetăţeanul Traian Băsescu este în acest moment agent activ al acestora, fiind astfel sub protecţia lor.

Solicit Comisiei Parlamentare pentru controlul SRI să investigheze dosarul Traian Băsescu în toate arhivele naţionale.

În final, solicit autorităţilor competente protecţia vieţii mele, pusă recent în pericol, şi a familiei mele. Le reamintesc că, împreună cu camarazii mei din Timişoara, cu 20 de ani în urmă, am luptat pentru dreptul de a fi un om liber!

Deocamdată atât.

Nu voi încheia înainte de a mulţumi medicilor care mi-au salvat viaţa şi au vegheat asupra sănătaţii mele!

Claudiu Iordache

Membru al Frontului Democratic Român, primul partid antitotalitar din România, înfiinţat în 20 decembrie 1989 în Balconul Operei din Timişoara

2 decembrie 2009, din spital

Securitatea – Confiscarea unei naţiuni

1989 – 2009

Dedicată celor ucişi fără milă în Decembrie 1989

„Uitaţi-vă la cimitirele lui Decembrie ‘89. Pentru că, iertaţi-mă că vă reamintesc, în România a avut loc o crimă colectivă. Ştiu, sunteţi dezamăgiţi că totuşi au fost doar 1000 de oameni ucişi. De la şaizeci de mii în sus aţi fi fost şi dumneavoastră indignaţi… Dar o mie… N-aveţi timp de fleacuri…. Încep să mă întreb cine a murit în Decembrie ’89, ei ori noi?”

(Călin Nemeş)

Ilie Ştirbescu: Securiştii dumneavoastră trag şi acum în Capitală.

Nicolae Ceauşescu: Dacă au tras şi trag, înseamnă că şi-au făcut datoria!

(Târgovişte, Decembrie 1989)


Vă scriu dintr-o ţară care a fost cândva România!

Această lucrare, “deşi nu spune nimic din ce n-am şti deja” (Jean Sévillia), încearcă să decripteze preluarea puterii după Revoluţia din Decembrie. Pe fotoliul încă jilav al dictaturii avea să se aşeze fundul gros al oligarhiei, extracţia cea mai mizerabilă a fostului regim. Într-o ţară fără cetăţeni democraţia rămâne o şaradă nerezolvată. Apariţia partidelor, schiţarea primelor libertăţi constituţionale, alegerile pripite, enunţarea formală a principiilor statului lui Montesquieu, existenţa de sine a politicilor epigonice, nu au fost decât alte spectacole cu aceeaşi distribuţie, şi, de la un moment dat, cu acelaşi regizor extras din recuzita aceleiaşi religii decăzute. Deja după fuga lui Ceauşescu nu mai putem vorbi despre autoritatea nomenclaturii, dar în alienantul vid creat nu au pătruns conştiinţe ale noului val, ci, relativ târziu şi relativ uşor, cadre cupide şi cinice ale fostei Securităţi, desfiinţată oficial prin Decretul nr. 33 din 30 decembrie 1989 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale (14.700 de angajaţi, 10.000 de ofiţeri activi, de trei ori mai mulți ofiţeri rezervişti, acoperiţi, 400.000 de “gazde”, rezidenţi, colaboratori, informatori, căsuţe poştale – oameni care primeau mesaje scrise pentru ofiţerul de Securitate, semafoare oameni care înlesneau accesul ofiţerului în diverse imobile, gulgute otrăvite – cei ce lansau minciuni pentru compromiterea unor persoane, surse, complici de voie şi de nevoie, simpatizanţi, nostalgici, o adevărată viitoare majoritate tăcută.)

În mai puţin cartea neagră a comunismului şi mai mult cartea sură a unei abjurări ipocrite – Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România – rolul Securităţii a apărut diminuat ca structură de forță a executării ordinelor partidului! Deşi după ieşirea din scenă a pcr Securitatea avea să-i supravieţuiască, şi mai mult decât atât!

Cele şapte zile ale Revoluţiei au permis pentru ultima oară Securităţii să-şi etaleze “loialitatea” deplină faţă de Regim: vânătoare de oameni, schingiuiri, asasinate în spitale, arderea celor 44 de cadavre şi împrăştierea cenuşii lor la o groapă de canal (unde a mai văzut Europa de lângă noi asemenea grozăvii?) Avea să susţină mai târziu că ea, Securitatea, trădându-l pe Ceauşescu, a făcut Revoluţia, că ei îi datorează poporul libertatea de mai târziu, că ea a fost, de fapt, unealta Marilor Puteri după Malta! Deşi sunt fapte, declaraţii, dovezi că Securitatea, formată din “activişti pcr cu sarcini speciale, inclusiv protejarea prin orice mijloace a comandantului suprem Nicolae Ceauşescu şi a familiei acestuia”, a servit dictatura până în 22 decembrie şi mai târziu. Altfel cum explică apologeţii Securităţii faptul că aceasta infiltrase Balconul Operei cu informatori ori că se pregătea să-i aresteze pe fruntaşii Frontului Democratic Român, în noaptea de 21? (La ce bun, odată ce Revoluţia era, după spusele proprii, chiar opera ei? Se spiona pe sine?) Mai plină de bun simţ este observaţia academicianului Camil Mureşeanu: “Nici o populaţie nu se pune în mişcare, înfruntând gloanţe şi care blindate, numai că a auzit în stradă nişte îndemnuri la insurecţie din partea unor instigatori, fie ei şi aureolaţi de calitatea de misterioşi turişti străini.” (Memoria 1989, Nr. 1- 2007). Uzurparea de merit, sperjurul, intoxicarea populaţiei pe care aproape a convins-o că nu ea a făcut cu putinţă victoria Revoluţiei, tragerea savantă de timp, pentru ca oamenii să fie “ajutaţi” să uite, coruperea puţinelor caractere din intelighenţia flască şi mercantilă de la Bucureşti care, în loc să o înfrunte ori să o denunţe, îmbrăcând onorată livreaua de valet al puterii, a devenit complicea tuturor derapărilor ei, izolarea intransigenţilor şi a celor merituoşi, acapararea patrimoniului economic, infiltrarea cu oameni “iscusiţi” a partidelor neexperimentate, înfiinţarea trusturilor de presă, a băncilor-capcană, a societăţilor-ventuză, controlul cărţilor câştigătoare în scrutinele falsificate, pătrunderea în parlament cu desanturi consistente, activarea coteriilor complice astfel încât prima societate civilă post-decembristă să fie o emanaţie a lor, confiscarea şi alterarea actului de dreptate prin intrarea masivă a foştilor ofiţeri ori procurori politici în breasla judecătorilor, concomitent cu îmbunarea liderilor euroatlantici, după formula: “voi ne folosiţi, noi rămânem la putere!” (nimic de mirare în faptul că marele triplu B occidental: Blair, Berlusconi, Bush, se îmbrăţişează fratern cu Putin!), au format arsenalul de luptă al Securităţii dispensate, în sfârşit, de dogma comunistă şi de teama de Ceauşescu.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Trebuia să trageţi! Trebuia să trageţi un foc de avertisment şi dacă nu încetau, trebuia să trageţi în ei! În primul rând trebuia să trageţi la picioare.

Tov. Elena Ceauşescu: Să fi tras în ei, să fi tras la picioare şi cei care cădeau să fi fost băgaţi în beci, ca să nu mai poată ieşi niciodată de acolo.

Tov. Silviu Curticeanu: Să tragă!

Tov. Nicolae Ceauşescu: Am discutat aseară, am spus: luaţi măsuri, măsuri ferme… Dacă miliţia era înarmată trebuia să se tragă… N-aţi executat ordinul dat, că am dat ordin în calitatea pe care o am de comandant suprem, ordin care este obligatoriu pentru toate unităţile, atât ale Ministerului Apărării cât şi ale Ministerului de Interne… Trebuia să-i omoare pe huligani…

Tov. Nicolae Ceauşescu: Voi da ordin ca imediat să se primească, acum, armamentul; toţi să fie înarmaţi şi să se aplice ordinul… Să lichidăm repede ce este la Timişoara, să punem trupele în stare de luptă… Şi oriunde se încearcă vreo acţiune, lichidată radical, fără nici o discuţie. Vom lupta până la ultimul… Totul să se apere cu arma în mână. Toţi trebuie să ştie că suntem în stare de război!

Tov. Nicolae Ceauşescu: V-am dat ordin să trageţi de avertisment, şi pe urmă dacă nu se retrag, să trageţi în picioare. Nu m-am gândit că trageţi cu gloanţe de manevră. Asta e apă de ploaie! Cei care au intrat în sediul Comitetului de Partid nu trebuiau să mai iasă de acolo în viaţă. Ar fi trebuit să fie împuşcaţi!

(Stenograma Şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 17 decembrie 1989)

“Şi atunci când l-aţi ucis şi de ce/ Şi cine eraţi voi să-l ucideţi?/ Cădeţi în genunchi şi închinaţi-vă/ Şi cereţi odată iertare.”

Adrian Păunescu, Recurs pentru Nicolae Ceauşescu

Şi atunci a fost ucis

pentru cele şase ordine de a trage în populaţia României! Pentru că a trimis tancurile împotriva

oamenilor cu piepturile goale, pentru că i-a împuşcat în spitale, pentru că le-a ars trupurile şi le-a

aruncat la canal.

Pentru mia de morţi şi miile

de arestaţi, maltrataţi

şi răniţi.

Şi cine eram noi, cei care nu l-am ucis?

Eram victimele lui de 45 de ani. Eram deţinuţii lui, prizonierii lui, sclavii lui, cei care n-au putut fi

liberi ca fiinţă umană cât a trăit el, ultimul Dictator.

Şi nu vom cădea în genunchi, şi nu ne vom închina în veci la mormântul lui.

Şi nu vom cere iertare celui ce a comandat să se execute foc în propriul popor.

Câtâ vreme cei minţiţi de el, arestaţi de el, schingiuiţi de el, asasinaţi de el, cei care au pierdut din

cauza lui un fiu, un frate, un părinte, un soţ, un prieten, un drept la fericire, nu vor face primii semnul

iertării unui Criminal al românilor, cum nu a mai fost altul,

pe numele lui infam,

Ceauşescu.

“I-am ars doi câte doi!”

(Gheorghe Zâmbroianu, unul dintre muncitorii care în noaptea de 18 spre 19 au ars cadavrele aduse de la Timişoara)

Şi în “cea mai supravegheată societate din Europa”, după Virgil Măgureanu, la mai puţin de un an de la rugurile din Decembrie, în parte, au reuşit. De evidenţiat că “prada”, spre deosebire de alte ţări apropiate, a fost disputată cu mijloace soft. N-au fost apreciate utile luările de vieţi omeneşti. Românul de rând era o plastilină îndelung frământată în palma Securităţii. Surpriza din Decembrie nu s-a repetat. Poporul a depus armele la poarta celor pe care îi învinsese într-un blitzkrieg. În numai un an România s-a întors la trecut. Ultimele convulsii ale rebeliunii s-au stins în decembrie 1990. Veteranii Revoluţiei, mulţi dintre ei oameni mici prinşi în vâltoarea evenimentelor mari, au fost ulterior cumpăraţi cu aniversări, cu prăvălii, cu decoraţii. Ori a fost chemată moartea să-i ia mai repede! Asta când nu au ales să emigreze. Chermeza se sfârşise. A urmat apoi ştergerea urmelor. Fotografiile, filmele, puţinele documente ale Revoluţiei, legitimaţiile, steagurile decupate au dispărut de pe piaţă. A avut loc, în schimb, invazia impostorilor ce aveau să transforme vinul nobil în poşircă. Guvernele nevolnice (“care s-au înşelat în toate, care nu au prevăzut nimic şi care n-au îndreptat nimic“ – Andre Tardieu, Aroganţa în faliment) continuau să administreze o ţară ca dintr-o cazemată cu ambrazuri. În relaţiile externe am abandonat tot ce s-a putut: suveranitatea, Basarabia, Bucovina. Naţiunea română a redevenit o mulţime. Românii au şters-o spre Stambul ori spre pieţele de profit şi prostituţie ale Italiei şi Iugoslaviei. Au fost supuse jafului sălbatic livezile, pădurile, gazele ori petrolul, iar industria grea a fost transformată în fier vechi. Au urmat privatizările, împroprietăririle frauduloase, hoţii cu acte în regulă. A urmat restituirea patrimoniilor unor urmaşi problematici. Au apărut mafiile recuperatorilor, notarilor, poliţiştilor, avocaţilor, magistraţilor. Centrul Timişoarei revoluţionare a fost abandonat în mâna ţiganilor. (Ideea după care proprietatea e sfântă numai dacă este obţinută cu mijloace sfinte, agonizează în România). Oligarhi cu originea în Codul Penal şi-au sporit nemăsurat avuţiile. A urmat desfrâul, transformarea româncelor în marfă de export, alterarea iluziilor, decăderea unei societăţi lipsite de tradiţia nobleţei şi robusteţii. Sosirea fostului Rege Mihai nu a adăugat lumină în tabloul sumbru al unei naţiuni în descompunere accelerată. Dimpotrivă, pretenţiile lui au devenit curând exorbitante. Dar perdantul român ştie să-şi suporte cu stoicism condiţia. Duse erau vremurile solidarităţii, ale sacrificiului, ale speranţei într-o altfel de Românie. România lor se scufunda odată cu ei, în timp ce pe buza dezastrului jubilau securiştii, uteciştii, foştii ont-işti, informatorii, aprozariştii, ospătarii de protocol, mandatarii, şefii din fruntea gospodăriilor de partid, grobianismul încă în serviciu, chipul plurimorf al unui cinism intratabil. România era re-confiscată şi nimeni nu-i mai venea în ajutor, nimeni nu mai credea în steaua ei, cu excepţia nostalgicilor care încă visau la o Românie împodobită în lanţuri. O, tempora…

Pe de o parte o putere împrăştiată, dezlânată, pe de altă parte o putere subalternă care a găsit prilejul de a se desprinde de motivul ei de a fi. Dar cum? Avea la îndemână structura, metoda, doctrina, expertiza, mijloacele, complicitatea celor veşnic neputincioşi, a viitorilor parveniţi inevitabili şi a veşnicilor şi actualilor laşi. O vreme a ezitat.  Furtuna a continuat să ridice valuri gigante. Dar şi indignarea şi violenţa urii şi a răzbunării obosesc. Şi într-un moment de acalmie a apărut din nou ea, Securitatea… La intersecţie, acolo unde drumul vechi îşi vărsa gunoaiele în drumul ce urma. Securitatea a fost primul gunoier, primul debarasseur şi primul “restaurator” al unei ordine minimale pe pământul răvăşit de Revoluţiei. Ce a făcut? Şi-a căutat goarna şi prin pâlnia ei a aruncat în eter semnale neaudibile. După care au venit şi ceilalţi. Au pus la cale un plan de urgenţă. Şi cu mânecile suflecate s-au pus să salveze casa dărăpănată a românilor. Securitatea a fost „primul constructor”, prima voinţă a “coerenţei”, singura voce inconfundabilă, primul semn că avea de ce să se teamă, de aici încolo, anarhia naţională! Și primul ei arhitect clandestin. Totul a urmat din această judecată a celor ce mai puteau apela la serviciile ei. Indivizii, guvernele, nici urmă… O ţară locuită de improvizaţie, de orbire, de disoluţie, în absenţa stăpânului împuşcat. Ce eroare… A mai rămas Securitatea să pună lucrurile cap la cap, să preia puterea pentru a-i da un „sens”. Ce-i reproşăm? Ea nu a preluat decât ceea ce nu folosea altora: puterea oamenilor! Şi în acțiunile sale, „pompierul” naţional a trebuit să aleagă între mai multe soluţii. Încotro? Spre Gulag? Spre experienţa rusească? (În Rusia preluarea a decurs în forţă, căutând capitularea viitoarei societăţi. Rezultatul îl vom afla în viitorii câţiva ani.) Spre regimurile torţionare, spre credinţa întunecată a exceselor, spre trecutul dictaturilor? Răspunsul a fost cu mult mai simplu. Nu prin rapt, nu prin violenţă vizibilă, nu prin represiunea drepturilor, ci prin anestezierea ori aţipirea lor, nu prin război civil, ci prin recuperarea răbdătoare a acelui rest de putere ce prisosea milioanelor de cetăţeni tradiţional turmentaţi. (Este prima care a revertebrat statul – în felul ei, evident!) Şi uite aşa, în circumstanţe ce vor rămâne veşnic necunoscute, Securitatea, profitând de suspiciunea generalizată privind intervenţia KGB-ului în schimbările recente, a decis: “Confiscarea!”

O Securitate „eliberată” în urma Revoluţiei se mobilizează să-i combată chiar pe cei ce au scăpat-o din gheara lui Ceauşescu. Fără victimele din Decembrie n-ar fi ajuns preşedinţi, miniştri, senatori, deputaţi, n-ar fi pus mâna pe bănci, pe hoteluri, pe pământuri, pe industrii. Nu ei au meritul propriei lor prosperităţi, ci sutele de mii de români sărăciţi, adevăraţii autori ai “loviturii de stat”. Mai mare ignominie nu puteau etala! Să insulţi realitatea şi adevărul, să-ţi scuipi în obraz salvatorul, poporul din Decembrie 1989!

Disperarea colectivă este cel mai puternic agent al ruinei… Disperarea duce la eroism sau laşitate La laşitate, mai cu seamă” scria, în 1970, Emil Cioran. Disperarea colectivă a mulţimilor laşe înainte de revoluţie. Disperarea colectivă a eroismului în zilele lui Decembrie. Cărora le-a urmat disperarea cenuşie a subzistenţei… fără mândrie, demnitate ori ideal. Ignoranţa, resemnarea, defetismul, cultura abandonului… Ratarea intelectualilor. Schimbarea numai la faţă. Abrutizarea. Frustrarea celor neluați în seamă după cea mai importanta bravură a vieții lor, dezgustați nu de revoluție, ci de urmările ei. Invidia. Resentimentul. Actualizarea viziunii clasicilor ce întrevăzuseră tarele de caracter ale societăţii: patriotismul scrutător al unor Bacalbaşa, Drăghicescu, Manoilescu, Rădulescu-Motru, Mehedinţu, Caragiale, Eminescu, Petre Pandrea, Cioran… Oglinda ce se încăpăţâna să arate un chip slut unei naţiuni în suferinţă, cu harul de a trăi săracă într-o țară bogată. Şi singura soluţie: nu încă o revoluţie (miracolele nu pot fi reduplicate), ci spargerea oglinzii! Întregul românesc a dispărut în neant. Românii redeveniseră iarăşi nişte mici singuratici. În jurul lor nu mai exista decât o frontieră a ţăranului lui Rebreanu, Ion, a animalismului lui sălbăticit şi flămânzit de veacuri, a unei bulimii insaţiabile ce a inflamat intestinele unei generaţii răvăşite, fără prea multă minte.

În esenţa ei, puterea publică n-a fost nicicând pusă în serviciul poporului. De aici uşurinţa cu care poporul a cedat şi cedează ceea ce nu i s-a părut niciodată al lui! Cât priveşte libertatea, cum ea nu i-a fost lângă leagăn, înţelegem de ce astăzi nu o recunoaşte în nevoile sale. Câteva motive pentru care arareori poporul s-a împotrivit îngenuncherii sale. Şi o explicaţie sumară a împotrivirii şterse la tentativa de confiscare!

Aşa am fost învinşi pe rând, şi aproape fără să mai luptăm, în toate războaiele pentru normalitate dintre 1989 şi 2009. Căderea noastră a Bastiliei ne-a aruncat, sărind peste Adunarea Constituantă, peste Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, peste Comuna din Paris, peste girondini ori iacobini (la noi n-au existat ghilotine), peste Convenţia Naţională, peste decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, peste Directorat, peste Consulat, peste Lovitura de Stat din 18 Brumar, peste împărăţia revoluţionară (“Cetăţeni, Revoluţia s-a aşezat pe principiile care au început-o: ea s-a încheiat!” – Napoleon Bonaparte), de-a dreptul în domnia regelui Ludovic al XVIII-lea, altfel spus, în Restauraţie! Dar să nu omitem şi uşurinţa cu care am capitulat. În 1990, Daniel Barbu scria un text despre strategia populară de asociere la putere a unei generaţii oportuniste. “Românul ţine, de regulă, cu guvernul. Cei care controlează structurile au totdeauna dreptate. Numai participarea la putere e în măsură să asigure recunoaşterea publică. A te ridica împotriva statului, în ochii majorităţii, este un gest nesăbuit, dacă nu un paricid. Odată ce s-a consolidat, a pus stăpânire pe stat, regimul totalitar s-a bucurat de sprijinul cel mai larg al societăţii. Această complicitate cu un grup conducător, ce a promovat făţiş, din 1945, genocidul şi catastrofa economică, n-a fost, de fapt, decât o strategie populară de asociere la putere… În decembrie 1989, Timişoara s-a situat în prelungirea Rusaliilor… Martiriul unui oraş întreg şi atitudinea sfidătoare a regimului au declanşat resortul demnităţii personale. Să nu ne amăgim însă şi să ne amintim de cei, foarte numeroşi, care până în ultima secundă a puterii i s-au făcut părtaşi… Majoritatea nu a participat….” Majoritatea nu a participat. Motiv pentru care instalării neo-totalitarismului Securităţii nu i s-a mai opus nimeni, actualizând impresia că, în istoria sa modernă, poporul României, de bună voie şi nesilit de nimeni, se lasă uşor făcut prizonierul guvernului său. Este semnul ultim al agoniei… Rezultatul? Aceeaşi societate marginală, năclăită într-o tranziţie a libertăţii ca într-o pădure virgină, cu călăuze oarbe şi mulţimi rătăcite, rămasă loială umorilor ei servile, care-i apără pe vinovaţi de inocenţi, pe torţionari de victime, pe cei bogaţi de cei săraci şi pe cei tari de cei slabi. Stranie logodna între neputinţa imbecilă şi puterea cinică! Victimele duc continuu dorul hienelor, și ele sosesc la chemarea chelălăită a unei nefericiri colective ce mai totdeauna îşi merită soarta.

Nu cred că tradiţionalul “frânt din şale” al electoratului românesc va reacţiona vreodată la minciuna unei clase securiste care continuă să fie sperjură, deşi se crede politică. Răsfoind o revistă de istorie am avut ocazia să citesc facsimilele unor delaţiuni la care se preta populaţia în vremea dictaturii (Revoluţia nu a vindecat-o de tarele ei dobândite, între care resentimentul şi natura ei digresivă. 7 zile de tratament radical nu s-au dovedit de ajuns pentru o vindecare definitivă! Comportamentul ulterior a urmărit linia descendentă a descompunerii ei morale…), delaţiuni ca supuraţie a unor caractere descompuse, de o ucigătoare densitate… Oameni, cu sutele de mii, ce îşi revărsau pizma tâmpă, în rânduri lăbărţate, pe hârtia Securităţii… A urî, pentru neputinţă, pentru invidie hâdă, pentru frică, pentru laşitate, pentru bicisnicie; în România lui Ceauşescu, întâiul, dar nu şi ultimul, populaţia, care i-a supravieţuit, pare vaccinată împotriva sanităţii morale. Prin ’90 mă ameninţau scrâşnit pe stradă, mă înjurau din curţile vilelor din Cartierul Primăverii, îmi trimiteau scrisori anonime cu acuzaţii (pentru vina de a fi fost, pe rând, fesenist, secesionist, revoluționar, profitor, regalist) şi blesteme, ameninţări cu moartea, cu însemne legionare, îmi telefonau cu voci viermănoase de abia intrat în camera de hotel de la Flora, mă arătau cu degetul de la ferestre ori îmi lipeau bilete scabroase pe uşa liftului la Timişoara… Toţi aceştia, delatori, clevetitori, bătăuşi, băieţi cu ochi albaştri, evident, făcându-şi exclusiv “datoria”, cu lovituri ascunse şi piezişe, inclusiv la Timişoara când au tras, au tras, au tras… (Andrei Maria, 25 ani, casnică, arsă la crematoriu;  Balogh Pavel, 69 ani, pensionar, ars la crematoriu; Botoc Luminiţa, 14 ani, găsită în groapa comună; Floria Antoniu Tiberiu, 20 ani, student, ars la crematoriu; Iusiub Constantin, 17 ani, elev, ars la crematoriu; Tako Gabriel Monica, 10 ani, Lungu Cristina, 2 ani, huligani, „agenţi” maghiari, împreună)… dovedind zeloşi “curajul” laş al învingătorilor! Şi presiunea lor n-a încetat nici în zilele noastre. Dumnezeule! Cum sună astăzi ideea Reconcilierii! („Clasica apărare a călăilor care, după 1989, trăiesc liniştiţi în locuinţe confortabile, în case de vacanţă, în timp ce victimele continuă să-şi panseze rănile!” – Stéphane Courtois) între aceşti copii şi adolescenţi şi sceleraţii care i-au ucis! Manipularea merge întotdeauna în întâmpinarea răului dinăuntru. Ştim astăzi, în sfârşit, că adevărata capodoperă a Securităţii este majoritatea tăcută. Recent, într-o discuţie cu un fost colonel de securitate, acesta mi-a spus relaxat: “Numai cu informatorii mei aş putea aranja de un miting!” L-am întrebat dacă a făcut eforturi speciale pentru a-şi asigura serviciile lor. Răspunsul a fost senin: “Aproape nici unul! Veneau la mine pe bandă!” Veneau informatorii la ei pe bandă rulantă! Explicabil de ce Revoluţia s-a născut pentru a pieri aproape fără urmări. Pentru că nu a fost o revoluţie a acestei majorităţi, ci a unei minorităţi exaltate şi disperate. Perlele rămân neatinse şi în nămolul cel mai adânc!

“De la Doinaş ştiu cine, cu sutele erau folosiţi în dosare, ca persoane de influenţă pe lângă alţii. Pe mulţi când îi văd acum la televizor mă pufneşte râsul pentru că ştiu că toţi erau în parohia mea.”

(Colonel securitate Oprişor Oniţiu)

“Îi chemam în biroul directorului şi stăteam de vorbă cu ei. Unul nu a spus nu. Unul singur, un turc, a refuzat. Restul se ofereau chiar. Am trimis la CID 600 de fişe.”

(Ofiţerul recrutor H.I.)

“După ce am văzut dosarul tatălui meu la CNSAS mi-am dat seama că 90 la sută din oamenii care ne treceau pragul în anii ’70 erau informatori.”

(fiul scriitorului Ion Lăncrănjan)

“Am colaborat cu Securitatea din patriotism.”

(Dan Zamfirescu)

Suntem o generaţie care a permis asasinatul în masă! 20 de ani s-au dovedit de ajuns pentru a reuşi primenirea memoriei unei generaţii! În douăzeci de ani, România a murit de douăzeci de ori iar Securitatea nu a murit niciodată. Stratagema ei de a trage de timp şi-a atins ţinta. Uitarea s-a grăbit să-i vină în ajutor. România şi-a uitat Revoluţia (cinci milioane şi jumătate de români au murit în ultimele două decenii, luând cu ele în pământ amintirea Revoluţiei) şi a pierdut urma vinovăţiilor unei Securităţi invizibile. Încă o rană care nu se mai vindecă, încă o amânare a judecăţii unei crime deplin dovedite… Dar viaţa merge înainte. Uităm să vorbim, cum a fost trăită, limba de simţăminte a părinţilor. (Limba unui popor este ca o religie cu care ne cununăm pe viaţă. Ori o biserică prin care se perindă neamurile smerite ale vremurilor.) Uităm ca să trăim. Trăim ca să uităm. E nevoie de o imaginaţie colectivă fabuloasă pentru ca noua generaţie să simtă din nou spaima, indignarea, suferinţa şi furia celor pe care i-a lăsat în urmă! Au murit oameni nevinovaţi? Au existat ucigaşi? Cine le cunoaște numele? Cui îi pasă astăzi de apocalipsele trecutului? Aşa cum este uitat chipul lui Eminescu, aşa e uitat şi obrazul dictatorului din decembrie? Părea un om simpatic. Cu nevastă, copii, râzând, preocupat să-şi pună ţara la adăpost de istorie… Doar a construit pentru ea, Casa Poporului, locuințe pentru muncitori, industrii, metroul, s-a jertfit şi el pentru ea! În timpul Revoluţiei a luptat şi el pentru România! Păcat că Legea Recunoştinţei nu i-a oferit şi lui certificat de revoluţionar… Posteritatea e îngăduitoare. Să fim creştini. Să ne rugăm la Dumnezeu alături de cei ce ne-au vândut. Cu sutană şi fără sutană. Şi să ne potolim odată! Destul, atâta zarvă! Dacă nu poţi să-i dai la o parte, atunci acceptă-i! Iată gândul cel bun pe care l-a semănat şi-l seamănă, în cele patru zări româneşti, plugarul nostru cu dragoste de România, Securitatea!

Sunt erori care, repetate, pot descalifica un popor! Revoluţia română a constituit o fericită erată de comportament a unui popor subjugat. După 45 de ani de complicitate şi consimţire, generaţia noastră s-a revoltat, mai întâi împotriva propriei lasitudini. A alungat un dictator susţinut de una dintre cele mai represive poliţii politice Securitatea! Şi-a recuperat demnitatea ce părea compromisă. A urmat o perioadă de tranziţie sură. De la întuneric la lumină, străbătând o antecameră de ceaţă. În care, iarăşi, s-a rătăcit. Un sondaj recent a dat la iveală o nostalgie nocivă. La întrebarea: “Cât de bine credeţi că ar fi pentru ţară să aibă un conducător puternic, care nu-şi bată capul cu Parlamentul şi alegerile?” românii au răspuns cu un procent covârşitor de 70%! Demnitatea, devenită deja o piedică, libertatea, pentru şapte din zece români, nu mai au preţ. (Libertatea, demnitatea: privilegii ale condiţiei umane) Ne aglomerăm spăşiţi la poarta unei închisori din care abia am evadat. Ne oglindim în chipul slut al unui big brother care ne-a mai răpit cândva libertatea. Capitulăm periculos, cu un rânjet ridicol pe gură. Cădem pe drumul urcuşului obligatoriu într-un moment în care până şi cei mari se clatină pe creste. Miroase a declin pronunţat. Roca românească are consistenţa melasei. Se caută o mână forte ca să ne scutească de responsabilitatea demisiilor noastre. Un preşedinte american abia ales le-a cerut compatrioţilor, în buna tradiţie a lui Thomas Payne, să se ridice din praf, să se scuture şi să meargă mai departe. Un preşedinte dâmbovițean, în schimb, vrea să-l întoarcă în praf pe românul obişnuit căruia, într-un moment de gravă neatenţie, i s-a furat puterea. Şi asta în timp ce România defetistă, săracă şi necăjită, ce nu mai poate fi decât compătimită, s-a scufundat într-o tăcere de mormânt. Poate cea mai scrutătoare privire aruncată în oglinda României,  a lui Emil Cioran, scria în 1937: ”Mulţimea vrea să i se comande… Ea nu aşteaptă altceva decât dezintoxicarea de libertate… Un adevărat strigăt după dictatură şi o ură invincibilă împotriva unei libertăţi inutile…” Nimic n-a fost clintit. Libertatea de după 1989 s-a dovedit la fel de inutilă, la fel de demnă de ură. Căderile şi urcuşurile neamului românesc o duc tot mai jos! Ceea ce era un deficit de energie în 1937 a devenit o pierdere ireparabilă în 2009. Nu mai putem spera decât într-o misiune salvatoare, o minune mai tulburătoare decât cea din 1989. Dacă va mai fi cu putinţă. Dacă îi vom mai prinde zilele. Dacă ochii orbi şi urechile ferecate se vor mai vindeca vreodată… (Asta explică, în parte, capitularea înaintea culturii Securităţii, o capitulare ce are un adânc suport istoric, venit din istovirea unui neam care deschide poarta libertăţii dar nu mai are puterea să treacă şi dincolo de ea.) Nu cred că în această ţară se va mai naşte un viitor! Totul este un trecut, un trecut care se repetă, un trecut interminabil, un trecut fără vindecare, o rădăcină otrăvită care a urcat până şi în frunza cea mai de sus, până şi în mugurul cel mai tânăr.

Oligarhia, în România, este numele postdecembrist al Securităţii! Membrii ei sunt miliardari, proprietari funciari, bancheri, demnitari. De înţeles de ce nu a funcţionat comunismul aici. Cu cine? Cu o nomenclatură venală? Cu serviciile cinice? Cu o intelectualitate decăzută? O altă contradicţie în termeni! Dacă am aminti doar enorma cantitate de ceauşeşti puşi pe note muzicale, de hârtie, de uleiuri, de bronz, de marmură, lăsate moştenire remuşcărilor publice de culturnici la căderea lui Ceauşescu însuşi, într-o zi de decembrie… Contrar frumoasei definiţii a rolului intelectualului, dată de un filozof contemporan, pe care nu mă abţin să o reproduc, pentru a o aminti celor ce confundă condiţia intelectualului cu aceea a valetului intelectual, colecţionar de vanităţi oficiale şi diplome, încă neieşit de sub tutela feudală a “monarhului” obişnuinţa cu nedreptatea, cu abuzurile, cu minciuna, este o tradiţie românească. În ţara aceasta hoţii nepedepsiţi sunt negustori cinstiţi, iar asasinii din decembrie beneficiază din plin de prezumpţia de nevinovăţie. Doar au murit numai 1100 de oameni, ce naiba! Legea discriminează fără să ezite între marii şi micii vinovaţi. Primii sunt exonerați, răsplătiţi, ultimii sunt pedepsiţi. Furtul unui ou a devenit mai grav decât raptul unei naţiuni. Oligarhia fără petliţe, între timp, şi-a segregat interesele. A apărut concurenţa pe piaţă. Firmele (tot ale lor) de protecţie şi pază îi apără pe profitori de frustrările celor abuzaţi. Unii îşi duc copii la şcoli înalte, la Geneva, Londra ori Paris. Alţii şi-i retrag de la şcoală. Tineretul emigrează în masă. România de astăzi e locuită de români conformaţi, aserviţi. Un milion dintre ei au şters-o spre paradisuri ceţoase, departe de Ţara lui Dracula. Au rămas pe loc păguboşii şi şmecherii. Păguboşii – anonimi; șmecherii, în schimb, desfiguraţi de cupiditate, dau tonul unei societăţi pângărite. Au apărut pe lângă monarhii etnici şi regii corporatişti: regele parcărilor, regele gunoaielor… Metresele preşedinţilor devin miniştri şi deputaţi. Agenţii de influenţă zburdă la vedere, căci serviciile secrete legale n-au timp de nimicuri. Cine să mai spioneze? Ce anume? De ce? România este o carte deschisă, în care realitatea scrie nestingherită apocalipsa ei. Este şi acesta un câştig neaşteptat. Insignifianţa sa nu mai are duşmani în lume. Maghiarii nu o mai revendică la Coroana Sfântului Ştefan dacă o pot ocupa cu acte în regulă. Ruşii n-au timp de fosta lor vecină. Ucraina o ignoră. Europa o vrea din principiu. America o foloseşte la bucătărie. Prestigiul românesc e la pământ. Ne-am încadrat perfect în lumea celor fără rost. Pe care nu-i mai poţi deplânge. Ce-şi face România cu mâna ei nu e egalat decât de indiferenţa lumii şi dispreţul realităţilor. Dar toate au o explicaţie, toate au un răspuns. Marasmul de astăzi al statului român este triumful absolut al Securităţii!

Nu există un model salvator pentru România. România e, în schimb, un model de evitat pentru lume! Un model de inadecvare la progres, democrație, modernitate. Pentru unele popoare viitorul a devenit o poartă tot mai strâmtă. Cum va reuși această țară pervertită să reziste șocului supraviețuirii pe o pistă de competitori disperați? Revoluția a făcut-o, cu 20 de ani în urmă, să merite respectul națiunilor. A avut această șansă, a ezitat, a pierdut-o pentru totdeauna Și responsabilitatea își numește astăzi făptuitoarea: Securitatea! Și toate astea într-o societate dislocată din credințele sale fundamentale: credința fondării, credința păstrării, credința dăinuirii… Reușita blestemată a Securității a fost s-o poată desprinde de izvoarele drepturilor ei naturale.

Ce se întâmplă cu poporul acesta care în nopţile sumbre ale anului 1989 era vânat de duhul rău al Securităţii şi astăzi a capitulat, din nou, în faţa celor ce i-au făcut viaţa şi mai vrednică de milă? Cum de i-a putut uita pielea loviturile de cravaşă, spiritul – violul fără sfârşit la care a fost supus? Cum de şi-a uitat fiii şi fraţii îngropaţi astăzi în groapa comună a amneziilor generale? Cum de poate s-o ia mereu de la capăt, cu o astfel de memorie monstruoasă pe umeri, fără să se clatine pe picioare? El, poporul care, dispreţuindu-şi eroii şi martirii, îşi cinsteşte fără jenă torţionarii?

Uzurparea de merit este o trăsătură de caracter a imundului românesc. Securitatea rămâne singura care ar putea prezenta portretul robot al acestui popor pe care, de altfel, l-a terorizat îndelung. Ea a ştiut cum să-l ia! Ademenindu-l ori ameninţându-l, dar amintindu-i continuu că, aşa cum a făcut-o de atâtea ori, îi poate mutila caracterul. Ceea ce a şi reuşit, într-un sfârşit agonic de secol. În România lungilor ani comunişti au coexistat mai multe popoare: poporul dobitoc, cu prelungirea lui apocaliptică în ziua de astăzi, poporul activiştilor, poporul delatorilor, poporul nomenclaturii, poporul securist. După Revoluţie a dispărut, ca prin minune, poporul partidului comunist. Cele patru milioane de membri pcr s-au scurs sub pământ. Poporul informatorilor, când n-a putut emigra în SUA ori Suedia (state ce au adăpostit de-a valma securişti, informatori, filori, torţionarii anului 1989, cu același calm cu care au refuzat cererea de adăpost a unor bieți azilanţi economici), s-a ascuns adânc în hrubele societăţii. Doar poporul securist a reuşit să nu-şi piardă cumpătul şi să menţină controlul, chiar şi după ieşirea forţată din scenă. Numai foştii, înalţii şefi pensionari, au fost abandonaţi proceselor mai mult morale decât penale. Dar structurile, deşi rarefiate, au rămas active. A urmat anihilarea ameninţărilor, refacerea reţelelor, infiltrarea autorităţilor, retranşarea în spaţiul vital al societăţii. Doar ei au “construit” în România postdecembristă, confirmând afirmaţia unui scriitor după care “numai canaliile sunt harnice!” Tot restul a venit de la sine. Dispariţia oamenilor cinstiţi şi acapararea puterii! Puterea veritabilă! Puterea de a deţine, de a controla şi de a decide până la ultimele consecinţe.

Dar dacă poporul tace este pentru că nu a fost învăţat să vorbească! El trăieşte conform cu cutumele sale, cu obrazul grav al naturii care nu se miră niciodată. Războaie, incendii, inundaţii, cutremure, nu-i vor tulbura prea mult sufletul. El îşi vindecă rănile ori moare pentru a renaşte în acelaşi fel, la comanda unui aceluiaşi ritual supravieţuitor. Un popor este eternitatea pusă la muncă. Iar rolul său este să-şi secrete istoria, lăsând prezentul cât mai puţin răscolit. Complicaţiile încep totdeauna mai sus. Acolo unde elitele, grandilocvente, megalothymice, parvenite, epigonice, găunoase, rup continuu crustele unor răni mai vechi. O elită nu este atât partea care gândeşte, cât partea care exprimă. Ori de la a exprima la a gângăvi distanţa e lungă. Elitele ori gâştele sacre moleşite care nu au mai salvat Capitoliul? Vreme de decenii Securitatea a izbit aici în vanitatea elitelor, recrutând egocentrismul, laşitatea ori stridenţele lor.

Un serviciu secret îşi pierde legitimitatea atunci când comite eroarea de a rătăci drumul intereselor Statului pentru a apăra Conducătorul!

Cu spatele la adevăr,

încercând să se disculpe de nevoia de a-şi aminti

că atunci când a fost nevoie de ei au lipsit!

La Timişoara nu au murit oameni

pentru ca foştii securişti să le poată sfida sacrificiul. Un securism mereu în vervă, care vrea parcă să

demonstreze cât de mizerabil i-a fost rolul jucat. Un securism care şi-a trădat stăpânul atunci când a

simţit că sfârşitul lui e aproape.

Adevărul despre Decembrie 1989 al nostru

nu este identic cu acela al foştilor informatori, colaboratori ai securităţii.

Slugi trufaşe ale unui derizoriu moral deveniţi cenzorii unei Românii amnezice,

schimbând între ei amintiri culese din vremea în care priveau Revoluţia prin fereastra laşităţii lor!

De-ar fi avut măcar curajul de a comemora Revoluţia altora

fie şi prin tăcere…

În România căutarea dezinteresată a adevărului nu are  istorie! Adevărul? Care adevăr? Cel pe care puterea îl vânează în ungherele cele mai ascunse? Nu o interesează adevărul. La ce bun? Asta e lumea noastră! Nu o interesează trecutul, cum n-o interesează viitorul! Ea este însuşi prezentul fără nici o memorie. Doar secunda bondoacă mai adastă pe stranele ei. Mare, grasă, flenduroasă, ea doarme când nu rumegă clipele vieţii noastre. Şi într-un fel ne-a înlănţuit de ea. România istorică a pierit demult. În relaţiile cu umanitatea, România e reprezentată de o fantomă. Fantoma are steag, are imn, n-are, în schimb, în piept sufletul unui popor care, vreme de decenii, a fost ţintuit la marginea demnităţii. Un cimitir al viilor. Şi un refuz ascuns al Dumnezeirii. Era păgână. Iată ce i-a oferit poporului român Partidul şi dublul său represiv, Securitatea!

Cinismul la vedere a devenit o politică de imagine a guvernanţilor. Foştii capi ai Securităţii doborâţi de vârstă au primit pensii luxoase pentru a-şi îndulci nostalgiile, dar nu remuşcările. Mulţi dintre ei au devenit “revoluţionari”, consilieri ori primari, demnitari, secretari de stat ori europarlamentari, oameni de afaceri, chiar miniştri ori boşi de partid. O deasă plasă pescărească a fost aruncată peste plevuşca mulţimilor tânjitoare. N-a existat scandal naţional în care să nu fie implicaţi ei şi ai lor. Şi ca un făcut, cu totul întâmplător, tot din rândurile acestora au fost recrutaţi diplomaţii de carieră. Pentru a ”negocia” interesele trădate ale României la Moscova, la Washington, la Londra, la Roma, la Kiev, la Paris, unde au fost pierdute toate mizele. Alro, APANOVA, OTE, Petrom, tot atâtea hemoragii nevindecabile. Datoria a săltat de la zero în ianuarie ‘90 la peste 50 de miliarde douăzeci de ani mai târziu. Oligarhia securistă este astăzi o castă ascunsă, suspectată, dispreţuită, deşi prosperă la vedere! Căci ei nu se mai tem de nimic. Partidul lor orizontal, risipit, fără contur previzibil, a acoperit ca o maree de petrol albastrul timpului viitor. Şi o altă ridicare în masă împotriva lor, o altă revoluţie nu se mai întrevede.

În perspectiva viitorului România e constrânsă să nu mai aibă idei! Ea există, şi nimic mai mult. Se poate trăi şi fără libertate, şi fără drepturi, şi fără democraţie. Poporul român o dovedeşte. El stă. Aşteaptă. Stagnează. Tânjeşte. Nefolositor lui însuși, pradă facilă a unor atracții gregare, a tendinței de supunere, autoflagelare și dispreț de sine, supus tentației iscodirilor indecente el se uită pofticios prin gaura cheii la banchetul celor bogaţi. Şi când nu-i invidiază, îi pizmuieşte. Securitatea i-a frământat plastilina în aşa fel încât figurinele ieşite din mâinile ei miriapodice, pe bandă rulantă, să semene perfect între ele. Există deja un consens stabil între manipulaţi şi manipulatori. Modelele Securităţii sunt imitate. În ţara aceasta a fi fost securist înseamnă a fi fost al dracului de deştept! Şi în vremea asta, de 20 de ani, generaţia Revoluţiei coboară, uitată, în pământ. Au prins la mase formulele umilirii celor ce au avut curajul să iasă atunci în stradă. ”Ce aţi căutat, profitorilor?” Dar şi formula: “Lovitura KGB!” Oricine înfruntă Securitatea, sau umbra ei omniprezentă, este o unealtă a Moscovei, un gru-ist, un kgb-ist! Nu degeaba un fost preşedinte a declarat, la plecarea de la Cotroceni, că a fost învins de securişti. Urmat de un fost premier care mărturisea că fără „ei” nu poţi face politică!

“Aici toată mass-media este ţinută în frâu de aceşti foşti aflaţi în relaţii strânse cu actualii. Trăim într-o ţară în care tot ce înseamnă business capitalist s-a realizat după 1990 prin furt, astfel încât toţi sunt şantajabili, există reţele de interconectare între ei… există creat un sistem pus la punct de autoreglare şi reechilibrare… Ţara este la mâna lor. Trebuiesc create baze de date cu ei şi respectiv încrengăturile dintre mafioţii români, dintre care capii şi principalii organizatori sunt foştii şi actualii securişti.”

(Eduard Ovidiu Ohanesian)

Au murit 1104 oameni, ei şi? Aveau să mai moară sute de mii de viaţă mizerabilă, înfometaţi de noul regim! Alte milioane au fost gonite din ţară şi acum spală privatele străinătăţii. De vină sunt totdeauna alţii! Bătutul obrazului ori arătatul cu degetul nu-l intimidează. Dimpotrivă. Când nu pot corupe elimină, securiştii! Care securişti? Numai oameni capabili, pregătiţi, patrioţi – votaţi într-o veselie, şi în 1990, şi în 1992, şi în 1996, şi în 2000, dar, mai ales, în 2004 – care, în 1989 au trecut şi ei pe acolo… Doar pentru a-şi apăra patria… De duşmanul sistemului, lumea! A trăi în afara istoriei este o specialitate a la roumaine! Autarhia locului presupune să dormi îngheţat bocnă şi gol puşcă pe pământ în mijlocul iernii şi să îndrăgeşti anotimpul! Aşa i-au “îndrăgit” românii şi pe Carol al II-lea, și pe Antonescu, și pe Dej, și pe Stalin, și pe Ceauşescu, şi pe ex-regele Mihai, primit cu plecăciuni şi împodobit cu castele, şi pe ruşi, germani ori americani. Pe oricine altcineva decât pe ei înşişi, sufletul lor, puterea lor, credinţa lor. O ţară de care poporul se leapădă este ca o casă fără adresă. În Decembrie 1989, câţiva români hotărâţi i-au bătut în cuie, pe gard, o plăcuţă de tablă pe care au scris cu litere de sânge: „România”. De atunci au dispărut şi placa şi casa.

Unde sunt, în vremea asta, guvernele României? Unde e Parlamentul? Justiţia? Ce fac oamenii de rând când le este furată, din nou, soarta? Securitatea deţine secretul chimic şi al acelui drog ce provoacă defetismul naţional. Ea ştie să înmoaie, să cumpere ieftin, să intimideze ori să ameninţe, nu cu moartea, ci cu şomajul şi înfometarea. Amăgindu-i pe naivi că este “naţională”, Securitatea apatridă  practică mondialismul, cosmopolitismul. Grija ei principală este absorbţia în structurile occidentale. Nu este de crezut că marile cancelarii nu ştiu cine posedă ori conduce la Bucureşti. Dar capitalismul contemporan are nevoie de oligarhi şi acolo unde nu există altă tradiţie. Exemplul rus e molipsitor. KGB a fost re-încoronat la Moscova. Rusia turmentată şi flămândă se simte, în schimb, măgulită de restituirea statutului ei de mare putere. Zdrenţăroşi dar patrioţi îndârjiţi, ruşii mor cu milioanele în şanţuri, dar o fac cu credinţa în viitorul Rusiei. Dar nici măcar aici românii nu îi urmează. Credinţa în viitorul României a dispărut demult. Românii nu dau doi bani pe ţara lor care nu dă doi bani pe ei. Nu-i o ţară căreia să-i fii recunoscătoare! Ca şi surioara ei mai mică, Basarabia, România îşi exportă singura sa marfă: locuitorii pe care nu mai poate să-i hrănească! Minoritatea celor harnici a plecat, lăsând în urmă hoardele de asistaţi. Nu i-a mai rămas un popor, ci o mulţime flămândă, primitivă, cu inşi bezmetici, lacomi, insensibili, cu inima de iască şi mintea congelată, cărora le e frică şi de umbra lor, cărora le e frică de frică, nemaireacţionând nici măcar la propriile suferinţe, confirmând parcă Regula lui Pareto şi principiul puţinul esenţial şi mulţimea fără valoare, al lui Joseph Juran, după care istoria este fapta celor virtuoşi dedicată celor fără valoare! O mulţime buimacă, încasatoare, strivită fără milă sub şenilele perfidiei puterii bine ascunse a Securităţii.

Câtă vreme Paul Goma (ţintă a CIE în două rânduri, în 1980 și 1982), îşi trăieşte destinul apatrid la Paris, Vasile Paraschiv îşi refuză medalia consolatoare la Cotroceni iar doctorul Cană este un “anonim” pe trotuarele Capitalei, e semn că “banda de asasini” de la DIE (după François Mitterand) domneşte la Bucureşti! Generalul securist de sinistră celebritate, autorul expresiei: “din când în când nu strică să-i ciomăgeşti pe unii, ca să le vină mintea la cap”, care îi smulgea primului disident firele de păr din barbă iar pe ultimul îl maltrata repetat în stradă, primeşte astăzi o pensie consistentă de la statul român. Și astăzi în Cartierul Primăverii continuă să domicilieze cavaleri ai crepusculului. Armătura gelatinei româneşti este made in Secu. Securitatea! Ce ecou lugubru… Deși doar datorită ei mai dăm semne că nu curgem ca piftia, că existăm. O Securitate “eliberată” în urma Revoluţiei se mobilizează să-i combată chiar pe cei ce au scăpat-o din gheara lui Ceauşescu. Fără victimele din Decembrie n-ar fi ajuns președinți, miniștri, senatori, deputați, n-ar fi pus mâna pe bănci, pe hoteluri, pe pământuri, pe industrii. Nu ei au meritul propriei lor prosperităţi, ci sutele de mii de români sărăciţi, adevărații autori ai “loviturii de stat”. Mai mare ignominie nu puteau etala! Să insulţi realitatea şi adevărul, să-ţi scuipi în obraz salvatorul, poporul din Decembrie 1989! Dar totul e cu putinţă într-o ţară unde orice ai face, nimic nu se poate schimba. Fatalismul românesc ţine de joasele obiceiuri. Ultimele decenii n-au adus nimic nou în ascensiunea Securităţii. Comploturi, intrigi, complicităţi la vedere, sprijinul majorităţi tăcute, versatilitatea intelighenţiei, teama de trecut şi viitor, au format ingredientele liantului salvator. E adevărat că astăzi nu te mai arestează nimeni la miezul nopţii, nu te mai aruncă într-un beci, nu-ţi mai stinge ţigara pe obraz, nu te interoghează atârnat de tavan, nu te mai scuipă, nu-ţi mai violează nevasta, nu te mai umileşte în faţa copiilor, nu te mai ucide. Represiunea directă a devenit invizibilă. Brusc nu mai ai drepturi, nu mai are cine să ţi le apere, nu mai poţi dovedi că ai fost lezat, nu mai poţi convinge pe nimeni că eşti o victimă, deşi continui să fii! Securitatea şi-a rafinat metodele. Ea nu mai este una singură, nu mai are un singur cap, un singur sediu, o singură instituţie, braţul lung al puterii s-a transformat în caracatiţa cu o sută de tentacule ce plutesc în apa tulbure a societăţii, gata să captureze profitul ei primar: puterea de a deţine! Securităţile statului român sunt ca o constelaţie de găuri negre. Ele doar înghit vlaga societăţii, transformând-o într-un cont la bancă privat, ele doar exportă ceea ce nu mai este al ţării, zestrea sa, patrimoniul său milenar. Ele vând ceea ce nu este al lor cu aerul că România le aparţine, nu că ele aparţin României. Securităţile stau ascunse, dar muşcătura lor infernală face să sufere trupul naţiunii, inventând dezinformări, manipulări, curbe de sacrificiu şi crize fără sfârşit. Securităţile s-au retranşat din realul palpabil în mâlul înecăcios al represiunii care ştie, care pândeşte, care acţionează, care, într-o zi, te-ar putea izbi iar. Aproape un infinit al terorii difuze ce înfricoşează şi astăzi conştiinţa temătoare a demnităţii româneşti. Câtă a mai rămas după anii hard în care, venită din imundul comunist, iată, i-a supravieţuit.

Manipulează şi lasă-te manipulat, asta e viaţa! Dar în teoria schimburilor guvernează nevoia unui echilibru. Nu poţi schimba mai mult decât te laşi schimbat. Dar puterea de a schimba trebuie controlată. Ceauşescu a manipulat fără a se lăsa manipulat de suferinţa românilor. El n-a suferit nevoile, frigul, foamea, nu a stat la cozi pentru un litru de ulei şi un kilogram de carne, manipularea a fost dirijată într-o singură direcţie, până într-o zi… Dreptul la manipulare a destinului unui popor revoltat a spulberat, în cele din urmă, puterea de manipulare a regimului Ceauşescu. Dictatorul a devenit istorie, manualele, metodele, tehnicile şi pupitrele de comandă au rămas. Şi manipularea a continuat să funcţioneze. O industrie ce a scăpat neatinsă dintr-o perioadă agitată. Şi atunci s-a pus, din nou, problema convocării unor profesionişti…

Un participant la Revoluţia de la Timişoara, la o întâlnire în luna decembrie, și-a făcut cunoscută frustrarea în orașul pe și care l-a smuls de sub pumnul Dictaturii. “De ani întregi mă simt un prizonier în ţara mea! Recent am fost implicat într-un proces. La un moment dat, avocatul, un prieten al meu, mi-a şoptit: “Şeful de complet este un fost ofiţer de securitate iar procurorul din faţa lui este un coleg din poliţia politică.” Am continuat discuţia afară. Avocatul a mers mai departe: “Proprietarul mall-ului unde îmi fac cumpărăturile e şi el un fost securist. Directorul băncii la care-mi depun economiile este un fost securist. Am trimis din circumscripția noastră în Parlamentul României doi foşti ofiţeri de securitate. În guvernul României sunt tot mai mulţi securişti. De oriunde ai privi puterea publică, dai de ei. Acum sunt pretutindeni. Republica Securistică Română e un fapt împlinit! Resemnează-te! Ne-au înfrânt. Şi ne-au dat la o parte!”

Inima e de stânga, mintea este de dreapta! Inima Securităţii nu a fost niciodată de stânga. Ea a avut mereu forma pungii cu arginţi a lui Iuda!  Mercenarul naţiunii a acţionat contra cost. Iar când plata nu a mai venit, şi-a luat plata singur. Când generalul Vlad, în căutarea unui Jaruzelski, i-a propus  generalului Milea eliminarea lui Ceauşescu, a făcut-o din calcul, dintr-un calcul fără convingeri. Iulian Vlad intuia deznodământul, chiar dacă nu credea în el. Nefiind însă destul de persuasiv, a fost refuzat. Milea, un slujbaş model, a continuat să execute ordinele Comandantului nemilos. După care s-a sinucis. Degeaba. A fost o decizie personală. Cât priveşte soarta generalului Vlad, (căruia ulterior i-a fost făcută cunoscută pledoaria pro-securitate: “Aţi ignorat sau nu aţi cunoscut sentimentele faţă de ţară şi popor ale celor care se găseau atunci în serviciul Securităţii”) el şi-a pierdut ”lovitura de stat”! Atunci a fost momentul loviturii de forţă. Nu mai târziu, când generalul Victor Atanasie Stănculescu, abia scăpat din Timişoara, nu putea da nici măcar o lovitură de palat. Asta ignoră istoriografii Securităţii. Securitatea a ratat atunci “albirea” mult dorită! Şi de atunci mantia ei a rămas pătată de sânge. Dar să nu confundăm Securitatea cu fostul ei şef. Generalul Iulian Vlad a dovedit mai multe scrupule decât organizaţia sa. A pătimit cu ani de închisoare. A tăcut. După eliberare trăieşte modest. Nu a fost cazul Securităţii. Ea nu a a fost condamnată. Nu s-a retras la mănăstire. Nu a simţit gustul vieţii de penitenciar. Nu trăieşte modest. Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, Moţiunea privind accesul la Dosarele de securitate din 1991, Legea Ticu de mai târziu ori proiectul legii lustraţiei nu au lezat-o! Şi nu s-a simţit nici o clipă vizată ori vinovată! Dimpotrivă, spiritul de revanşă o animă. Generalul are toate motivele să se simtă ruşinat. Copilul său de suflet, în proces rapid de parvenire, a devenit nu o fantasmă a celor cândva terorizaţi de ea, ci un comando de pedepsire, un temnicer, un persecutor, un monstru. Fosta Securitate, practic, nu mai există. Există, în schimb, securiştii. Spre deosebire de kgb-işti, ei nu au construit un turn vertical de forţă, ci un câmp orizontal al complicităţilor profitabile.

Suveranitatea înseamnă libertate!” Nu le mai avem, nici pe una nici pe alta! Securitatea a compromis suveranitatea şi a dezonorat libertatea. Statul pe care l-a trădat nu mai are resursele libertăţii. Proprietăţile lui au fost expropriate. Puterea sa a fost dezarmată. Acesta a fost, în parte, preţul conversiei unui cazier abject şi al unui chip vinovat. A retrocedat avuţiile poporului unor particulari străini cu drepturi în evul mediu. A adus feudalismul în furgoanele mondializării. Doar pentru ca noii stăpâni ai timpului din urmă să-i lase în pace. Şi au fost lăsaţi. Nici o judecată dreaptă nu a urmat trecutului lor. Consiliul Europei a blocat procesul comunismului represiv. În pofida milioanelor de morţi ai estului, vestul şi-a pus mâinile la ochi. Dar cei ce refuză să fie martorii unei crime devin la rându-le complici. Confiscarea unei naţiuni s-a făcut sub privirile lor…

Cele două mari erori ale Securităţii: de a nu se fi desprins la timp de Nicolae Ceauşescu; de a fi păstrat tăcerea vreme de douăzeci de ani asupra părţii ei de răspundere în criza gravă în care a intrat România după Revoluţia din Decembrie.

Există semne ale uriaşei presiuni pe care Armata a pus-o pe umerii Securităţii imediat după prăbuşirea comunismului, dar asta nu explică integral marea muţenie a şefilor Securităţii după ce pericolul imediat al incriminării Securităţii în ansamblul ei a fost îndepărtat. Aceia dintre ei care mai trăiesc astăzi au atins vârsta de la care nu te mai poţi teme, și totuși, refuzul constant de a oferi răspunsuri societăţii aflate în criză nesfârşită, ţine mai degrabă de o „discreție” lipsită total de onoare…

România este o ţară care se sufocă! În anul 2009, guvernul de criză a propus 71 de măsuri de ieşire din marasmul economic. Nici una dintre ele nu a vizat reducerea profiturilor sutelor de miliardari. A fost declarat un război total împotriva pensionarilor și bugetarilor, dar nici un cuvânt despre risipa clasei de rentieri, nici un cuvânt despre scurgerea neîntreruptă de valută în străinătate. Şi asta într-un moment în care noul preşedinte al SUA, Barack Obama, afirma că: ”A nation cannot prosper long when it favors only the prosperous – O naţiune nu poate prospera mult timp când îi favorizează doar pe cei prosperi.” O mică diferenţă. Regimul Securităţii nu se atinge de propriile privilegii. Vânătorile de mistreţi, balurile de cristal, viaţa de lux „nesimţit” a câtorva români, mai presus de toţi ceilalţi prin apartenenţa la un grup infracţional susţinut de la vârful statului. Odată ajunse în dreptul lor, instanţele de judecată se blochează întroienite, câtă vreme complicii se recunosc de o parte şi de alta a pupitrului. Închisorile sunt numai pentru plevuşcă. Statul este un brad împodobit cu cadouri pentru cei ce l-au tăiat ilegal din tot mai rărita pădure românească. Tot mai puţini sunt românii care reuşesc să se desprindă de leşinul societăţii. Şi o scăpare din paradisul de la noi este o evadare în infernul străinătăţii. Paradisul Securităţii! În cea mai bună lume dintre lumi, România se simte îndestulată şi fericită. Altceva nu a fost învăţată să gândească, să simtă… Pentru ea (e deja o tradiţie), viitorul este totdeauna mai rău decât prezentul! S-a obişnuit cu penuria de drepturi, cum nu s-a acomodat cu excesul de libertate! Prea multă libertate! Sosirea unui regim de mână forte ţine de fantasma dominantă a societăţii. Dar există şi o speranţă. Uitarea, abrutizarea, turmentarea. Românul primitiv care se înjură, se îmbrânceşte şi se încaieră cu el însuşi în mijlocul intersecţiei. Hrana lui spirituală este un mix de sentimentalism duios, dramolete, manele. În garnizoana sa natală bântuie soldaţi vagabonzi care trag de lesă câini rătăciţi de turmă. De aceea guvernul anului 2009 a propus 71 de mijloace de ieşire din criză. Cu excepţia unuia singur. Decontaminarea. Şi aruncarea Securităţii din cârcă!

Anul 2009 a găsit Securitatea mobilizată pentru asaltul final! “Să terminăm odată cu ideea de Revoluţie!” (Revoluţia care le aminteşte şi astăzi coşmarul din Decembrie!) Remilitarizarea secretă a societăţii fiind încheiată, armada agenţilor și a colaboraționiștilor a fost pusă pe picior de război! (Cu puțin înaintea alegerilor prezidențiale din 2009, ca la un semn, primari, antrenori de fotbal, generali, prefecți, consilieri, ziariști, actori, scriitori, parlamentari, colaboraționiști în adormire”, au ieșit la joc pentru a-și sprijini șeful!) Contând pe indiferenţa (chiar ostilitatea) statelor Europei faţă de reformele morale ce ar fi trebuit să succeadă revoluţiilor din estul Europei (state devenite ele însele tot mai puţin sensibile la problematica protejării drepturilor omului), sprijinindu-se pe o majoritate controlată, cu miniştri interpuşi într-un guvern ce ascultă disciplinat de ordinul “Comandamentului Suprem”, cu o justiţie complice ori intimidată, cu servicii secrete subordonate și cu un control deplin privind interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice, cu formatori (controlori) de opinie și institute de sondare proprii, cu un aparat de propagandă infiltrat şi omniprezent („Pe sticlă’ identific, analitic şi deductiv, tot felul de agenţi : de influenţă, dezinformare, intoxicare, provocare ori specializaţi în operaţiuni de război mediatic” –  Gen (r) Aurel Rogojan)…

După declaraţiile unui fost şef al SIE: ”Există în interiorul serviciilor de informaţii compartimente care fac această treabă murdară pentru că le cere cineva. Iar acel cineva este acel om suprem.” Servicii murdare sau strângerea de semnături democratice pentru o listă parlamentară, ori convocarea familiilor informatorilor la câte un miting al omului suprem, sau spionarea vieţii particulare a adversarilor politici, ori vânătoarea de vrăjitoare cu ajutorul procuraturii ori subtilizarea dosarelor de securitate a unor demnitari rostogoliţi până sus?… Şi toate astea la 20 de ani de la o Revoluţie îndreptată împotriva cultului personalităţii şi a ordinii omului suprem! Şi asta într-o ţară unde informatorii fostei poliţii secrete nu au fost condamnaţi, nu la pedepse penale, ci la obligativitatea purtării unei simple insigne, pentru a putea fi văzuţi în mulţimea oamenilor mai virtuoşi decât ei. Şi toate astea cu asentimentul unui popor căruia încă “îi e frică de cei care sunt la putere. Şi atunci frica paralizează orice tip de opinie liberă.” Şi atunci, dacă este adevărat, acestui popor sperios, obedient, delator înnăscut şi oportunist, cine i-a făcut revoluţia?

… cu falşi dizidenţi (foşti securişti ce se plâng fățarnic de represiunea Securităţii) ce produc deruta mediilor opoziţioniste, propunându-şi, cu metodele securismului intelectual, atât uitarea trecutului (dușmanul lor natural), în care au jucat rolul torționarului, cât și eliminarea oamenilor cu idei opuse intereselor lor, având alături plutoane numeroase dintr-o elită (competenţe înalte sprijinite în cârja unor conştiinţe joase) înglodată în obişnuinţa de a se vinde cui plăteşte mai mult, și o societate dezbinată, cu o populaţie anesteziată, docilă, decăzută, structura securisto-oligarhică şi-a fixat ultimele mari obiective: schimbarea Constituţiei (şi confiscarea puterilor unui Parlament şantajat şi decimat) în favoarea unui regim personal, totalitar în esenţă şi liberaloid în imagine, şi asigurarea unui nou mandat pentru preşedintele ei, de care sunt încă atât de departe cuvintele reverendului dr. Rick Warren de la învestirea preşedintelui Obama: “Dă-i înţelepciunea să ne conducă cu umilinţă!”

“Nu e nevoie să reconstruieşti Gulagul, e de ajuns să pui la respect presa, justiţia, parlamentul, pentru a obţine o societate obedientă”

(Serghei Kovalev, disident)

România e sub asediu. De data aceasta duşmanul e înăuntru. Puterea lui, mentalităţile lui, filozofia sa hrăpăreaţă. Foamea de putere a Securităţii a atins patologicul. Ea nu mai ucide ca să mănânce, ucide din obişnuinţă şi cu metodă. Ucide sufletul, şansele de viaţă, dreptul la fericire şi speranţele sale. Acest om simplificat care e românul de astăzi e odrasla lui. Un om fără alte însuşiri decât cele ce i-au fost inculcate. Frica (mulţi români vorbesc şi astăzi în şoaptă în locurile publice), slugărnicia, neîncrederea în sine a fiinţei lor care instinctiv a înţeles că nu are drepturi, resentimentele, invidia, înclinarea spre sinecurism și trădare, mitomania reflexă, șterpelirea minoră a resurselor statului care aproape că nu a mai lăsat nimic nimănui, colportarea, voinţa năruită şi vederea joasă a vieţii. Altfel spus, un non-cetăţean, o marionetă crescută şi multiplicată în creşele Securităţii. De aceea e atât de dificil de identificat motivul pe cât de uşor este să observi arhetipul. Ţara păpuşilor şi a păpuşarilor, nu se caută în alte orizonturi decât strâmtul cerc al culturii Securităţii: controlul, conspirativitatea, complicitatea, instinctul coteriei. Şi poate singura dilemă adevărată a actualei generaţii de români întoarsă din drum este dacă mai are şansa sau nu la marea evadare din sinele său colectiv întârziat, decăzut, năruit? Un individ mai poate scăpa din tiparul care l-a format, un popor cu atât mai greu, pentru că tiparul este însuşi sistemul cu care s-a obişnuit să coexiste.  Milioane de români au evadat din hinterlandul lor, cu gândul la o viaţă care să nu le mai amintească de România. „Mai bine sărac în ţara altuia decât cerşetor în ţara mea!” pare a le fi crezul. Căci, de la o vreme, au ajuns să se ruşineze în faţa altora de căminul naţional. Preferă să închirieze o garsonieră care nu le aparţine şi pe care o pot părăsi la nevoie. Dar odată ce te-ai născut în ea, mai poţi părăsi România? Marii ei gânditori au demonstrat că se poate. Că e preferabil să tânjeşti după ea decât să-i trăieşti turpitudinile. Chiar dacă o vizită de Paşte, de Crăciun îndulceşte aleanul, deşi nu stinge setea de România. Aşa ne trăim dragostea de ţară. Îngrădiţi, asaltaţi de memoria terorii sordide, de amintirea nopţilor de groază când Securitatea tropăia în inima înspăimântată a societăţii, de somnul mlăştinos în îmbrățișarea comunismului uzurpator şi sufocant… Şi tot aşa ne dispensăm de ea! Transformându-ne soarta într-o neînsemnată întâmplare, fără însufleţirea idealului şi a speranţei, ascunşi în osânza de insensibilitate a unui suflet pustiu, doar pentru a ne petrece zilele sub asediul banalităţii. Şi dacă tot nu ştim să ne revoltăm decât o dată pe secol, măcar să învăţăm a nu mai risipi trofeele Revoluţiei. Confiscarea lor a fost o floare la ureche. Douăzeci de ani mai târziu, unei ţări dată dispărută în cronicile modernităţii, i se mai aduc, cel mult, onoruri formale. Imnul său “Deşteaptă-te române!”, după Timişoara, Braşov, Bucureşti, se tânguie astăzi ca un bocet, într-un ţinut toropit. România nu-şi mai poate reveni în urma muşcăturii viperei naţiunii. De atâta vreme Securitatea nu mai este ea, suntem noi! Noi acaparăm, complotăm, trădăm, confiscăm, spionăm, reprimăm şansa noastră de a trăi istoria altfel. Noi consimţim, cu iresponsabilitatea copiilor alungaţi din fântânile maternităţii, la promiscuitate şi la dezastru.

Anotimpurile se schimbă. România ezită să o ia pe urmele lor. E singură în peisaj. Aceeaşi în pofida trecerii istoriei pe lângă ea. De o sută de ani, exigența gânditorilor ei o monitorizează cu toată grija, cu toată dragostea. Deși din 1848, din 1879, caracterul colectiv este de neclintit. Aceiaşi profitori, aceiaşi profitaţi, cu treceri dintr-o parte în alta, în umbra unui Dumnezeu decăzut din drepturi. Şi doar, din când în când, ca din senin, fulgerul unei remuşcări. Care o smulge din deşertul moral preţ de câteva zile. În calendarul seminţiei de la paralela 45, asta e Revoluţia! Adopţia unui elan lesne abandonat. După care răul, precarul, lasă-mă să te las, invidia, capra vecinului,  cicatrice ce sluţesc chipul unei naţiuni supravieţuitoare, o iau de la capăt. O moştenire otomană, fanariotă, ori un lest medieval al unui mioritism profund. “Capul plecat sabia nu-l taie!” Între puţine culmi ale neamului au existat, din nefericire, depresiuni adânci ale unor domnitori mărunţi. Despot Vodă, Caragea Vodă, Lăcustă Vodă… Aşa s-a forjat poporul român, la vârsta sa sensibilă. Între umilinţe, resemnări, capitulări, biruri, peşcheşuri, o viaţă pe brânci. Copiii lui nu au prins gustul înfruntării sclaviei, deşi un poet clasic îi îndemna: “Mai bine un vultur decât o broască râioasă!” Revoluţia a fost, dintotdeauna, un salt mult prea avântat pentru el. S-a ridicat prea sus, până l-a cuprins ameţeala! Altfel nu se explică virtutea asumată a sacrificiului, altruismul neîntinat (în Balconul Operei de la Timişoara erau trimişi saci de hârtie cu bani, pentru ca fruntașii revoluţiei să reziste, deşi acolo nu erau magazine! Femeile au născut sub acelaşi Balcon, iar în imnul zilelor şi nopţilor, alături de “Deşteaptă-te române”, cântat ca o rugăciune, Dumnezeu era chemat continuu în ajutor: “Există Dumnezeu!”) Curajul piepturilor goale ieşite în calea represiunii. Ele n-au venit din neant. Ci din fântâni adânci, care în restul timpurilor grele continuă să ne rămână ascunse. Am fost mândri de România într-un Decembrie ’89. Nu ştiam, neprevăzători, că timpul se va întoarce şi ne va surprinde iarăşi cu scutul jos. Milioane de români au trăit atunci Înălţarea! Milioane nu şi-o mai amintesc. Ne-a fost retrasă graţia şi pe aripi ne-a fost turnat plumb. Ce naţiune a lumii nu se trage dintr-o minune? Americanii au cultul Părinţilor Fondatori. (Revoluţia lor a fost mutată pentru totdeauna într-o Constituţie.) Noi ne refuzăm dreptul, puterea şi virtutea de a fi! Ori suntem constrânşi, ori suntem ispitiţi să o facem. Mereu. După 1821, 1848, 1877, după 1918, după 1989. (Cuvintele slavei româneşti cele mai pure au fost rostite atunci. Sfinţii ei tereştri au trăit atunci…) Dar în ierarhiile neamului românesc trădările cele mai grave se fac sus. Un neam ce nu se lasă reprezentat decât de monştrii lui nu poate spera la mai mult…

Cine să mai lege zidurile care se năruie continuu de bolta cerească, într-o ţară deszidită la mijloc? O Curtea de Argeş care nu s-a mai săvârşit: România… O lucrare dumnezeiască neîncheiată… Până când?

Această carte scrisă de mâna disperării, dar cu gândul la ceea ce datorez viitorului copiilor mei, m-a făcut să simt singurătatea celor ce aleargă înaintea puterilor pe care le au. Obişnuiţi cu nedreptatea, românii au fost ei înșiși uluiți de curajul dovedit în Decembrie 1989. A fost prea mult totul: înverşunarea luptei, crimele, cruzimea, dezamăgirea ce a urmat. Victoriei revoltei i-a urmat o epocă a capitulării. Omul e la mijlocul limitelor sale. Dar nici nu putem înainta privind înapoi cu mânie. Mai există o cale, care este cea a adevărului. Asta a fost, asta suntem. Asta vom fi dacă vom şti să ne merităm viitorul. Dar până atunci, să nu uităm modestia virtuţilor şi triumful vinovăţiilor.

Securitatea ţine de trecutul nostru. Este stigmatul nostru, ruşinea noastră. Trebuie să împiedicăm acest trecut să mai prolifereze în viitor. Avem cu totul altceva de făcut în această ţară: să înălțăm realităţile ei la altitudinea idealurilor sale, să reconstruim spiritul României moderne, în măsură să reziste veacurilor, ca un semn al cutezanţei umane. Căci şi românii sunt firele de iarbă ale umanităţii. Civilizaţia se construieşte şi aici. Se afirmă şi aici. Securitatea este o povară, o amintire sumbră a unei bune lăcomii (greed is good) care poate compromite, care poate dezonora, care poate răni din nou voinţa de dreptate în România, care poate ucide…  Destul! Timpul ei a trecut. Bunul simţ al românilor (common sense) trebuie să înfrunte pe faţă puterea ei otrăvită. În acest an în care Revoluţia noastră împlineşte 20 de ani, fosta instituție a represiunii să devină o amintire întunecată… O amintire… Dar cum să-i uiţi pe cei care până în ultima clipă, într-un Decembrie 1989, au terorizat, schingiuit, violat şi ucis, pentru ca, după Decembrie 1989, să atenteze din nou la libertatea, demnitatea, dreptul la fericire şi prosperitatea românilor?)

“Unde sunt ofiţerii de securitate care au arestat, au anchetat, au bătut şi schingiuit, au ucis oameni sub lovituri sau i-au scos din beciurile securităţii şi i-au împuşcat fără nici un fel de judecată la câte o margine de pădure? Se descoperă şi astăzi gropi comune de asasinaţi, în care zac oasele atâtor nevinovaţi.

De ce acei preşedinţi şi procurori de Tribunale Militare sau Curţi Marţiale nu sunt traşi la răspundere pentru milioanele de ani de condamnare pe care i-au aruncat unor patrioţi români, în mare majoritate intelectuali, ce purtau singura vină că-şi iubeau ţara şi neamul şi nu au vrut să facă pact cu satana?

De ce pe unii doctori de azile psihiatrice, astăzi, nu-i întreabă nimeni, pentru oamenii sănătoşi ţinuţi internaţi la balamuc, la recomandarea securităţii, şi trataţi ca să-i înnebunească?

De ce comandanţii de închisori, comandanţii de lagăre ale morţii sau de colonii de muncă, unde s-au practicat cele mai teribile metode de exterminare fizică şi de ucidere a personalităţii umane, nu sunt traşi la răspundere?

Unde sunt cei care au aplicat cele mai diabolice metode de reeducare, practicând tortura continuă, zi şi noapte, în care degradarea umană a atins cote halucinante, la Piteşti, Gherla, Canal, Ocnele Mari etc. De ce nu li se dezvăluie crimele şi nu sunt aduşi în faţa instanţelor de judecată? Unde este astăzi teribilul Maromet, Ivănică, Goiciu, Mihalcea, Ioaniţiu, Dulgheru, Crăciun, Koller, Dorobanţu, Lazăr, Albon, Borcea şi atâţi alţi monştri cu chip uman, de care ţi-e groază să-ţi mai aduci aminte? Cine-i trage la răspundere? Unde este justiţia din ţara aceasta? Consider că acţiunea „Dosarele securităţii” este, în primul rând, o diversiune pentru a ascunde pe adevăraţii criminali şi asasini, care acum au pensii grase, apartamente luxoase, grade mari pe umeri şi care-şi sfidează victimele… Ar trebui şi la noi să ia fiinţă un institut asemănător Institutului Wiesenthal care să dea în judecată colaboraţioniştii, turnătorii şi criminalii epocii comuniste. Pe malurile Canalului Dunăre – Marea Neagră sunt zeci de mii de oseminte umane, îngropate sub imense grămezi de pământ. La fel, în jurul penitenciarelor şi al atâtor şantiere sau colonii de muncă forţată, există mii de sfinte oseminte, morminte fără cruce şi fără lumânare. Cine îşi mai aduce aminte de aceşti martiri, cine mai varsă o lacrimă pentru ei? Doar familiile îndoliate.

Plângem şi ne văicărim pe morminte străine, iar pe mormintele fiilor acestui neam care s-au jertfit pentru Christos şi neamul românesc cresc spinii şi bălăriile. Văd cu uimire cum preşedinţii ţării noastre merg pe alte meleaguri şi plâng la alte morminte. Cine îndrăzneşte astăzi să vorbească despre holocaustul românesc?

….Când vorbeşti de crimele ce au avut loc în comunism, imediat se invocă: „vânătoare de vrăjitoare”, generare de „vrăjmăşii”, „învrăjbire”, „resentimente”, „patimi” etc. Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România a fost propusă pentru Premiul Nobel pentru Pace, pentru că, de la revoluţie şi până acum, nu a existat, din partea victimelor comunismului, nici o agresiune împotriva nimănui. Deci nu mai este vorba nici de răzbunări, nici de învrăjbiri, este vorba de dreptate. Au fost iertaţi de către fostele victime cei mai odioşi călăi, dar nu se pot uita, pentru că, atunci, istoria criminală poate să se repete…

Comunismul a murit sub greutatea păcatelor lui. Nimeni nu se aştepta ca să se dărâme, ca un castel de nisip, atât de simplu, dar cadavrul lui nu a fost îngropat. Încă dăinuie, şi mirosul lui pestilenţial otrăveşte lumea. Vechile mentalităţi nu au pierit odată cu ciuma comunistă; foştii demnitari, securişti şi activişti, vopsiţi în alte culori, ocupă încă posturi importante în aparatul de stat şi sfidează, marginalizează sau chiar lovesc în continuare în vechii prigoniţi.

Oare în ţara aceasta mai este posibilă această vitregită şi jinduită dreptate, pentru care s-au făcut atâtea sacrificii, sau ne zbatem mai departe în mocirla corupţiei şi degradării umane?..”

(Dumitru Oniga, fost deţinut politic)

“De obicei, o persoană „proaspăt luată în lucru” era interceptată cam o lună, după care, dacă nu prezenta interes, o abandonam”. Erau însă şi persoane permanent interceptate, în mod special cei care lucrau in comerţul exterior (pentru a nu trăda), precum şi disidenţii de notorietate… sau foştii comuniști, ca Brucan, care reprezenta un real pericol pentru Ceauşescu”. Foşti securişti ne-au spus, sub protecția anonimatului, că disidenţii fără notorietate – un muncitor sau un ţăran – care făceau agitaţie în întreprinderi sau în sate, erau băgaţi la puşcărie printr-o înscenare sau erau chiar eliminaţi fizic, „pentru a nu se cheltui banii cu interceptări și filaj sau cu mâncarea din pușcării”. Astfel de persoane erau uşor de eliminat, în funcţie de sex şi obiceiuri. Exemple: dacă un agitator era cunoscut ca beţiv, i se turna alcool pe gât şi era pus pe liniile unui tren; dacă era femeie, mai ales nemăritată, era „sinucisă” (pastile, detergenţi, otrăvuri, tren, metrou, aruncare de pe bloc, etc.)

Se mai apela la infractorii-ucigaşi colaboratori ai Securităţii, care „erau eliberaţi din puşcării special pentru a ucide oamenii simpli care au denigrat sistemul comunist şi pe conducătorul iubit”. Muncitorii care participau la revolte (Valea Jiului – 1977, Braşov – 1986), fiind mai mulţi, nu puteau fi „sinucişi”, şi atunci se apela la „Radu” – camera de iradiat, despre care RL a relatat deja în interviul cu fostul procuror-ofiţer acoperit al Securității Alexandru Pantea, publicat anul trecut.”

(Constantin Bucur, fost ofiţer de Securitate – România Liberă, 30 aprilie 2009)

Ce este libertatea? Sentimentul că eşti folositor într-o lume care te respectă și are nevoie de tine; sentimentul că poţi oferi această graţie numai lui Dumnezeu! (Doar înaintea lui Dumnezeu mă închin cu dragoste!); sentimentul că eşti garanţia libertăţii celor din jurul tău; sentimentul că dragostea pe care o pui la dispoziția tuturor hrăneşte dragostea tuturor pentru tine! Securitatea a fost înfiinţată pentru a aresta libertatea românilor şi a-i constrânge să trăiască fără ea. Şi Securitatea şi-a făcut datoria! A reprimat silnic libertatea celor pe care i-a constrâns să trăiască ca deținuți în propria lor țară, pedepsindu-i cu sălbăticie pe cei ce s-au împotrivit menirii ei inumane.

Desprinderea de Securitate, desprinderea de securism, de sub dominaţia fiinţelor de mecanism pentru care raţiunea de clan sau de stat este mai presus decât condiţia umană, trebuie să semnifice adevărata noastră desprindere de trecutul infam care ne-a dezonorat fiinţa, de trecutul spaimei, al terorii, al umilinţei, de trecutul devenit cimitirul a milioane de români care şi-au iubit mai mult ţara decât propria viaţă, care s-au împotrivit păgânizării ei, de trecutul înconjurat de sârmă ghimpată ca un lagăr de muncă, de trecutul ca o celulă de penitenciar, de trecutul Aiud, de trecutul Sighet, de trecutul Gherla, de trecutul Piteşti, de trecutul ca suprema noastră stare de umilinţă!

Adio, trecut blestemat, bye-bye, Securitate!

În anul 2009 prăpastia dintre populaţie şi clasa guvernantă a securiştilor a devenit înspăimântătoare. Cu o absenţă de 70% la scrutine succesive, nimic nu s-a mai putut legitima în urma alegerilor. Nici Preşedintele, nici organele alese. Un refuz spontan al celor ignoraţi şi minţiţi. Ce nu poate face conştiinţa oamenilor reuşeşte natura lor! România a luat-o la vale. Un guvern fără responsabilităţi a luat locul unui alt guvern fără responsabilităţi. Cei douăzeci de ani de la Revoluţie au fost irosiţi. O Românie diminuată, îmbătrânită, depopulată, încovoiată până la pământ sub povara recunoştinţei refuzate celor ce s-au jertfit pentru ea. Dar cum poţi conduce o ţară dacă nu-i respecți martirii, dacă  nu-i respecți eroii, dacă nu-i respecți jertfele, dacă nu-ți respecți datoriile de onoare? Acest refuz este primul semn al respingerii, de care  autorităţile nu ţin cont. “Orbirea” lor se bazează pe convingerea că nu va mai exista un alt act de război între guvernul securist şi poporul său. O orbire fatală. Academicianul Florin Constantiniu, un expert al crizelor din istoria românească, scria în acest an: “Atâta timp cât mioarele valahe stau cu capul plecat şi se lasă tunse de spoliatori, ele nu fac decât să ilustreze formula unui politolog francez: “un popor de oi naşte un guvern de lupi!” O voce gravă care vine din hronicul naţional! O postfaţă a destinului unui popor vegetal. Ceea ce uită ilustrul istoric este ideologia ierbii! Chiar și de sub piatră vor răsări firele ierbii! Pe gropile trecutului, poporul nostru se înalţă, aşa greoi cum este, spre viitor. Spre un viitor al lui, pe care numai cel de Sus îl poate cunoaşte. Dar mersul e înainte. Cu asfaltul gros al Securităţii întărit peste privirea sa care caută cerul, el tot va încolţi, el tot  va străbate. Căci acest popor, care a călătorit prin timp două milenii, este un popor cuprins, la rândul lui şi după puterile lui, în creaţia lumii, un popor care îşi caută ţara sfântă în sufletul său frământat, un popor supravieţuitor. Dacă trebuia, dispărea! Nu a dispărut. Şi nu va dispărea. A pierit, între timp, Ceauşescu şi aproape că e vremea să gândim că nu vom mai auzi curând nici de Securitatea lui. Viciul sau slăbiciunea ei consistă în faptul că s-a obişnuit să acţioneze în cârdăşie. Până când? Cu cine? Chiar şi noile sale dinastii îi vor uita peste ani numele. Sau se vor ruşina de ea. Dacă tot n-a putut fi adusă în faţa justiţiei, va fi condamnată de justiţia istoriei. Securitatea, ce altceva? O secure, o ghilotină a libertăţii româneşti, care îi va supravieţui, aşa cum soarele răsare după cea mai cumplită furtună. Dar să fie cu băgare de seamă! Se va mai speria de ea copilul ieşit din iarnă, sau adolescentul ce va fi crescut în cultul grădinii? Se vor mai înfricoșa de ea bătrânii deţinuţi, revoluţionarii ce au înfruntat-o în stradă, oamenii care nu i-au simţit muşcătura ori femeile care nasc acum românii cruzi şi limpezi ai noului mileniu? Nu, nu ne mai temem de ea! Nu mai are un rol şi nu mai are loc în timpul nostru. Dar aceste cuvinte răspicate trebuiau spuse. Şi eu, cu umilele mele puteri, m-am angajat să o fac. Altfel, nu există putere care să reziste răspunsului viitorului. Ceea ce cândva a părut de neclintit, de la un moment dat a luat-o la vale… Noi obosim, istoria nu! Să avem încredere în ea. Ea va face dreptate! Chiar şi fără sprijinul rezervaţiilor botanice ale unor popoare obosite. Sau poate că numai eu nu am obosit să sper? În pofida evidenţei, în pofida sentimentului că în Decembrie 1989 nu noi am învins? Sau poate că “naţiunea noastră lipsită de energie, ieşită din istorie, incapabilă de iniţiativă şi de acţiune… jumătate nu e bună de nimic, jumătate e gata de orice” are dreptul suveran la un nou recurs?

În plină arşiţă, un vânt de ploaie cu cenuşă bate iar peste România!

Menirea omului este să slujească şi nu să fie slujit!

Într-o vizită la Muzeul Terorii din Budapesta,

în sala dedicată Gulagului

am putut privi chipurile unor vieţi dispărute,

ce fuseseră ucise, între altele, şi pentru a nu mai putea mărturisi.

Dar Gulagul n-a fost numai sovietic, a fost şi românesc,

iar creatorii lui invocă, în apărarea lor, autoritatea necesităţii. A fost nevoie de gulaguri

pentru a ne simţi mai bine astăzi?

Ori, dimpotrivă, pentru a nu mai lăsa vreodată suferinţa

să se atingă de fiinţa omenească?

Pentru că menirea omului este să slujească şi nu să fie slujit.

Iar Securitatea nu a recunoscut niciodată

nevoia aceasta…

Nu există nicăieri în lume un panaceu pentru România! Există, în schimb, o reprezentare pentru umanitate în proiecţia căreia România să aibă un rol al său. Un rol care nu a fost scris exclusiv pentru ea. Nu e singura ţară în situaţia asta, dar singura la care ţin! Continui să îmi doresc o renaştere a destinului său. Am acest drept şi această speranţă. De două decenii îmi transfer aşteptările eşuate dintr-un an în altul. Douăzeci de ani de neîmpliniri şi datorită lestului pe care generaţia mea îl poartă în cursa ei cea mai însemnată şi totodată cea mai lungă: Cursa spre libertate! Neputinţa românilor simpli, neputinţa puterii proprii care nu le folosește, precum şi puterea ilegitimă a unei structuri ce le domină societatea şi statul. Şi-au meritat Securitatea, românii, şi acum nu mai sunt iertaţi pentru vina de a nu fi înfruntat-o? Nu ştiu! La capătul acestei cărţi invoc absenţa catharsisului (a arderii păcatului) şi a ceremoniei de împrăştiere a cenuşii regeneratoare peste câmpul ce trebuie din nou arat! Şi dacă nu noi, cine? Îi lăsăm din nou lui Dumnezeu, ca de atâtea ori în istoria noastră, povara aceasta?

Poate doar dacă am lipi pe zidurile marilor orașe portretele celor ucişi în 45 de ani de dictatură, victimele gulagului nostru de toate zilele, chipurile celor martirizaţi, ochii lor stinşi, vocile lor amuțite: dacă am lipi pe toate zidurile României fotografiile unui popor dispărut, poporul sub robia totalitarismului… Sau poate nici măcar atunci!

Va veni o zi când lucrurile vor fi văzute altfel. O schimbare de generaţie nu întărește, ci slăbește remuşcările istoriei. Trecutul nu mai este actual. Nu mai stârneşte suferinţă, resentimente. Nu mai contează ce-au apucat să scrie delatorii Securităţii despre o Revoluţie care i-a înfricoşat într-atât. În România va rămâne, în schimb, la Arad un bulevard al Revoluţiei, la Timişoara o stradă 21 decembrie şi o Biserică a Martirilor, la Braşov, la Bucureşti o Piaţă a Revoluţiei şi un Cimitirul Eroilor. Revoluţia va învia din rădăcinile ei udate cu sânge. În cărţile de istorie. Cândva, în paginile lor vor fi primiţi definitiv martirii. Revoluţia va pătrunde în fibra nobilă a românilor şi peste cincizeci de ani, peste o sută de ani, adevărata istorie a neamului românesc va ataşa pe iconostasul faptelor ei de glorie, lângă 1821, 1848, 1877, 1918, data de fier a unei revoluţii victorioase. Ea, Revoluţia, a eliminat un tiran şi o tiranie, ea a dat o şansă schimbării sufletului unui popor îndelung umilit. Nu vom mai trăi acele zile, cum ei, urmaşii noştri, n-au trăit zilele şi nopţile noastre. Doar istoria ne va permite să comunicăm. Să nu lăsăm viitorimii nimic falsificat. Ea are dreptul să continue faptele noastre. Mai ales ei, istoriei, chipul unui copil-martir îngropat într-un cimitir bucureștean trebuie să-i provoace emoția! Iar monumentele mortuare ale oraşelor României trebuie să-i amintească pulsul tăcut. Eroii nu mai trăiesc prin ei înșiși. Acum trăiesc prin noi. Şi vor trăi prin copiii noştri. Cât de zadarnic este astăzi efortul Securităţii de a-și şterge urmele din carnagiul din Decembrie… Ea însăşi, o pată de pecingine nevindecată pe chipul României… Că doar astăzi se ştie… Este scris… Vorbesc dovezile… Mărturiile… Cum au ucis oameni răniţi în spitale, cum au tras din taximetre, cum au maltratat, cum au ars cadavrele unor nevinovaţi… Această Securitate, care încă se bucură de impunitate, este autoarea adevăratului genocid. Din 1956 şi până în 1989, ea a acţionat în serviciu comandat. După ’89, ea comite ultima sa crimă: confiscarea unei naţiuni! Dacă Europa îşi pretinde să rămână un areopag al drepturilor umanităţii, atunci Europa ar trebui să se cutremure! Ea nu mai poate accepta ori susţine ori justifica ori sustrage de la pedeapsa istoriei serviciile de represiune ale estului. Nu se iese din civilizaţia de război spre civilizaţia umanului sub controlul serviciilor secrete! Acolo unde ele sunt puternice puterea oamenilor este totdeauna slăbită. Solidaritatea popoarelor, ca şi supravieţuirea lor, contează pe noi drepturi, pe noi speranţe. Mileniile junglei trebuie abandonate. Domnia bunului plac trebuie să înceteze. Naufragiul românesc trebuie împiedicat. Dictatura trebuie forțată să părăsească istoria noastră. Eliberarea de Securitate trebuie încheiată. Tragedia unei naţiuni trebuie curmată. Uşor de spus şi greu de făcut! (Am încercat să construim o cale pentru adevăruri pierdute. Unul dintre ele: Revoluţia celor 1104 morţi. Dar nici măcar ei nu mai pot impresiona pe nimeni. 20 de ani mai târziu, ne comportăm în libertate cum ne comportăm în tiranie. Şi e cu atât mai grav!) În România reformele sunt mai anevoioase decât în altă parte. Prea multe promisiuni eşuate, prea mare neîncrederea în clasele guvernante, prea ucigător istoricul lor dezamăgitor. Dar trebuie să ne trezim! Să ne vindecăm! Apărarea libertăţii implică sacrificii şi costuri. Trebuie să facem puterea lor nefolositoare. Drumul nu poate fi uşor. Dar trebuie să reuşim. Şi nu putem reuşi decât împreună! Aceasta este singura soluţie a căutării echilibrului românesc, ori a unei reconcilieri naţionale. Nu prin îmbrăţişarea călăului şi a victimei, nu prin îngroparea sub straturi de moloz colaboraţionist a trecutului, nu prin îndreptarea ipocrită a privirii spre un viitor ce trebuie şi el controlat şi jefuit, ci prin legea morală, ajunsă atât de şubredă, de desuetă în lumea de astăzi! România are încă o şansă. Să iasă din letargie, teamă şi resemnare, să se închine înaintea martirilor ei şi să îndrăznească să trăiască în libertate. Servitutea, schimbarea stăpânilor nu i-a adus decât nenorocire. Resemnarea a îngropat-o în neputinţă. Răbdarea a obișnuit-o cu sclavia. Un popor există doar atunci când îşi cunoaşte libertatea şi îi apără drepturile. Trebuie să devenim poporul celor 7 zile din Decembrie 1989, zile şi nopţi cum n-au mai fost altele în istoria noastră. Şi de abia atunci vom avea certitudinea că Securitatea celor mai abjecţi dintre români nu ne va mai putea înjunghia pe la spate viitorul, şi de abia atunci vom şti că, în sfârşit, Securitatea, nu mai există!

Oh! Cât de mult am invidiat puterea, loialitatea, dăruirea şi simplitatea poemului lui Walt Whitman, Aud cum cântă America! Oh! Cât de mult aş fi vrut să-i pot dărui un poem de dragoste ţării mele… Nu am reuşit. Dragostea mea a rămas adesea fără cuvinte… Dar într-un decembrie ’89, i-am oferit ofranda mea, darul meu, viaţa mea, şi i-am pus în palmele chinuite speranţa şi libertatea mea. De aceea nu uit, nu mai pot uita zilele şi nopţile când patria m-a învestit cu puterea de a o iubi, de aceea continui să mă împotrivesc violatorilor libertăţii ei. O libertate pentru o naţiune chinuită, o libertate a marilor români şi românilor anonimi, care au crezut până la capăt în ea, o libertate plătită cu sânge, o libertate binecuvântată, o libertate demnă, în sfârşit, să devină temelie pentru noua istorie…

Între 16 decembrie şi 22 decembrie

Revoluţia Română

împlineşte 20 de ani!

Ea merită comemorată de către generaţia căreia i-a schimbat viaţa, ea merită sărbătorită cu inima plină

de recunoştinţă şi compasiune; recunoştinţă pentru martiri, compasiune pentru cei răniţi, cu bucurie

pentru toţi cei care au participat la victoria ei.

Sărbătorită de toţi românii!

În seara lui 16 decembrie 2009 şi a lui 21 decembrie 2009,

timişorenii şi bucureştenii

şi întreaga ţară a românilor

să aprindă lumânările sacre, rămase nestinse în sufletul lor.

O Revoluţie pentru o Românie întreagă, o victorie

a tuturor împotriva celor ce doreau să menţină poporul dezbinat. Un capăt de istorie şi poate cel mai

bun prilej pentru a gândi împreună la

Reconcilierea Naţională.

Un an, al 20-lea de când nu ne-am mai odihnit memoria, dincolo de care un miracol al viitorului

ne-ar putea reînfrăţi pentru totdeauna.

Eu, unul, mă simt pregătit să iert dacă şi cei care au făcut atâta rău patriei tuturor sunt pregătiţi

să se căiască.

Şi aş mai aminti o chemare din zilele lui Decembrie, când mulţimea exaltată chema în ajutor

cerul senin al României,

rugându-se cu o singură voce murmurată:

“Există Dumnezeu!”

Şi să nu uităm, să nu ne pierdem speranţa!

Gloria României o aşteaptă

în viitor!


EPILOG

În finalul acestei cărţi o precizare se impune.

Ea nu a fost scrisă la presiunea niciunui resentiment.

Până la Revoluție, Securitatea nu m-a persecutat personal. Cele două dosare deschise pe numele meu (Târgovişte, Timişoara) nu au mers mai departe… În primul, chiar, ofiţerul ce a instrumentat dosarul m-a sfătuit să părăsesc oraşul unde domiciliam, pentru a putea să claseze reclamaţiile informatorilor! Sfatul i-a fost ascultat. Am plecat la Timişoara, ceea ce m-a dispensat, probabil, de o pedeapsă de câţiva ani închisoare pentru defăimarea partidului şi criticarea cultului personalităţii.

În 23 decembrie 1989, gărzile FDR au luat captivi opt ofiţeri de securitate prinşi cu arme de foc la ei. Într-un moment critic pentru viaţa lor, ameninţaţi să fie linşaţi de timişorenii ce luptaseră împotriva regimului, am intervenit la Garnizoana Timişoara şi împreună cu comandantul acesteia i-am scos nevătămaţi din sediul Operei. Aveau să fie duşi la arestul comenduirii de unde au fost eliberaţi în aceeaşi seară.

Dar asta e o altă poveste.

Nici persecuţia metodică şi continuă, la care am fost supus în ultimii 19 ani, şi care m-a transformat în prizonier de conștiință, ori și mai exact, într-o persona non grata al statului postdecembrist, eliminat, ca şi cum n-ar fi existat, din ştirile presei de serviciu şi exclus, după declaraţia preşedintelui Uniunii Scriitorilor din Basarabia, academicianul Mihai Cimpoi, “din toate combinaţiile politice”, nici abandonul camarazilor mei preocupaţi mai degrabă de problemele vieţii lor, nici faptul că aproape toate cărţile mele tratând subiectul crizelor României:

România pierdută, Clasa nevrednică, Polul de Putere,

O Românie de câştigat sau o naţiune în descompunere,

au fost împiedicate să ajungă la opinia publică,

nici măcar pentru a riposta celor care strecurau pe internet ştirea că fusesem al doilea ofiţer de securitate infiltrat în Balconul Operei de la Timişoara, sau că vândusem Frontul Democratic Român FSN-ului de la Bucureşti, ori că formasem împreună cu Ion Iliescu un guvern încă din 1989, în care îl plasasem pe generalul Stănculescu,

nemaimeritând,

de ticălos ce eram,

“nici măcar un pahar cu apă”,

nu m-ar fi putut convinge să mă răzbun scriind acest rechizitoriu adresat

Securităţii.

Nici o explicaţie de genul:

“idee fixă” sau: “dorinţa de a se evidenţia, alături de alţi renegaţi, drept mâncător de securişti” ori “un Robespierre de pe malurile Dâmboviţei” (teme ridicate într-o discuţie de un fost ofiţer al Securităţii care era convins că interesul pentru activităţile fostei sale instituţii constituia deja o “falsă problemă”!)

nu-mi justifică insistenţa de a clarifica,

odată pentru totdeauna, misterele

suferinţelor şi crimelor din Decembrie 1989.

Am scris această carte,

care nu este felul meu de a face dreptate,

ci este felul în care trebuie lăsată dreptatea să-şi facă datoria,

pentru a aminti foştilor membri ai Securităţii  responsabilităţile

ce le revin în urma ruinării statului român, după o revoluţie

învingătoare, dar nu câştigătoare,

precum şi cele legate represiunea politică antedecembristă şi

cea comisă în Decembrie 1989.

Toţi plătim pentru faptele noastre.

Oameni şi instituţii.

Pentru ce am făcut, ca şi pentru ce nu am făcut

în numele poporului căruia îi aparţinem şi în numele suveran al

binelui public.

În acest sens Securitatea va trebui,

la rândul ei,

să ofere explicaţii, şi în final să dea socoteală.

Dacă nu azi, mâine.

În istorie există mereu o instanţă care să rostească verdicte.

Şi în cazul său, al Securităţii, procesul continuă…

Dacă nu se va decide, în sfârşit,

să vorbească.

Decembrie 2009, Bucureşti

Fragmente din cea mai recentă carte a scriitorului Claudiu Iordache, Securitatea – Confiscarea unei naţiuni,

ce urmează a fi lansată în Decembrie 2009

© Claudiu Iordache. Toate drepturile rezervate.

Praga nu-şi uită eroii. România tace.

În noaptea de 17 noiembrie 2009 Praga a fost luminată de lumânările aprinse în amintirea Revoluţiei de Catifea, a confruntărilor dintre studenţi şi forţele de ordine comuniste din 17 noiembrie 1989, a clipelor de curaj, solidaritate şi onoare pe care demonstranţii împotriva regimului comunist le-au transformat în clipe de istorie.

17 Noiembrie nu este o zi obişnuită în Republica Cehă. În calendarul oficial este marcată ca o zi de sărbătoare naţională. 17 Noiembrie este Ziua Luptei pentru Libertate şi Democraţie. În această zi, cehii comemorează două evenimente remarcabile din istoria lor – unul s-a întâmplat în 1939, al doilea cincizeci de ani mai târziu, în 1989.

În 17 noiembrie 1939 studenţii au demonstrat împotriva ocupaţiei naziste, în 17 noiembrie 1989 tot studenţii au protestat şi au luptat în stradă împotriva guvernului comunist, luptele lor fiind scânteia care a aprins Revoluţia de Catifea. Forţele comuniste au intervenit cu brutalitate, studenţii fiind bătuţi, iar acest lucru i-a înfuriat pe cehoslovaci, aceştia declarând grevă generală şi ieşind în stradă în număr din ce în ce mai mare, până când Partidul Comunist Cehoslovac a anunţat, în 28 noiembrie 2009, că se retrage de la putere.

Revoluţia cehoslovacilor a fost încununată, la sfârşitul anului 1989, cu căderea regimului comunist şi întronarea democraţiei. Douăzeci de ani mai târziu, noaptea care le aminteşte de curajoasa lor luptă şi frumoasa lor victorie este onorată cu semnul păstrării ei în memorie. Vie, luminoasă, întru aducere aminte pentru generaţiile ce vor veni.

Mii de studenţi au mărşăluit prin Praga în noaptea de 17 noiembrie 2009, în amintirea acelei nopţi de 1989 în care mişcarea tinerilor cehoslovaci a fost reprimată brutal de autorităţile comuniste.

(Vaclav Havel în Balconul Revoluţiei din Praga, noiembrie 1989)

Vaclav Havel, liderul Revoluţiei devenit ulterior Preşedinte al ţării, a fost aclamat de miile de cehi prezenţi la eveniment: „Viaţă lungă, Havel!” şi „Mulţumim, Havel!” Vaclav Havel a depus o coroană în locul în care au avut loc ciocnirile violente între miliţie şi studenţi, în 1989. În acelaşi loc oamenii au aprins lumânări şi au depus flori şi fotografii ale epocii comuniste.

În Slovacia aniversarea a fost marcată prin publicarea, pe internet, a numelor foştilor agenţi ai poliţiei secrete a regimului comunist, slovacii cinstindu-şi Revoluţia, la rândul lor, prin momentele comemorative organizate în capitala ţării, Bratislava.

Organizatorii manifestărilor de aniversare a Revoluţiei de Catifea spun că  foştii comunişti se furişează înapoi în poziţii de putere, şi critică faptul că acestora nu li s-a cerut niciodată socoteală pentru excesele şi crimele comise în trecut.

În vremea asta, România tace

Oficialităţile de la Bucureşti, de conivenţă cu mass-media, au ales să tacă în legătură cu Revoluţia din Decembrie 1989. Avem de-a face cu cenzură prin omisiune, cu cenzură prin manipulare. Episoade întregi ale Revoluţiei de la Timişoara, Cluj, Braşov, Arad, Lugoj, Sibiu nu au fost evocate nici măcar într-o frază în marile cotidiane.

Exemplul ziarului România Liberă este, poate, cel mai trist, demonstrând intenţia de falsificare a istoriei adevărate a Revoluţiei Române. Într-un dosar ce poartă titlul „După douăzeci de ani”,  în Cronologia publicată în articolul „Revoluţia română din 1989, încă neterminată” sunt omise toate datele legate de Revoluţia de la Timişoara! Pentru autorii acestei pagini, pentru ziarul care poartă pe frontispiciu Libertatea câştigată cu sângele Timişoarei, nu există zilele de 16, 17, 18, 19, 20 decembrie 1989: zilele în care timişorenii au luptat în stradă cu forţele de represiune, în care au fost ucişi în stradă de forţele de represiune, în care au înfiinţat primul partid antitotalitar al Revoluţiei Române, Frontul Democratic Român, zilele în care Timişoara a fost declarată primul oraş liber al României în timp ce Ceauşescu era la putere, în care a fost declarată greva generală a întregului oraş, în care au fost purtate tratative cu guvernul Dăscălescu (căruia i s-a cerut demisia dictatorului Nicolae Ceauşescu), în care a fost dejucată prima mineriadă a istoriei decembriste a României (când muncitorii din bazinul Oltenia au fost trimişi să ocupe centrul Timişoarei), în care a fost emis primul Manifest al Revoluţiei române: A căzut tirania! şi prima Proclamaţie a Revoluţiei Române, citită în dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989 din Balconul Operei din Timişoara.

Toate aceste fapte de curaj, eroism, sacrificiu s-au dovedit irelevante pentru politica României Libere. Şi nu e singurul ziar care a adoptat acest comportament. Adevărul, Jurnalul Naţional ocolesc cu obstinaţie subiectul Timişoara, propunând cititorilor pista falsă a loviturii de stat şi fuga şi procesul lui Ceauşescu.

În acelaşi timp televiziunile, cu excepţia notabilă a TVR3, convoacă la Mese rotunde privind Revoluţia Română numai persoane fără importanţă majoră în succesul Revoluţiei. Mai mult, sunt invitate persoane aparţinând fostei Securităţi, care fac efortul să le inculce românilor sentimentul că în Decembrie 1989 nici măcar o Revoluţie n-au fost în stare să facă.

Cei care în Decembrie 1989 au fost pe baricadele Revoluţiei n-au avut cum să anticipeze că, 20 de ani mai târziu, vor fi scoşi din istorie, iar poziţiile de forţă din statul român pe care ei îl eliberaseră de dictatură vor fi din nou ocupate de reprezentanţi şi urmaşi ai fostei nomenclaturi şi ai Securităţii române. N-au avut, de asemenea, cum să ştie că presa eliberată de cenzura lui Ceauşescu va fi prima care le va răstălmăci faptele – asta când nu-i va scoate cu totul din Cronologiile ei. Şi n-au avut cum să-şi închipuie că românii de rând, care în ’90 şi în ’91 au aprins lumânări în Bucureşti pe locurile în care camarazii lor au fost împuşcaţi, îi vor uita fără remuşcări…

Bukovski despre Occidentul moral

„Marea eroare  a generaţiei mele a fost credinţa într-un Occident moral”

Claudiu Iordache – Polul de Putere

„Aşa că eu m-am întors la Cambridge cu aproximativ 7000 de documente copiate, toate secrete, căci au devenit iarăşi secrete chiar în aceeaşi zi. Ce era atât de secret în legătură cu cele mai multe dintre aceste documente? De ce se împotrivea Occidentul unui proces al comunismului? Vă pot spune: fiindcă din aceste documente reiese în mod clar că anumite forţe ale unor instituţii occidentale colaboraseră foarte mult cu Moscova, foarte adesea în secret, câteodată în mod deschis; foarte adesea cu KGB-ul. Pot să vă spun, de pildă, că Partidul Social Democrat vest-german colabora în secret cu Moscova pe filieră KGB… şi aşa mai departe. Desigur, cele mai multe dintre puterile occidentale nu voiau ca acest lucru să iasă la iveală, deoarece s-ar fi dezlănţuit o profundă criză, o criză politică. Cel mai uimitor lucru este că, având aceste documente, când descopeream că domnul cutare sau cutare a fost agent al Moscovei, şi totuşi el este încă primul ministru al ţării respective, sau preşedintele ţării respective, mă gândeam că trebuie să fac ceva. La acea vreme aveau loc alegerile prezidenţiale în Finlanda, iar principalul candidat la preşedinţie, cineva pe nume Sorsa, conform documentelor mele colaborase în secret cu Moscova. Prin intermediul prietenilor mei din Finlanda, am încercat să dau documentele ziarelor din Finlanda; nici măcar un singur ziar finlandez nu le-a publicat. Nu voiau scandal; au zis „Ei, dacă i-am şti pe toţi care au colaborat cu Moscova… ” Aşa că – ce-am făcut? – le-am publicat în Suedia, şi apoi toate ziarele finlandeze le-au copiat din ziarele suedeze. A fost un mare scandal, Sorsa a demisionat, a recunoscut că a fost agent secret, şi gata. Şi tot aşa de la un stat la altul.

În Germania am încercat să public documentele despre social democraţi: nr. 2 al lor, Egon Bahr, era agent sovietic. Nici măcar un singur ziar sau o singură revistă din Germania nu a făcut-o. În cele din urmă, când am publicat cartea „Judecată la Moscova„, cei cu adevărat inteligenţi, foarte deştepţi, au încercat să o blocheze prin tăcere. Nu obiectau, nu se supărau, nu voiau să ajungă în instanţă, nu, ei se prefăceau că n-au citit-o. Spre exemplu, un om politic german, foarte cunoscut şi foarte influent, a fost abordat de un prieten de-al meu, jurnalist german, cu cartea în mână. I-a arătat un document din anii ’60, scris de Andropov, care arăta că el a colaborat cu Moscova, şi l-a rugat să comenteze. „Aţi vrea să ne explicaţi despre ce e vorba?” Iar el a zis „Ce documente, ce carte? Eu n-am văzut-o.” Şi a plecat.

Aşa au făcut şi în Franţa, mai mult sau mai puţin. Nici unul dintre ei n-a obiectat faţă de cele spuse de mine, fiindcă ştiau că n-au pe ce bază să obiecteze. Nu eu spuneam acele lucruri; ele se găseau în documente purtând semnătura lui Brejnev, Andropov, Suslov. Aşa că au păstrat linişte deplină. Când cartea mea a ajuns în Franţa – şi a ajuns cu doi ani înaintea „Cărţii Negre a Comunismului” – erau în toate ziarele recenzii care spuneau „da, e o carte interesantă, mda”. Dar ca oamenii să se intereseze de carte, cartea trebuie să fie controversată, dacă nu e controversată nimeni n-o citeşte. Şi aşa au făcut; n-au avut curajul să mă atace şi s-au hotărât să păstreze tăcerea.

Doi ani mai târziu Stephane Courtois şi colegii săi au făcut un sumar al crimelor comunismului mondial în „Cartea neagră a Comunismului„. Atunci stânga occidentală s-a decis să-i atace; au văzut că aveau o bază documentară mai puţin solidă decât avusese cartea mea, au văzut că ar fi mai uşor de atacat. Au atacat virulent pe editori pentru publicarea acestei cărţi. Iar acest lucru a făcut cartea extraordinar de populară – a devenit dintr-o dată bestseller, se vindea ca pâinea caldă, era nemaipomenit de populară. Deci socoteala lor a fost greşită.

În Polonia, cartea mea a ajuns extraordinar de cunoscută, a devenit best-sellerul nr. 2, după atlasul hărţilor rutiere; practic fiecare familie din Polonia mi-a cumpărat cartea. De ce? Pentru că în carte este un mare capitol despre Polonia, despre Legea Marţială şi Solidaritatea şi despre cum sovieticii se pregăteau să distrugă Solidaritatea. N-ar fi făcut atâta vâlvă dacă n-ar fi fost generalul Jaruselski. Ei, generalul Jaruselski s-a speriat când a văzut cartea, ştia că poate să ajungă în închisoare, fiindcă minţise tot timpul, spunând că ruşii îl ameninţaseră cu o invazie militară, iar el a trebuit să aleagă răul cel mai mic şi să introducă Legea Marţială. Iar conform documentelor, inclusiv proceselor verbale ale întâlnirilor Biroului Politic, acest lucru nici măcar nu se discutase. Sovieticii nici măcar nu plănuiseră să-şi trimită trupele în Polonia, şi Jaruselski ştia. Mai mult, în repetate rânduri înaintea introducerii Legii Marţiale, el telefonase la Moscova şi întrebase dacă l-ar putea ajuta cu armata, fiindcă nu era foarte sigur de propria armată.

Atacându-mi cartea şi spunând că nimic nu este adevărat (şi câte şi mai câte), Jaruselski mi-a făcut implicit un raport bona fide. Dacă ar fi fost destul de deştept să stea liniştit şi să nu spună nimic, cartea n-ar fi avut prea mare succes, dar aşa cum s-a întâmplat (a încercat chiar să susţină o dezbatere cu mine la televiziune, şi desigur a pierdut) a reuşit să o facă foarte populară.

Ce spune acest lucru? Spune două lucruri foarte importante, pe care trebuie să le ţinem minte: oamenii vor să ştie. Degeaba ni se spune „sunt chestiuni vechi, nu interesează pe nimeni, este istorie… ” Aiurea. Oamenii vor să ştie. Dacă au ocazia, imediat devin interesaţi. Dar sistemul (conducătorii, fie din Este, fie din Vest) nu este interesat de astfel de dezbateri; le blochează, le blochează de câte ori se poate.

O altă carte care a reuşit să răzbată este „Cartea Neagră a Comunismului”. De aceea este şi atât de puternic susţinută. Nu spune mai multe decât am spus eu sau decât a spus altul, dar a reuşit să răzbească, a obligat sistemul să recunoască unele lucruri sau cel puţin să le dezbată. Aceasta este condiţia necesară acum, fie în România, fie în Polonia, fie în Rusia, fie chiar în Occident. Vechii noştri duşmani sunt încă la putere şi ei controlează totul.”

Bukovski la Sighet – carte editată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, apărută în Editura Fundaţia Academia Civică, 2002

Martirii României

În câte feluri poate gândi un om atunci când rosteşte cuvântul martir ori erou? Dacă este american, el reacţionează cu bucurie. Pentru el, a salva un căţeluş de la înec, o căprioară cufundată într-o mlaştină sau un pui de bufniţă cu aripa frântă înseamnă fapta unui erou al comunităţii. Eroii lor civili sunt numeroşi, sunt recunoscuţi ca atare, ca nişte modele de luat în seamă.

Să ne întoarcem în România, o ţară în care nu există un sincer cult al martirului şi al eroului. Dovada: atât de puţine monumente, atât de puţin respect, atât de puţină recunoştinţă. Românii nu duc dorul celor care au făcut ceea ce lor nu le e cu putinţă. Uzurparea de merit, impostura, sunt armele ascunse ale ingratitudinii. Şi naţiunea nu-şi ascunde răceala pentru eroii ei. Şi-a dat foc un Liviu Corneliu Babeş, deoarece nu a mai suportat Regimul Ceauşescu. E, şi? a fost un nebun… Mai bine trăia şi se lăsa convertit la leprozeria morală de astăzi. A refuzat un oarecare general Ion Eremia să părăsească închisoarea comunistă cu preţul abjurării de la credinţa lui. Un prost al neamului! S-a sinucis un Călin Nemeş. Un beţiv care şi-a grăbit moartea! Morţii Revoluţiei sunt nişte fraieri, mânaţi de lovitura de stat… Martirul cu numele Leia a murit în Catedrala Mitropolitană în 21 decembrie 1989, strigând Libertate şi în numele celor ce continuau să tacă! A fost împuşcat în cap. Bine i-au făcut! Nu vedeţi ce a adus revoluţia asta, pe care generaţia noastră păguboasă nu o simte a ei? Cei împuşcaţi pe străzile Timişoarei înfruntau trei armate politice ale lui Ceauşescu. Câţi dintre cei care neagă Revoluţia au avut vreodată curajul să voteze contra la o şedinţă de partid?

Şi astăzi, în Anul 20 de la Revoluţia Română, asistăm la efecte terifiante ale refuzului recunoştinţei pe care orice creştin o datorează celui care a luptat şi pentru el, ori celor ce şi-au sacrificat viaţa pentru a răsturna o tiranie de 45 de ani! Dar se pare că mai demn de respect este cel care face o pomană dintr-o avere de furat decît cei ce au salvat o naţiune de dictatură! La Timişoara, timp de 19 ani, nu a fost oferită o singură cetăţenie de onoare unuia dintre participanţii la cele şapte zile glorioase. Edilii s-au grăbit, în schimb, să onoreze odrasle de securitate ori scriitori colaboraţionişti. La Braşov primăria se spală pe mâini atunci când i se aminteşte numele lui Liviu Babeş. La Cluj, Călin Nemeş este numele unui actor beţiv. La Bucureşti nu există o flacără veşnică, etern îndatorată martirilor Revoluţiei, ci doar un monument insultat cu pasiune gregară. Cei ce au forţat Regimul dictaturii şi l-au obligat pe Ceauşescu să fugă sunt astăzi asaltaţi de ingratitudinea generală. Cei ce n-au îndrăznit să iasă în stradă în Decembrie 1989 sunt primii contestatari ai ideii schimbării populare. Ca să nu mai vorbim de categoria renegaţilor, zeloşii comunişti, nomenclaturişti, securişti, care de 19 ani tună şi fulgeră împotriva Revoluţiei la care nu ei au participat! Cunosc numele atâtor duplicitari. Ei, câştigătorii admiraţiei venite de jos ca un potop de insulte adresate celor ce au binemeritat de la patrie!

Am scris aceste rânduri pentru a aminti generaţiei mele obligaţiile sale de onoare! Şi dacă alţii nu o fac, pentru că sufletul lor este otrăvit sau infirm, eu o fac. Îi mulţumesc generalului Ion Eremia, îţi mulţumesc, Liviu Babeş! Vă mulţumesc, Călin Nemeş şi Lucian Matiş! Vă mulţumesc, Mihai Gâtlan şi Vinerian Rădoi! Vă mulţumesc, Sorinel Leia şi Alexandru Grama!

Mulţumesc celor atât de puţini, părinţii nerecunoscuţi ai libertăţii noastre de astăzi! 

Insula Robinson

Optsprezece ani de la o Revoluţie ucigaşă! Şi în urma ei, o ţară deşelată, „restaurată”, în care toate au devenit rapid cum au fost. Cu aceleaşi hiene insaţiabile, cu aceiaşi viermi tăcuţi, cu aceeaşi massă înăuntrul căreia nu e bine să întârzii prea mult. La căpătâiul fiecărui an scurs de atunci aud de fiecare dată strigătul unei femei cu copilul în braţe, încercând să se strecoare printre gloanţele sceleraţilor care astăzi nu se mai lasă deranjaţi de dispreţul moral. Revoluţia celor puţini a devenit, între timp, prada preoţilor imunzi de la capătul gropii unde ultima măreţie a unui neam păgubos aşteaptă să fie înhumată.

Acum trei zile m-am trezit în dricul nopţii în cântul divin al privighetorii… M-am trezit în genunchi, cu mâinile împreunate, plângând şi implorând pe Acela pe care mama mă învăţase să-L rog în genunchi în fiecare seară, pe Acela pe care Îl imploram ca mama să se însănătoşească, pe Acela pe care Îl imploram ca tata să scape cu viaţă când se zbătea în chinurile morţii… pe acela de care mă înstrăinaseră Xenofon, Epicur, Auguste Compte, Marx, Engels şi Lenin. M-am trezit rostind rugăciunile învăţate… Mi le-am amintit cuvânt cu cuvânt, deşi nu le rostisem de vreun deceniu, m-am trezit implorând Tatăl Ceresc şi Fecioara Maria să-mi apere copilaşii şi să mă ierte şi să mă apere pe mine, păcătosul, care uitasem de El şi de Fiul său, m-am rugat să mă ajute să-i revăd sănătoşi, izbăvindu-mă de lanţurile ce de drept mă pedepsisem să le port. Abia atunci mi-am dat seama că nu se poate trăi fără Dumnezeu, decât cu preţul păcatului şi al deznădejdii.”

Jurnal de închisoare. Jurnal în închisoare scris pe hârtia unei memorii izolate. Jurnalul într-o casă a morţilor. Penitenciarele. Temniţele. Gulagurile cu care istoria a pedepsit dintotdeauna libertatea. O altă lume, fără răsărit şi apusuri. Cu un singur anotimp, al ispăşirii, în care umanitatea este torturată, strivită mai întâi în inima prizonierilor ei. Închisoare prizonierului de conştiinţă. O Insula Robinson a generalului Ion Eremia. Încercând să scoată din ţară o satiră swiftiană a regimului, Gulliver în ţara minciunilor, a fost condamnat, la 27 octombrie 1959, la douăzeci şi cinci de ani de închisoare în deplină izolare, pentru „uneltire contra ordinei de stat” şi „crimă de trădare de patrie”. Acolo, cu treizeci şi doi de ani în urmă, într-o închisoare comunistă, lui şi nimănui altcuiva i s-a revelat sfârşitul comunismului! 

O răscoală spontană a poporului ajuns la culmea disperării: ea va izbucni în pieţele centrale ale principalelor oraşe din ţară, când sclavii, aduşi cu sutele de mii ca să-i aclame pe tirani, vor porni asupra tribunelor supraînălţate, unde vor trona îngâmfaţii călăi ai poporului şi vor năvăli asupra-le, măturând totul în calea lor…

Dumnezeu ne vorbeşte prin vocea celor chinuiţi.

(Despre generalul Ion Eremia, în cartea Homo Posteritas)