“Bucureșteni, români, cetățeni, ieșiți în stradă, acum nu sunteți singuri! Spiritul Timișoarei este alături de voi! Atunci am fost împreună. Astăzi trebuie să fim împreună. În Decembrie 1989, Timișoara s-a declarat  primul oraș liber de comunism! Acum trebuie să declarăm România țară liberă de securism, liberă de dictator, liberă de dictatură! Traian Băsescu trebuie destituit prin vot popular în stradă de către cetățenii cărora le-a nesocotit drepturile, la București, la Timișoara, la Cluj, la Sibiu, la Brașov, la Iași, la Târgu Mureș, la Constanța, la Ploiești, la Deva, la Craiova, la Slatina, la Arad, la Caransebeș, la Petroșani, la Pitești, la Slobozia, la Vâlcea, la Baia Mare, la Buzău, la Focșani, și în toate orașele unde trăiesc români demni și liberi! Traian Băsescu trebuie destituit prin decizia reprezentanților poporului român ieșit în stradă pentru a înfrunta Dictatura! Libertatea nu se dă, libertatea este un drept al popoarelor, libertatea se ia! Poporul român trebuie să își ia România înapoi! Iar Timișoara este și astăzi în serviciul lui! De aici a început Revoluția din Decembrie 1989, de la București a început în ianuarie 2012 revolta împotriva tiraniei: Jos tirania! Jos Regimul ticălos! Români, numai împreună vom reuși! 

Trăiască Libertatea! Trăiască România!  

Alături de voi, pentru totdeauna! 

Timișoara 

16 ianuarie 2012 

Ieri în Timișoara, azi în București, mâine în tată țara! 

Jos Dictatura! 

Ne vrem România înapoi! “ 

“În Sala Operei din Cluj atmosfera a fost electrizantă, asemănându-se cu cea de la premiera de acum 170 de ani de la “Scala” din Milano, când artiştii au îndemnat spectatorii la revoluţie. La finalul spectacolului NABUCCO 12, au fost aruncate în sală hârtii pe care era textul cântecului “Dor de casă”. Pe scenă a fost fluturat drapelul naţional, iar artiştii au îmbrăcat uniforme SMURD, în semn de solidaritate cu românii care protestează faţă de eventuala desfiinţare a acestui serviciu şi faţă de prevederile noii legi a sănătăţii. Regizorul spectacolului, Alexander Hausvater, a afirmat că îşi doreşte să trezească spiritul revoluţionar al românilor.”  

Lovitura de stat! Lepa Bărbat, Sorin Daniel Leia, Cristina Lungu, Alexandru Grama, Maria Andrei, Remus Tăşală, pentru ce aţi murit? La douăzeci şi doi de ani de la Revoluţia voastră puterea a revenit întrutotul ucigaşilor voştri! Lovitura de stat. Silenţioasă. Necruţătoare. Totală. În abandonul adevărului pentru care peste o mie de oameni şi-au dat viaţa! Fosta poliţie represivă controlează astăzi statul capitulard: Preşedinția, Parlamentul, Guvernul, Curtea Constituţională, presa mercenară, băncile dar şi clientela unei Revoluţii  trădate până şi de soldaţii săi. Lovitura de stat! La peste două decenii de atunci ea este “celebrată”, an de an, de uzurpatori, impostori, renegaţi, colaboraţionişti… Alături de intelighenţia sperjură! Alături de muţenia umilitoare a conştiinţei publice. Alături de cei ce şi-au abandonat, fără împotrivire, ţara în mâna foştilor securişti. Lovitura de stat! O restauraţie inechivocă, primitivă, o restauraţie fără precedent. Viitorul compromis al unui trecut glorios. Păcatul unei generaţii. Liniștea înfiorătoare. Tăcerea de mormânt. Prăbușirea îngerilor pe pământul înecat de trădare al României dezonorate. 

În decembrie 1989 n-au existat victime, nu au existat  martiri, n-au existat eroi, n-au existat arestați, răniți, mutilați, schingiuiți, n-au existat români cu piepturile goale! Mihai Gâtlan, Ruxandra Mihaela Marcu, Lucian Matiș, Dorinel Jurja, Mioara Luiza Mirea, Vinerian Rădoi, Adrian Don, Leontina Bânciu, Claudiu Ioan Vârcuș, Maria Andrei, Rodica Luca, Margareta Caceu, Daniel Brocea, Lucian Matiş, Valentin Aparaschivei, Dumitru Gârjoabă, Radian Belici, Iosif Tamaș, Corina Mișan, Antonia Adjanin, pentru ce aţi murit? Doar chipul cinic, hâd, rânjind, îmbuibat, al Securităţii triumfătoare. Lovitura de stat. Tămâiată de cădelniţa preoţilor ce continuă să o slujească în numele unui Dumnezeu pângărit. 

Pentru România curată, pentru România creștină, pentru România morală, acesta este sfârşitul! 

Cu 22 de ani în urmă, în ziua de 20 decembrie 1989, Timișoara pășea spre Libertate!  

]]> http://claudiuiordache.wordpress.com/2012/01/07/lansarea-cartii-apocalipsa-dupa-cioran/feed/ 0 claudiuiordache Apocalipsa dupa Cioran Lansare Apocalipsa dupa Cioran 1 Lansare Apocalipsa dupa Cioran 2 Lansare Apocalipsa dupa Cioran 4 Lansare Apocalipsa dupa Cioran 5 Lansare Apocalipsa dupa Cioran 8 Lansare Apocalipsa dupa Cioran 9 Lansare Apocalipsa dupa Cioran 10 Lansare Apocalipsa dupa Cioran 11 Lansare Apocalipsa dupa Cioran 13 Lansare Apocalipsa dupa Cioran 14 Lansare Apocalipsa dupa Cioran 15 http://claudiuiordache.wordpress.com/2011/12/31/anul-22/ http://claudiuiordache.wordpress.com/2011/12/31/anul-22/#comments Sat, 31 Dec 2011 18:48:54 +0000 claudiuiordache http://claudiuiordache.wordpress.com/?p=993 ]]> Acest text este dedicat Mirelei Costache, Mariei Trăistaru, lui Lucian Căldăraru și lui Adi Misăraș, și Luminiței, și Iuliei, și Mihaelei, și miilor de suflete devotate și curajoase, fraților mei și surorilor mele de luptă, camarazilor mei din Decembrie 1989! 

Anul 22 

Să ne luăm rămas bun și de la acest an, ce ne îndepărtează lent de suferințele și fericirea desferecată a sfârșitului de decembrie 1989. Trec adesea prin Piața Senatului și ascult tăcerea adâncă a numelor celor care, atunci, au binemeritat de la patrie! Le vorbesc copiilor mei. Le arăt micile răni ale pietrei memoriale ori literele absente smulse de adolescenți de pe postamentul ce susține iconostasul martirilor Revoluției. Ei nu știu. Și poate că nu mai merită să afle. Istoria e o cicatrice. Lasă urme, dar durerea se uită. Asta e! Bucureștenii trec grăbiți pe aici, unde mai plâng jerbele despletite. Și totuși, sunt nume ce nu merită uitate! Ar fi putut trăi lângă noi, s-ar fi putut bucura de clipe fericite, ar fi avut copii, la rândul lor. Doamne, câtă nedreptate! Dacă măcar le-am putea adeveri că sacrificiul lor a salvat România!  Iat-o, chiar ea i-a uitat demult! Chiar ei, românii obișnuiți, chiar lumea aceasta mohorâtă în care abia că mai trăim. Dumnezeu să ne ierte! 

Iar celor care se bucură, astăzi, de lumina vieții în această Românie întunecată, le urez speranță și “La mulți ani!” 

Camaradul vostru, 

        Claudiu Iordache 

31 decembrie 2011

Am ezitat îndelung înainte de a face public acest text. Ce ar fi putut fi el, comentariu sau mărturie? Ori nici măcar atât… O Românie pervertită a sucombat în Decembrie ’89 pentru ca o altfel de Românie să poată trăi. Ce altceva s-a dovedit, în cele din urmă, domnia lui Ceauşescu decât o bavură indecentă a istoriei României? Timp de o jumătate de veac, dictatura a însemnat pentru România o altă tentativă de a da un elan solidar unei libertăţi fără nici un profit.

Dar să ne întoarcem, cu un pas înainte, la ceea ce am fi putut deveni după căderea regimului ceauşist şi să revenim pe urmele viitorului nostru! La nici trei ani de la deflagraţia mântuitoare de la Timişoara, totul probează în România că ne-a învins – a câta oară – dezordinea. Dictatura a fost abolită fără a-i urma altceva, deşi amantul rău al istoriei româneşti a fost alungat din alcovul acesteia.

La 16 Decembrie străzile Timişoarei au început să curgă, asemenea râurilor dezgheţate; sângele s-a ivit mai târziu, când banchiza fisurată a derivei s-a izbit în plin de un mal al revoltei, pe care, adunându-se spontan, oamenii au aprins făcliile de speranţă. Ce altceva poate fi speranţa decât o primă asumare a devenirii? Stau şi meditez în acest moment dacă vom afla vreodată motivele obscure pentru care noi, românii, apucăm să însemnăm atât de puţin în biografia universală. Şi totuşi, trebuia pornit de undeva! De la un 16 Decembrie 1989! În ziua aceea, un prieten m-a chemat la telefon şoptindu-mi: “A început!” O oră mai târziu, eram acolo, între ceilalţi, gata de a ne lăsa cuprinşi în vârtej, gata de a ne îneca în istorie.

Desigur, nu voi descrie neapărat evenimentele în care m-am lăsat implicat, voi evoca doar zbaterea chinuitoare a unui patos explodat după îngrozitorii ani de cultură a laşităţii. În şaisprezece decembrie, amiaza şi seara, puterea a pus la vedere întregul arsenal al obtuzităţii ei. Miliţia, securitatea, armata, forme instituţionalizate ale opresiunii, au dat atunci o primă dovadă că nu mai sunt capabile să corecteze o autoaprindere a sistemului.

De fapt, în şaisprezece seara a trebuit să aflăm că dictatura are o musculatură de paie. Trupe de scutieri au şarjat, fără convingere, o mulţime neobişnuită să se bată pentru logica ei: maşinile pompierilor s-au gripat pe rând, dispozitivul represiv s-a clătinat curând, şi tot atunci, pe liniile cele mai secrete, telefoanele oficiale au sunat la Bucureşti, anunţând declanşarea furtunii!

În noaptea ce a urmat, timişorenii au învăţat să atace, să se replieze, să revină, să aibă pierderi, să cânte, în coruri impresionante, imnurile religiei libertăţii, să reziste, să sângereze, altfel spus, să se bată! E adevărat, armele de foc au tăcut în noaptea aceea în care puterea a utilizat doar bâtele şi bastoanele. Au fost organizate razii uriaşe, şi o dată cu ele făcute masive arestări. Atâta amar de vreme inactiv, sistemul represiunii s-a însufleţit rapid, cu o vioiciune nevolnică. Pe pavajul parcajului miliţiei municipale, cei prinşi au fost minuţios călcaţi în picioare. La penitenciarul oraşului, arestaţii politici au ajuns sângerând. A urmat o triere sumară, căci torţionarii cu grade şi funcţii, treziţi din somnul sfârşitului de săptămână, de lună şi de an, au reacţionat sub imperiul unei iritări fără presimţire, odată ce, e de ştiut, Revoluţia ia mereu minţile celor ce i se împotrivesc primii. Aveam să aflăm mai târziu că spaima prizonierilor maltrataţi s-a dovedit cu mult mai mică decât a celor ce i-au anchetat toată noaptea, stupefiaţi de extraordinara lor îndrăzneală! În noaptea de şaisprezece spre şaptesprezece, Timişoara nu a dormit, cu excepţia acelui spirit discreţionar, aparent atotputernic, însă somnolent şi corupt, ce avea să primească o lovitură de moarte încă în zorii zilei binecuvântate care urma.

În şaisprezece decembrie seara, în vecinătăţile Pieţei Maria, un ofiţer s-a oprit lângă noi, rugându-ne să ne îndepărtăm, pe motiv că: “Ei sunt nebuni!” Ei, trabanţii unei autorităţi blestemate să se prăbuşească dintr-o clipă în alta… O oră mai târziu, am fost ajunşi din urmă de un pâlc de scutieri cu chipurile răvăşite. Unul dintre ei m-a izbit cu cravaşa. I-am prins-o în pumn şi militarul (de altfel în vârstă) a întors jenat privirea într-o parte. Nimic nu mai voia să meargă pentru Ceauşescu încă din şaisprezece seara. În noaptea ce a urmat, o coloană de manifestanţi a fost şarjată pe Calea Torontalului de către trupe, în termen, coborâte din lungi maşini ale Armatei. După clipe de panică, timişorenii au contraatacat şi soldaţii au rupt-o la fugă. După care s-au întors Ei, am fugit Noi! Revoluţia, începută printr-o revoltă, devenise pe nesimţite un discurs al ineluctabilului…

De ce oare îmi aduc aminte abia astăzi de frumuseţea adolescentei blonde care, cu gesturi uluitor de calme, dirija un grup de bărbaţi înspăimântaţi de rafalele ce biciuiau cerul tot mai tulburat de un întuneric feruginos, de deasupra Catedralei Mitropolitane? Aud şi acum acea voce din şaisprezece: “Mitică, unde te-ai ascuns, fricosule?”, aud şi acum chemările femeilor: “Nu plecaţi! Nu plecaţi!”, aud şi acum ţipătul gâtuit al nevestei care a născut în Piaţa Operei, aud şi acum discursul întretăiat de emoţie al necunoscutei care a urcat în balcon pentru a încuraja de acolo o mulţime intimidată de curajul care nu mai era al ei, ci al istoriei însăşi, ce îşi ieşise din matcă! Revoluţia de la Timişoara va rămâne fapta de arme a slăbiciunilor inculcate unui popor neobişnuit cu virtuţile lui…

Noaptea de şaisprezece a trimis la somn o Timişoară înfrigurată, radioasă şi fericită! Se afirmă că mulţimile nu au suflet, doar popoarele. La Timişoara, mulţimile au purtat tot sufletul poporului român. Cartierele Timişoarei au devenit, pe rând, câmpul de bătaie al acelor contrarii ireconciliabile: libertate-obedienţă ori trecut-viitor ale acelui timp durabil al naţiunilor, niciodată prea îngăduitor cu destinul României eterne. În Circumvalaţiunii, pe Buziaş, Lipovei, în Giroc, coloane omeneşti incendiate de fervoare s-au scurs prin dreptul blocurilor-dormitoare, chemând la luptă: “Români, nu fiţi laşi!” Şi românii, încă fără experienţă, fără metodă, au ascultat, ieşind pe străzile întunecate unde ştirile neverosimile ale confruntărilor vor forma curând un prim capitol în cronica ascunsă a represiunii…

Orgoliul maxim al oricărui autor vorbeşte totdeauna cititorului astfel: “Nimic, nicicând, niciunde nu s-a întâmplat cu adevărat, mai adevărat ca în această carte ce este, ea însăşi, propria ei realitate!” Textul acesta, în schimb, este o recunoaştere, nu prea bine ascunsă, a eşecului de a da de urma acelor adevăruri, în fond elementare, ce au făcut cu putinţă ca o cetate locuită de solitudine şi resemnare să erupă dintr-o dată, devastator, sub piedestalul unei tiranii a cărei robusteţe părea atât de logodită cu veşnicia! Da! compatrioţi, acolo, au pierit suflete, acolo moartea absurdă şi-a avut recolta ei, dar şi evadaţi norocoşi. Acolo istoria nu a mai curs la fel şi timpul românesc s-a ţesut, s-a împletit într-un vârtej al lucidităţii. Acolo, unde gemetele, ţipetele, incendiile, împuşcăturile nu mai populează, în acest moment, decât cerul încărcat al memoriei, într-o capitală întâmplătoare a unei Revoluţii care a schimbat României cosmetica ei demoniacă, acolo unde, în sfârşit, ne-am ascultat, înfricoşaţi şi aspru încercaţi de Dumnezeu, trăiţi de un sentiment rarefiat al distincţiei! Acolo unde omul, lângă om, şi-a amintit, fără să ştie, chiar originea sa iconoclastă şi trecătoare…

Între 16 şi 22 decembrie, la Timişoara, după cronometrul eternităţii nu a trecut decât o singură clipă,

aceea în care, ca într-o tragedie greacă, s-a comis totul, după care nu a mai urmat nimic… 

Mărturii ulterioare ale activilor celor şapte zile de foc au reuşit să devină tot atâtea dovezi ce infirmă existenţa unui “scenariu timişorean”. Din şaisprezece până în douăzeci şi doi proza actelor omeneşti implicate s-a transformat într-o concentrare stupefiantă a jertfelor celor care, într-o anonimitate exemplară, au întors în forţă o pagină de istorie, intuind aproape că drumul de la solitudine la solidaritate nu mai poate fi parcurs decât prin corectarea spontană a slăbiciunilor celor singuri prin puterea celor uniţi! Ceauşescu acoperise cu o pânză de păianjen România întreagă şi ar fi putut, de la un moment dat, să o ucidă cu muşcătura lui.

De la Timişoara, arbitrariului monstruos i-a fost adusă o ultimă sfidare. Dar de ce tocmai acolo, în unghiul cel mai vestic al întunericului comunist, ferestrele conştiinţei de sine s-au putut dilata irepresibil în zidurile închisorii statale, până când lumina libertăţii a pătruns brutal în castelul mohorât al ultimului patriarh senil al Europei postbelice?

De Timişoara s-a temut dictatorul de fiecare dată când a trebuit să vină spre ea: s-a temut de tăcerea ei, de opoziţia ei surdă, de politeţea distantă, de răcelile sale; s-a temut, sub presiunea unui presentiment niciodată clarificat, până în ultima clipă a vieţii lui. Pentru Bucureştiul îngenuncheat, Timişoara multilingvă a rămas ceea ce, prin extrapolare istorică, a fost Vendeea pentru Paris! Timişoara a fost şi este un oraş al românilor, autonomizat sublim, exlusiv prin voinţa de a nu ceda nimănui nimic din drepturile devenirii naţionale! Degeaba îşi ridică glasul aceleaşi bufniţe ale nopţilor de odinioară, care astăzi, pentru a deşerta de substanţă retorica faptelor Timişoarei, o acuză de premeditată distanţă faţă de Ţară – irefutabilă rămâne evidenţa că ţara însăşi a avut la Timişoara propria sa avangardă morală! Şi o mai are, şi o va mai avea, cât încă acel tot mai ceţos şi mai îndepărtat 16-22 decembrie timişorean nu va deveni un accident de ordin divin al istoriei româneşti…

Împuşcăturile au izbucnit în şaptesprezece după-amiaza! Au continuat toată seara şi toată noaptea. Unele spitale n-au deschis la apelul răniţilor. Panica şi furia. Cruzimea şi răzbunarea. Însemnele comuniste ale autorităţii scelerate au fost sfărâmate. Ceauşescu, în efigie, a fost târât în noroi. Operele lui incendiate. Au apărut baricadele. Primele ciocniri: care pe care! Lideri naturali au luat conducerea coloanelor, îndreptându-le înspre nervii puterii. Nimic nu mai putea menţine sub control oraşul acoperit de revoltă. Cartierele muncitoreşti fierbeau.

Dictatura hărţuită ceda la fiecare pas. Sufletul înăbuşit al libertăţii începea să respire. Carele de luptă, trimise pe străzi, au fost blocate de pieptul gol al timişoreanului de rând. Pentru prima dată în ultimii cincizeci de ani, undeva în România, la Timişoara, Dumnezeu trecea de partea celor mulţi. Nu şi funcţionarii lui, ce-i baricadaseră pe dinăuntru bisericile!

În noaptea ce a urmat, Timişoara a avut ferestrele luminate până la incandescenţă. Familiile îşi strângeau rândurile, îşi numărau absenţii.

O cină tainică la care au participat sufletele celor încrâncenaţi. Până în optsprezece seara, cel puţin o mie de răniţi, cel puţin o sută de morţi!

“Trezeşte-te, Ţară!” Dar ţara s-a trezit greu. Până în douăzeci şi unu, Timişoara a dus crucea României, singură! Asta nu a mai fost revoluţie, a fost urcuşul Golgotei! Asediată zi şi noapte, izolată, însingurată, Timişoara a asistat cu stupoare la enorma somnolenţă românească din jurul ei.

În nouăsprezece, Timişoara a scandat: “Vrem morţii noştri!” Ai ei, nu încă ai ţării, câtă vreme România nu-i revendica. Nici o ameninţare, nici o promisiune nu a mai clintit Timişoara din apostazia ei. Cine nu a fost acolo în acele zile nu ştie câtă măreţie poate să cuprindă o viaţă omenească. Trebuie să ne imaginăm nu doar o Timişoară eroică, dar şi o Europă întinerită! Comunismul, născut pe malurile Nevei după expresia fericită a unui înţelept, murea pe malurile Begăi – altfel, un canal derizoriu pentru apa bolnavă a prezentului său.

Nu cred că mass-media lumii a rostit în ultimii ani un nume cu mai multă stupoare, dar şi mai multă admiraţie, decât al Timişoarei! Timişoara a exaltat Europa, amintindu-i Franţei de un 1789 al ei. În calendarul eroismului european a fost adăugată o dată nepreţuită! Estul întreg se întorcea la Europa aureolat nu atât de revoltele de catifea, cât de Revoluţia Timişoarei!

Ce, oare, gândea un Gorbaciov în acele zile? Oportunismul lui s-a lăsat pliat pe evenimente, dar cred că intuiţia i-a şoptit: “E sfârşitul!” Era într-adevăr sfârşitul! La Bucureşti, solul dur al puterii se transforma pe nesimţite în nisip. Clanul conducătorilor abia îşi mai păstra echilibrul.

Aşa sfârşesc întotdeauna regimurile ce construiesc pe ipocrizie. Comunismul avusese şi acest talent, să denatureze simultan spiritul guvernaţilor şi al guvernanţilor, să decalcifieze societăţile ce supravieţuiau exclusiv pe osatura statală. Democraţia lumii asista cu ochii larg deschişi la spectacolul prăbuşirii dictaturii în oraşul, pentru ea necunoscut, pe numele lui Timişoara!

17 decembrie… Centrul oraşului pare deliberat abandonat manifestanţilor. În faţa primăriei, un zid de militari, înarmaţi până în dinţi, apără o linie invizibilă. Mii de timişoreni scandează inutil: “Armata e cu noi!” O coloană de tineri se desprinde din mulţime şi se îndreaptă spre căminele studenţeşti de unde se va întoarce cu mâinile goale. Oraşul e tot o vâlvătaie, o febră. Vitrinele magazinelor sunt sparte, unele după altele, sunt incendiate unele după altele. Mărfuri cândva intangibile, dar şi maculatura imaginaţiei comuniste, sunt aruncate de-a valma în stradă. Cineva îmi aruncă un pachet de ţigări strigându-mi: “Azi ei plătesc!” O fetiţă a găsit pe undeva o păpuşă. O ţine strâns în braţe, cu o candoare netulburată.

Pe neaşteptate, prima salvă a unei represiuni pe faţă, amânată o noapte şi o zi. Un bărbat bătrân urlă: “L-au omorât!” Apar răniţii, ca şi semnele acute ale unui război, pe viaţă şi pe moarte, abia început. Magazinul de blănuri arde. Într-un altul, cot la cot, pompieri şi incendiatori aparent fac un efort egal pentru motive diferite.

Pe treptele Catedralei, spectatori împrăştiaţi de rafale. Înserarea este plină de răni. Unii după alţii, îngerii Revoluţiei urcă spre cer împreună cu mesajul lor. Muţenia monumentală a bisericii mitropolitane domină dramele consumate în valea însângerată de la poalele sale.

Cine mai e alături de Timişoara în toate acele ore în care restul ţării îşi încheie siesta de decenii a unei umilinţe fără cusur? Cum numele lui Tokes este rapid uitat, cuvintele timişorenilor fixează ţinte imediate pentru idealurile îndepărtate. Sigur e numai că a şi fost rostită sentinţa lui Ceauşescu! Totul în jur se desfăşoară după ceremonialul tragic al schimbărilor adevărate. În Timişoara nu a izbucnit o simplă răzmerită, ci o reparaţie esenţială a ideii de Lume! Gloanţele aleargă bete, strivindu-şi şuieratul sinistru de trupuri şi de ziduri. Rumoarea vocii interioare a mulţimilor revoltate a ajuns parcă din urmă destinul românesc neatent şi îl somează să se întoarcă!

16… 17… 18… 19… 20 decembrie… 

… calendar brutal al redeşteptării naţionale, sau trepte ale cunoaşterii de sine ale sufletului românesc mult prea scump plătite? Zilele acelea au purtat în ele ritmul suitor al unui crescendo sub imperiul unei inspiraţii divine. De altfel, Dumnezeu s-a dovedit complicele ideal în răsturnarea meschinului regat feudal de la gurile Dunării. Dumnezeu a netezit pistele supravieţuirii unui popor nu prea habotnic în credinţa lui, Dumnezeu a blocat iarna la porţile Timişoarei. El a luat mintea dictaturii, şi în îndurare supremă a chemat la el sufletele celor ucişi pentru vina curajului ori a inocenţei lor. Dumnezeu a ales Timişoara, a ridicat-o şi acum o coboară într-o aparent neînţeleasă uitare. Dumnezeu a fost cu noi, la Timişoara – dar nu mai mult. Trebuie să ni-l închipuim pe Dumnezeu regizorul României noi doar în felul în care ne lăsăm continuu şlefuiţi de o conştiinţă a luminii ce ne separă tot mai radical de originea răului nostru! O dictatură, la urma urmei, a stins în România privirea spre Dumnezeu; dictatura a căzut, datoriile României către Dumnezeu abia urmează. Deocamdată traversăm infernul ieşit la suprafaţă din păgânitatea noastră inculcată, impusă. Îl traversăm, înaintând icnit şi nevolnic, deşi vom izbândi cândva… Dar până atunci, uităm motivele pentru care ar fi trebuit să trăim altfel!

La Timişoara, România şi-a consumat sublimul în numai şapte zile pentru un mileniu întreg. Chiar şi acum, mândrul municipiu se sustrage acelei insidioase surpări ce afectează în profunzime temelia spiritului colectiv al românilor. În memoria mea tulburată, serile acelei ierni îi înnobilează fruntea cu o diademă de linişte ori de seninătate regală care la Bucureşti s-a evaporat demult. Mă întorc de fiecare dată la Timişoara doar pentru a mă mai putea îndepărta cu o speranţă de deznădejdea mea. Mă întorc şi plâng uscat în amintirea încă tânără a unui popor copil, niciodată prea bine iubit…

Suntem în amiaza, incendiată de un soare văratec, a unui 20 decembrie 1989. În orele următoare se va încheia o experienţă unică în cazuistica insurecţională a României: Întemeierea balcoanelor! Spaţii dintotdeauna privilegiate, puse exclusiv la dispoziţia nomenclaturii, balcoanele au constituit tribuna şi vitrina puterii! Într-un balcon s-a expus Ceauşescu şi în ‘56 şi în ‘89. Din balcon a vorbit el, în gregara limbă a oricărei dictaturi, propriului său popor, resemnat să îl tot vadă îmbrăcat pe regele gol, vreme de atâtea decenii. În balcoane s-a jucat, până la urmă, tot fastul găunos al unei autorităţi vide de sens şi de conţinut. În 20 decembrie, balcoanele au trebuit a fi cucerite ca nişte Bastilii insolite ale românilor. Însemnate de destin au fost cele ce tronau trufaşe deasupra consiliului judeţean şi a Operei. Au fost luate cu asalt, aproape simultan, în miezul de ambră al acelei zile – ce a transformat, până la urmă, o revoltă într-o revoluţie!

Balconul Operei! La ora 13, încă era păzit de către trupe regulate ale armatei. Mulţimea se adunase în piaţa cea mai încăpătoare a oraşului, lăsându-se solidarizată în cea mai amplă revărsare de indignare a unei populaţii, în sfârşit, răzvrătită. Veniseră acolo mii de timişoreni, formând spontan o falangă ce înainta pas cu pas, strivind aproape de ziduri un pluton de soldaţi ezitanţi, conduşi de un ofiţer acoperit de paloare. Deodată echilibrul s-a rupt! Noi am înaintat şi militarii s-au risipit care încotro. Primii pătrunşi în clădirea Operei au ajuns curând şi în balconul ei. Nu voi uita niciodată uluirea celor sosiţi acolo, având sub largul privirii covorul uriaş al unor chipuri transfigurate!

Clipe întregi am tăcut, cu ochii în lacrimi, înaintea respiraţiei acelei mulţimi invincibile ce scanda încontinuu: “Jos Ceauşescu!”

(De ce oare nu avem la îndemână înregistrarea acelor clipe? Securitatea şi-a făcut datoria filmând absolut totul! Unde este pelicula aceea? Cine a ascuns-o, sau poate chiar distrus-o? Şi la ordinul cui?… Într-o discuţie pe care am avut-o cu Adrian Păunescu în casa acestuia, în anul ‘90, la un moment dat el mi-a spus: “Te-am văzut, acolo!” Mă văzuse, într-adevăr!… Nu exista pentru puterea ilegitimă din România dovadă ce trebuia distrusă mai degrabă decât filmul după-amiezii balcoanelor de la Timişoara! Cum nu exista pentru poporul însuşi dovadă mai necesară! Câtă vreme noi, cei de acolo, nefiind conjuraţi, am avut de arat nu marea biblică: de-a dreptul cerul României!)…

Şi pot spune că primul discurs al României a fost într-adevăr al ei! După care, noi, ceilalţi câţiva, am rostit, pe rând, cuvântul exploziv: libertate! Dacă libertatea este o zeiţă, ea trebuie să ştie că nu a fost dorită ori adorată mai sincer şi cu mai multă fervoare decât atunci, în acel douăzeci decembrie timişorean, însă cu o intensitate nu isterică, nu mimetică, nu lucidă, ci cu o devoţiune sfâşietoare! Dacă libertatea ar fi fost o femeie, atunci să ne-o imaginăm fericită când dorinţa devorantă a mulţimii a cuprins-o brusc într-o îmbrăţişare fără sfârşit! Curând după acest moment, cei de sus au cerut celor de jos să participe, prin delegaţi, la coagularea primelor Consilii ale Revoluţiei. Şi oamenii au început să sosească, formând din abundenţă acel prim Comitet a cărui conducere provizorie a avut-o întâiul sosit, Lorin Fortuna! A fost ales pe loc un preşedinte, etc… până la urmă o listă de persoane ce s-au angajat tacit să moară împreună. În douăzeci seara, din punct de vedere civic ei erau deja morţi, iar familiile lor identificate şi condamnate. După care, acolo, sus, au urmat căutări febrile ale unei formule de rezistenţă, ca şi schiţarea unui proiect politic alternativ, ca şi încercarea, plină de stângăcii, de a-l pune în practică… de fapt, convulsii în dezvoltarea uimitoare a vegetaţiei eroice a Revoluţiei. Numai că în acele clipe nu eram singuri.

Într-un alt balcon, îşi emancipa temeritatea o altă echipă de şoc în tratative directe cu slugile dictaturii! Cele două balcoane vor comunica între ele câteva ceasuri mai tîrziu, din păcate într-o reciprocă neîncredere, ce va supravieţui până la capăt, mărind criza relaţiilor. La Operă, în schimb, după ce cacofonia spontană s-a lăsat încet-încet forjată într-o stare de minimă coerenţă, grupul coordonator al miracolului de la Timişoara a simţit că este în stare să conducă o Revoluţie!

(Neintenţionând să scriu, în felul meu, istoria minuţioasă a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în toate acele locuri unde am fost implicat, mă rezum, de fapt, să ating doar corzile sensibile ale fenomenului ce ne-a cuprins pe toţi în vârtejul ori aura lui. Căci la Timişoara o minune s-a produs, cu adevărat!) Pe neaşteptate, idei importante, fără autori concreţi, au dus, în cele din urmă, la alegerea soluţiei rezistenţei în Piaţa Operei, făcută cu putinţă prin lucrarea solidară a tandemului jos-sus (cei de jos hrănind continuu puterea celor de sus, ce revendicau, la rândul lor, ingratei istorii româneşti, drepturi îndelung refuzate celor de jos)! Cei de jos urcau în balcon, în timp ce balconarzii coborau să se purifice în îmbrăţişarea sacră a fervorii celor de jos. De fapt, până la urmă, proglema de rezolvat – prozaic spus – a fost doar una singură: cum să faci ca o revoltă să devină o revoluţie fără a lăsa ca revolta să decadă într-o răzmeriţă. Am reuşit ori nu? Cred şi acum, fără să şovăi, că răspunsul la aceast întrebare nu incumbă doar răspunderea noastră.

În douăzeci, spre seară, în balcon a fost urcat un sac plin de bani! Cei de jos ni-l trimiseseră, parcă pentru a ne sugera să cumpărăm bunăvoinţa unui destin enigmatic. Pericolele continuau să fie copleşitoare. Instinctul de conservare odată abolit, a urmat o brutală detentă, generată poate de senzaţia fulgerătoare a trăirii unui altruism absolut. Două zile şi două nopţi oamenii Timişoarei au pus la dispoziţia României viaţa şi avutul lor, nu pentru a le reuşi revolta, ci pentru a nu pierde şansa unei revoluţii! Undeva în Europa de est, într-un oraş tricentenar al ei, miile de români au ales de bună voie calea pătimirii, dar tânjind necontenit la libertatea lor. La Timişoara s-a prăbuşit nu doar o tiranie naţională, ci ultima faraonie europeană. Timişoara rămâne chiar locul unde a fost decapitată nu morga lui Ceauşescu, ci a dictaturii europene. Astăzi Europa îşi permite să uite asta, în timp ce România abia îşi mai aminteşte. Singură Timişoara simte încă în venele ei arsura lavei, acum reci, în care şi-a îngropat amintirile…

Nopţile, mai ales, spaima devenea, pentru cei din balcon dizolvantă, istovitoare. Spaima aceasta ne ameţea, ne îmbăta, ne isteriza. Pe culoarele luxoase ale Operei, candelabrele aruncau în toate părţile o lumină cadaverică. În douăzeci şi unu spre douăzeci şi doi, m-am văzut mort, o prezenţă lividă aruncată într-o nişă! Eram acolo, sub propriii mei ochi, o fiinţă calpă, care a explodat. M-am contemplat îngrozit, clipe întregi, îmbrăcat cum eram, până la capăt, într-o soartă pe care o alesesem! Câteva zeci de ore astrale mai încolo, mi-a fost dat să aflu vestea că dictatorul fugise. Am reînviat, dintr-o dată, eu, ceilalţi de lângă mine, simţind cum corpul meu vlăguit, martirizat, se lăsa inundat de sângele albastru al biruinţei! Învinsesem, într-adevăr. Câştigasem dreptul la conştiinţă…

Mult după execuţia sa pripită, s-a vorbit din nou despre patriotismul lui Ceauşescu. Eu, cel puţin, posed încă un stoc intact de suveniruri ale umilinţei suferite până la capăt, căci ceea ce a reuşit, cu adevărat, să îmi cultive sila de a trăi, sub domnia matusalemului comunist, au fost nu foamea ori frigul, ci neîncetata obligaţie de a mă supune, ca simplu cetăţean, normelor mutilante emanate nu de sus, ci de la josul cel mai oripilant al naţiunii române. Altfel spus, de la deşteptăciunea fără inteligenţă a familiei Ceauşescu, precum şi de la robusta mediocritate ce l-a condus pe ultimul drum. Căci a imbeciliza un popor nu poate fi decât o operă mediocră. În decembrie ‘89, Revoluţia l-a eliminat pe autor, opera i-a rămas. Nu e de mirare că nici azi nu ne putem marca suişul istoric decât prin încă o cădere, când aproape trei generaţii de români rămân, şi pe mai departe, strânse cu uşa la ieşirea aglomerată din cea mai bună dintre lumi, care a fost evident a socialismului. Insulă de natură vulcanică a arhipelagului românesc, Timişoara a erupt, fără preaviz, în tăcerea letargică a acesteia, făcând explozie nu ca o petardă, ci ca o grenadă a apocalipsei. Schijele revoltei au atins curând oraşeke din vecinătatea ei: Lugojul, Reşiţa sau Aradul. Telefoanele speranţei dezlănţuite au sunat toată noaptea, anunţând ţara întreagă că la Timişoara capătul viciului general a fost întrevăzut, în sfârşit!… 

Se pare că între şaisprezece şi douăzeci, Revoluţia şi-a căutat oamenii şi nu i-a găsit! (Vocea Domnului către Isaia: “Caut omul care să se aşeze în spărtură!”) Şi totuşi… Fortuna, Chiş, Bădilescu, Trăistaru, Eustaţiu şi Marcu, Marinescu, Oprea şi Ciura, Savu, Munteanu, Florescu, Motica, Petrişor, Ivan, Grigoraş şi Oancea… Oare ce vă spun aceste nume ale anonimilor Revoluţiei? E adevărat, nu i-aţi întâlnit niciodată, decoraţi cu ecusonul invizibil al celor care au făcut ca balcoanele să existe. Gloria, puterea, gratitudinea pubică ignoră mai ales pe cei ce le merită, în acelaşi fel deconcertant în care o adevărată virtute nu pretinde nimănui recunoaşterea a ceea ce este. Cu toate astea, deloc exhaustivă, această listă – într-o ordine a întâmplării – împreună cu aceea a morţilor, a răniţilor şi a arestaţilor Revoluţiei, poate forma oricând un portret robot al Timişoarei din Decembrie ‘89!

Refuzând să se recunoască în faptele Timişoarei, România îşi revarsă şi pe mai departe sângele onoarei sale pe asfalt!…

În extraordinar de rare situaţii răsturnarea unui regim nu dă la iveală numele unor personalităţi implicate în orientarea pasiunii mulţimilor ridicate împotriva unor ideologii schizoide! La Timişoara, în numai şapte zile de incandescenţă omenească, tot ce a fost dat să se întâmple a ars imediat efigiile liderilor ocazionali, transformându-le în scrumul unei drepte uitări. La Timişoara, o epopee cu eroi anonimi a acoperit cu seducţia ei imaginea Revoluţiei imediat după căderea dictatorului. Astăzi Timişoara a devenit un cavou amnezic, un mare clopot de piatră în care nici o inimă nu mai bate. Dar să nu ne grăbim să blamăm, căci în fenomenul în sine nu putem depista ingratitudine, doar modestie. Înaintea Crăciunului ‘89, Timişoara izbeşte în tâmpla dictaturii şi aproape piere odată cu ea. Maurul şi-a făcut datoria! Maurul trebuie să moară! În sens retoric, Timişoara a ales până la urmă să tacă. Aparent indiferentă, orgoliul ei aşteaptă totuşi dreapta recunoaştere a meritelor sale. Dar Dumnezeu nu răsplăteşte pe nimeni pentru binele făcut, numai răul e pedepsit! 

România a trecut prin Revoluţie ca lebăda prin apă, aproape fără să se ude de sângele Timişoarei. E şi acesta un nenoroc românesc, să continui să-l priveşti pe Iisus cu neîncredere chiar şi după ce a fost răstignit… Români de pretutindeni, veniţi să atingeţi cu degetele rănile de piatră ale României la Timişoara, pentru a vă mântui de indiferenţa voastră. Şi poate, cine ştie, veţi reuşi!

Claudiu Iordache – Singur între români (Editura Irini, 1997)

Represiunea

Claudiu Iordache anunță lansarea cărții „Apocalipsa după Cioran”, o radiografie a specificului sufletului românesc în reprezentările sale repetabile şi în existenţa generaţiei postdecembriste. 

Autorul timișorean, cunoscut pentru seria de analize ce au avut drept obiect societatea românească a anilor  1989-2011: România pierdută, Clasa Nevrednică, O Românie de câştigat, Homo Posteritas, Securitatea – Confiscarea unei naţiuni, Revoluţia Românilor, Agonia postdecembristă, continuă în Apocalipsa după Cioran scrutarea caracterului românesc, apelând totodată la observaţiile marilor înaintaşi privind trăirile naţiunii căreia i-au aparţinut: Mihai Eminescu, Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru, Emil Cioran.

Cartea Apocalipsa după Cioran le este dedicată. “Lui Emil Cioran, la 100 de ani de la nașterea lui! Totodată celor 4 mari bărbați ai  conștiinței naționale: Mihai Eminescu, Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru și Ion Luca Caragiale. Cuvintele mele se alătură, peste timp, tristeţii şi nefericirii lor…” (Claudiu Iordache)

Lansarea acestui nou titlu al autorului Claudiu Iordache va avea loc la Librăria Sadoveanu (Bd. Magheru), în ziua de 20 decembrie 2011, ora 16. 

Au murit pentru ca 22 de ani mai târziu ingratitudinea românească să nu-și mai amintească numele, sacrificiul și martirajul lor. Au murit pentru a fi uitați!

Îmi cer iertare astăzi, trist, smerit și rușinat, în numele neamului meu!

Dumnezeu să odihnească sufletele lor curate!

Represiunea

16 decembrie 1989. Timişoara ieşită în stradă la ora înserării învaţă să scandeze cuvântul interzis: Libertate! Miliţia arestează, Securitatea schingiuieşte, Armata, înarmată cu bâte, vânează oamenii ca pe nişte animale! Se pregăteşte carnagiul din ziua de 17. Când Armata va trage şi va ucide fiinţe nevinovate.

Cele 3 armate ale Represiunii se mobilizează să intimideze, să înfricoşeze Timişoara! Dar nu vor reuşi! Clipe grele, pătate de gemete şi sânge…  

22 de ani mai târziu mercenarii Securităţii vor proclama “confluenţa” între Revoluţie şi Securitate! (Ea, Securitatea, a făcut Revoluţia! Românii doar s-au lăsat manipulaţi!)  

Nu cred că a existat o abjurare mai dezonorantă decât a acestei generaţii care neagă sacrificiile şi crimele din Decembrie! Timişorenii n-au fost agenţi maghiari, sârbi, sovietici, chiar dacă securiştii au fost securişti şi miliţienii au fost miliţieni! Şi Ceauşescu a fost Ceauşescu! 

22 de ani mai târziu, Revoluţia din Decembrie 1989 e contestată cu ferocitatea brutelor, ignoranţilor, laşilor şi complicilor! Nici urmă de regret, nici urmă de căinţă din partea asasinilor! Cred că suferinţele actuale ale neamului românesc sunt şi urmarea acestui refuz colectiv, vinovat, de a se recunoaşte în faptele Revoluţiei sale. Trăiesc dezgustul deplin! Din nefericire, ziua de 16 Decembrie 1989 a deschis României poarta unui viitor sumbru. Soarele ce a răsărit însângerat în zilele şi nopţile unui sfârşit de decembrie a apus curând! Şi astăzi rătăcim prin beznă… O generaţie de nefericiţi. Şapte lumânări sfinte au vegheat atunci, aprinse, asupra destinului românesc. Şi s-au stins pe rând. Blestemul resemnării, laşităţii, fricii, nerecunoştinţei, cinismului. Blestem ce ne urmăreşte şi astăzi şi care, pentru dezonoarea gloatei româneşti, poartă numele Ceauşescu! 

Statistica: 

 ziua de 17 decembrie: 63 de morţi, 224 răniţi 

 ziua de 18 decembrie:  8 morţi,  23 răniţi  

 zilele de 20-22:  6 răniţi   

Ordinele lui Ceauşescu: 

- Dacă era înarmată (Miliția) trebuia să tragă! 

- Trebuie să trageți! Trebuie să trageți în ei… 

- Ați spus că ați dat ordin să se tragă…De ce ați dezinformat? 

- Trebuia să-i omoare pe huligani! 

- Să lichidăm repede ce este la Timișoara, să punem trupele în stare de luptă și oriunde se încearcă vreo acțiune, lichidată radical. 

- Acum am trimis și sunt la Timișoara toți comandanții. Am discutat acum câteva minute cu tovarășul Coman care a sosit la Timișoara cu trupe, și au primit muniție de război… Am dat ordin să se tragă! 

- Vă raportez, tovarășe Ceaușescu, capătul a trei coloane întră în Timișoara, vor fi dirijate spre centru. Am ordonat să se tragă foc. Suntem gata să îndeplinim ordinul dumneavoastră! (gen. Ion Coman) 

A murit un român. Numele lui este Leonida Lari! Un român exilat în Basarabia de guvernanţi fără conştiinţă naţională. I-am invidiat dragostea pentru România. Puţini români de dincoace de Prut au putut rivaliza cu frumuseţea sentimentelor ei! Viaţa ei a făcut cinste României! Acum ne luăm rămas bun de la o frântură din România ideală. Pentru Leonida Lari România era doar trupul unui prunc! L-a hrănit cu laptele poemelor iubirii ei. În 1991 a venit la Bucureşti cu sentimentul că şi-a regăsit Mama! S-a înşelat. Noi nu eram pregătiţi s-o primim! Vocea ei inflexibilă de pe străzile Chişinăului, odată ajunsă aici, a fost constrânsă să tacă. Acum tace, români, pentru veşnicie! Leonida Lari, sora mea… Îţi sărut mâna care a luptat, care a scris în apărarea României! Înainte de a pleca la Dumnezeu, unde simt că-L vei ruga ca România noastră să fie reîntregită şi să devină, pentru toţi românii din Basarabia şi Bucovina, cu adevărat o singură patrie!

Şi iartă-ne, Leonida, că doar noi nu ţi-am fost la înălţime!

11 decembrie 2011

Claudiu Iordache

De 16 zile camaradul nostru Ioan Savu este în greva foamei! El reacţionează la încercarea guvernului de a anula drepturile revoluţionarilor. Este în greva foamei nu pentru interesele lui. E în greva foamei pentru că simte că Revoluţia la care a participat ca unul din liderii ei este înjosită de indiferenţă şi de ostilitatea generală. La 21 de ani de atunci! Ioan Savu este un om religios. El se simte ultragiat de ne-simţirea puterii! Nu este membru de partid. Nu s-a complicat in jocuri politice. A trăit în discreţie şi cu modestie anii care au urmat Revoluţiei. A tăcut când alţii au vociferat. L-a rugat pe Dumnezeu să facă El ce ştie mai bine pentru binele ţării lui! Şi a intervenit acum, când tăcerea celor care au profitat în urma Revoluţiei a devenit insuportabilă! Ioan Savu este camaradul meu, este camaradul membrilor fondatori ai Frontului Democratic Român. Oare aceştia sunt acum alături de el? Ori speră să câştige fără să lupte, de pe urma sacrificiului său? Doresc să-i transmit de aici, de la Bucureşti, susţinerea noastră! Poate că nu aceasta este soluţia. Dar el a plecat fără să ezite pe urmele credinţei sale. Sper să reuşească. Măcar de-ar respecta şi ar iubi toţi România cum o face el! Sper să supravieţuiască! Doamne, ajută ţara asta în ceasul negru al tuturor greşelilor ei! Te îmbrăţişez, frate. Avem nevoie de tine viu!  

Claudiu Iordache

6 decembrie 2011  

Puţine zile au în istoria românilor înălţimea morală a începutului de decembrie. La 1918 s-a împlinit aici o aşteptare pentru un secol întreg, căruia nu i-a fost dat să dăinuiască atât cât ne-am dorit. Şi iată-ne întorşi pentru a construi din nou un adevăr al lumii întregi, care este de-a pururi întregirea patriei noastre. 

Această dimineaţă a istoriei noastre a început la Timişoara în 17 decembrie, a continuat apoi cu ora Bucureştiului însângerat, cu ora ţării eliberate de tiranie, cu orele provinciilor legitime ce s-au clintit din robie şi se îndreaptă spre lumina dinlăuntrul sângelui nostru. Există un Dumnezeu al fiecărui popor care ţine cântarul dreptăţii sale. Al nostru e îmbrăcat în veşmântul ţăranului român, poartă arma soldatului român şi în pulsul său se regăseşte ritmul adânc al generaţiilor ce au tânjit să-l aibă de partea lor în această supremă călătorie spre integritatea omenească a României. Şi în acest întemeietor şi decurgător se ascunde şi înfăţişarea faptelor noastre. Ce vom face cu ele acum, după ce am schimbat umilinţa cu mândria şi sclavia cu libertatea? Răspunsul înaintaşilor este gloria  lor, şi o avem deja. Dar răspunsul nostru va trebui rostit acum, înainte de a pleca mai departe din acest loc şi din acest timp care este capitala voievodală a întregirii neamului şi pământului românesc, cu numele de Alba Iulia. Şi răspunsul nu poate fi decât unul singur – la bine şi la rău, înfricoşaţi dar şi fericiţi de apropierea răsuflării noului mileniu românesc, noi, poporul român, jurăm să ne apărăm munca şi dreptatea, limba şi datina, suveranitatea şi întregirea, libertatea şi credinţa în România. 

(Declaraţie făcută cu ocazia primei aniversări a Zilei Naţionale a românilor, la Alba Iulia, 1 Decembrie 1990)

resurecţia Securităţii 

Revoluţia românilor este cea mai frumoasă carte scrisă despre acest subiect. Este una a punerilor la punct, însă cu detaşare şi candoare, căci autorul, Claudiu Iordache, nu este vindicativ, deşi unele formulări ale sale nu sunt lipsite de arţag. Este un volum al repoziţionărilor, autorul distanţându-se şi polemic, şi cordial, inclusiv de oamenii cu care a fost aproape, la un moment dat, în “aceeaşi tabără”, inclusiv de Ion Iliescu. Discursul se construieşte nu în registrul factual, al cronologiilor efective, ci în cel al receptării, al semnificaţiilor. Dar importanţa scrierii se detaşează prin resemnificarea întâmplărilor în contextele lor originale şi prin întoarcerea la acţiunile unor persoane şi personaje chiar în timpul confruntărilor, intrate ulterior în uitare sau marginalizate de-a dreptul. Autorul nu e deloc o persoană comodă, iar adevărurile spuse pot fi deranjante, ba chiar iritante. E un mod de a arăta cu degetul. Mai discret, însă evident. Sunt luaţi în vizor, în lunetă mai degrabă, foşti revoluţionari profitori, securişti şi demnitari ai vechiului regim, precum şi profitorii noilor regimuri ori politicienii superficiali, corupţi, incompetenţi ai timpurirlor noastre. Denunţarea faptelor acestor autişti la mivel sociopolitic se face în numele celor curaţi, al oamenilor simpli ce au sperat la o viaţă mai bună atunci când au ieşit în stradă sau, pur şi simplu, au decis, în Decembrie 1989, să se scuture de noroiul totalitar, deşi Claudiu Iordache susţine mereu că e vorba doar de sine, de susţinerea unei poziţii, a unui principiu. Sunt oameni care au fost înşelaţi în aşteptări, iar acest lucru doare! Societatea nu s-a limpezit şi nu se limpezeşte, a devenit mai confuză, cu dificultăţi sporite, or nu aşa se întrevedea în zilele de foc ale Revoluţiei! 

Autorul îi exprimă pe ceilalţi, pentru că e o conştiinţă vie. A avut curajul să protesteze chiar în perioada când regimul părea foarte stăpân pe situaţie, s-a implicat în politică, şi-a păstrat moralitatea şi a pierdut… E om instruit, are o inimă care vibrează, a participat la evenimente chiar la vârf, fiind printre cei distinşi în primele structuri de organizare liberă a Timişoarei, ştie să spună lucrurilor pe nume, deci, cumva, era obligat să scrie, să ia mereu cuvântul.  

Tot acest volum este o duioasă pledoarie pentru revoluţia românilor, pentru revoluţia celor mulţi, pentru cei ieşiţi  pe străzi şi în pieţe, înfruntând gloanţele, baionetele, TAB-urile şi tancurile. Vorbim de “români”, dar este evident că autorul se referă la oamenii ce au luptat cu regimul şi cu imensul mecanism al represiunii, în sensul de cetăţeni denunţaţi de apartenenţa etnică în acele episoade de încleştare. Cel puţin la Timişoara, în 15 şi 16 decembrie 1989, coalizarea spiritului protestatar într-o mişcare coerentă s-a produs în preajma Bisericii Reformate, cea în care era baricadat pastorul László Tökès. Claudiu Iordache nu-i recunoaşte acestuia un rol impoprtant în Revoluţie. Strict istoric şi temporal, rolul său se încheie la miezul nopţii de 16 spre 17 decembrie 1989. Este contemporan cu mişcările de protest în masă doar câteva ore, aproximativ de la ora 18 la 24, ori de la 20 la ora 2, după alte mărturii şi documente, când este săltat de Securitate şi de activiştii de partid, bătut, înghesuit într-o  maşină şi deportat din Timişoara. Revine ceva mai îngăduitor: cazul Tökés este adiacent. El ar fi putut amorsa, cel mult, o erupţie de mult amânată”. Iar adevărul e că a… amorsat-o!  

Mai există şi un alt caz, când realitatea e simplificată, iar autorul crede că acţiunile de mistificare au alterat faptele originale: “A vrut Securitatea să convingă cercetarea istorică de faptul că prima Proclamaţie a Revoluţiei (s.a.) de la Timişoara, citită miilor de timişoreni din Balconul Operei în timp ce Ceauşescu era la putere şi armele nu tăcuseră, a fost, de fapt, cea a societăţii Timişoara, scrisă în deplină libertate două luni mai târziu? A încercat, dar nu a convins!” Pur şi simplu li se atribuie oamenilor securităţii o inteligenţă şi o capacitate de manipulare pe care nu o au. Erau şi sunt mai degrabă brutali decât rafinaţi în metode şi acţiuni… Apoi, Claudiu Iordache a fost dacă nu implicat, cel puţin a frecventat cercul care a redactat Proclamaţia de la Timişoara şi ştie că nu are nimic cu obscurităţile securiste ori cu vreo altă încercare de manipulare! De altfel, reacţia clasei conducătoare a României, din primăvara lui 1990, susţinută masiv de Securitatea rebotezată, dar şi de structuri ale altor servicii secrete, precum şi a presei naţionale (televiziunea şi radioul, posturile publice) a fost de a respinge masiv Proclamaţia de la Timişoara din 11 martie 1990. Adevărul e că mulţi alţii au încercat să o folosească în diferite scopuri, manipulând prin diferite metode conţinutul ei. Un exemplu e legat chiar de susţinerile lui Claudiu Iordache din Revoluţia românilor. Doar printr-un abuz se poate susţine că actualul regim din ţara noastră se identifică cu prevederile punctelor din document! Punctul 8 nu prevede doar lustraţia, ci şi alegerea preşedintelui ţării de către Parlament, cea mai democratică şi importantă instituţie în stat, în ideea că în această funcţie ar putea ajunge şi oameni pricepuţi, personalităţi reprezentative, capabile să catalizeze energiile unui popor… Apoi, cele două documente fac parte dintr-o înlănţuire logică, al doilea se originează în primul, fapt declarat şi evidenţiat prin conţinut.  

De cele mai multe ori, Claudiu Iordache afirmă şi nu aduce probe, însă discursul eseistic rămâne convingător. Conturează o stare, un mod de a simţi, acestea nefiind demonstraţii ştiinţifice ori juridice. Sunt contrastele, confuziile ce ne domină viaţa şi întrebările ce trebuie puse cu adevărat. Iată o punctare ca o tăietură de bisturiu: “Situaţia morţilor înregistraţi înainte şi după 22 decembrie 1989 este următoarea:  

Până în 22 decembrie 1989 – 300 de morţi. 

După 22 decembrie 1989    – 822  de morţi”.  

Nimeni nu a dat o explicaţie acestor cifre…   

Interesant e şi portretul făcut de autor lui Ion Iliescu. A fost apropiat de fostul şef al statului, de aceea capacitatea de detaşare e remarcabilă. Iese un portret apropiat de realitate: “În cazul lui Ion Iliescu a contat caracterul său. Comunist moderat, binevoitor, cu dificultăţi în a-şi repudia credinţele din trecut, Iliescu a făcut tot ce s-a priceput să facă. E adevărat, chiar echipa sa eterogenă i-a creat mari dificultăţi. Practic l-a dispus la erori (unele grave) pe un lider altfel şovăielnic”. Acestuia i se va reproşa că a patronat un regim care va comite mai multe greşeli de nepermis faţă de poporul român. Una ar fi cea a promovării persoanelor vinovate de represiune, vizaţi direct fiind generalii regimului Ceauşescu; a lăsat Securitatea să “revină” în politică, economie şi societate, în  fapt, să preia controlul acestora cu consecinţe extrem de grave şi în prezent. Se simte însă amarul ce se revarsă din text, deoarece: “Acelaşi regim nu a cerut justiţiei să-şi ducă procesele până la capăt, în pofida volumului uriaş de dovezi privind uciderea ori arestarea ilegală ori maltratarea luptătorilor Revoluţiei. 20 de ani mai târziu: 1104 morţi egal zero vinovaţi!”.  

Luând în discuţie (pseudo)controversele privind natura evoluţiilor din Decembrie 1989, Claudiu Iordache impune teza revoluţiei. Polemizează eficient cu susţinătorii teoriei loviturii de stat. Există însă o formulare care valorează cât o mie de argumente. E o constatare la îndemâna oricărui om de bun simţ: “Istoricul alege din ce poate culege. Şi el constată că oamenii au ieşit pe străzile marilor oraşe cu sutele de mii, că au fost întâmpinaţi cu armele represiunii, că au fost victime şi că, într-un final, Dictatorul, pierzând controlul, nu a şters-o de frica loviturii de stat, ci de teama de mulţimea înfuriată”. 

Apoi revoluţionarii vor fi înlăturaţi prin diferite metode, prin manevrele liderilor noului regim, dar mai ales ale renăscutei şi omniprezentei Securităţi. Oamenii au ieşit atunci în  stradă, pentru că “voiau, în fond, fericire şi prosperitate” conchide Claudiu Iordache, două deziderate care nu au fost încă atinse (decât, poate, de unii profitori ai tranziţiei)!   

Lucian-Vasile Szabo  - Ziarist, membru al Societăţii Timişoara 

Cronică publicată în Revista Memorial 1989, editată de

Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989

“Primele două zile ale lui septembrie marchează istoria parlamentară printr-un precedent periculos. Cele două Camere sunt convocate pe Dealul Mitropoliei. Prezenţă maximă. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat mare lucru în săptămânile din urmă, fiinţa Bârlădeanu-Marţian, una singură, propune adoptarea Declaraţiei Birourilor Permanente privind recunoaşterea statului Moldova. Nu întârzii pe domeniul analizei politice privind drepturile noastre asupra Basarabiei. Dar românul simplu din mine ştie una şi bună. Tratatul Ribbentrop-Molotov declarat caduc, efectele lui trebuiesc corectate. Statele baltice nu ezită să îşi apropie acest beneficiu. România, în schimb, mai mult decât nu poate, nu vrea! Basarabia şi nordul Bucovinei sunt şi rămân teritorii româneşti desprinse prin forţă din patria mamă. Chiar dacă demografia în teritoriile ocupate a fost grav modificată de bolşevici (nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi în insula Sahalin unde astăzi nu se mai găsesc japonezi? Asta nu împiedică Japonia să-şi revendice drepturile!), chiar dacă un scrutin acolo ar ieşi nefavorabil ideii de reîntregire, România nu are voie, în nici un caz, să renunţe la ce e al ei. Dar ea cedează senin, chiar cu fast, ca o victimă perfectă ce este şi nici măcar nu se plânge pentru ceea ce nu mai poate să afirme în lume, datorită timidităţii sale. În timpul puciului moscovit, Moldova are o tresărire de orgoliu şi se declară independentă. Dar este doar o primă treaptă… O a doua ar fi fost o declaraţie de unire cu statul român! Numai că Dumnezeu îi împiedică pe fraţii noştri de dincolo de Prut să se lumineze până la capăt. Dacă afirmaţiile domnului Alexandru Bârlădeau sunt adevărate, cei de la Chişinău trimit la Bucureşti semnalul: Nu încă! – un “Nu încă!” ce s-a transformat curând în “Nu, niciodată!” Românii de pe Dâmboviţa n-au, la rândul lor, decât reacţia umilităţii însuşite profund. Noi nu revendicăm niciodată nimic. “Capul plecat sabia nu-l taie” (deşi îl taie aproape întotdeauna!) este un proverb născut în România. în Camere încep discursurile de “cenaclul Flacăra” ale anemicilor noştri politicieni. Le puteţi consulta în Monitorul Oficial. Înjghebări căznite, de elevi silitori, o frazeologie dulceagă, grandilocventă, redundantă, ridicolă, ce îneacă preţiosul subiect al Basarabiei în poşirca stilistică a unui Andriţoiu, cu acel al său: “Te laud, te apăr și te cânt!…” Majoritatea, opoziţia, de-a valma în acelaşi butoi cu borhot! Și culmea, cu toţii  se simt înlăcrimaţi de starea lor de bine în fruntea unei naţiuni care se simte rău! Cer, disperat, cuvântul: “Într-un moment în care puterea comunistă îşi juca şansele pe o singură carte, ameninţând direct şi libertatea Basarabiei române, puterile alese ale statului român au mers pe calea expectativei, a echivocului şi a prudenţei laşe atunci când a trebuit exprimată opinia naţiunii române! De fapt, care a fost reacţia lor între 19 şi 27 august? Preşedintele României a făcut declaraţii monotone şi absente de simţul istoriei, în vreme ce Parlamentul şi-a refuzat, pur şi simplu, onoarea de a fi alături de cel al Basarabiei care îi cerea ajutorul! Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor, nu cunoaştem poziţia adoptată în numele nostru la şedinţa Consiliului Suprem de Apărare, unde aţi participat fără a ne fi consultat în prealabil. V-aţi dovedit însă lipsit de inspiraţia obligatorie de a proceda la convocarea unei şedinţe extraordinare a Parlamentului – eroare teribilă în exercitarea prerogativelor pe care le aveţi, ce vă expune unui vot de neîncredere, procedură neprevăzută în statutul Camerei, dar imperios necesară!… Astăzi, apreciez că a sosit clipa ca înaintea blamului pe care membrii Camerelor pot să vi-l dea, să recurgeţi, împreună cu domnul Preşedinte al Senatului, la soluţia onoarei şi să ne anunţaţi demisia dumneavoastră, hotărâre pe care România ar primi-o cu uşurare! Doamnelor şi domnilor parlamentari, la 27 august 1991 Basarabia şi-a declarat independenţa de stat. Concomitent, la Bucureşti nu s-a găsit un Parlament român care să salute primul declaraţia pentru istorie a românilor de peste Prut! Europa ignoră voinţa nu a statelor mici, ci a statelor umile. Acum avem prilejul să arătăm Europei că noi, românii, nu ne temem să ne asumăm destinul naţional. Propun Adunării deschiderea procedurilor pentru acordarea cetăţeniei române tuturor cetăţenilor Basarabiei!…” Tulburarea provocată s-a dovedit enormă. Urlete. Tropăituri. Majoritatea izbeşte cu picioarele în podeaua sfântă pe care cândva au călcat atâtea umbre ilustre ale istoriei româneşti. Am în faţă chiar duşmanii ţării pe care o reprezintă aici! Ura le întunecă privirea. Îmi regăsesc calmul. Alerta pe care am provocat-o ar putea, cumva, nelinişti conştiinţa publică… Nici gând. În metrou, scrutez oboseala, indiferenţa, ignoranţa chipurilor de lângă mine. Istoria nu vorbeşte românului de rând. A doua zi urc din nou la pupitrul cu microfoane şi declar următoarele: “Evenimentele de la Moscova au demonstrat care este diferenţa dintre oamenii de stat aleşi şi oamenii de stat numiţi, dintre instituţiile statului de drept şi instituţiile care simulează statul de drept. La Moscova, la Leningrad, în ţările baltice, în Basarabia, oamenii s-au adunat în jurul parlamentelor, ca instituţie supremă de putere, şi le-au apărat. Am avut sentimentul, ieri, că dumneavoastră nu înţelegeţi cât de important este ca acest Parlament să îşi asume puterea în Stat… în cazul nostru, dacă ar fi fost nevoie ca poporul să se adune în jurul Parlamentului, s-ar fi adunat în jurul unor săli goale, în care nişte Birouri Permanente au luat o decizie în numele nostru. Eu nu voi vota rezoluţia celor două Birouri permanente, pentru că în acel text este vorba de existenţa a două state româneşti!” Furia sălii m-ar fi putut nimici pe loc dacă în mine credinţa în România nu ar fi existat. Se supune la vot recunoaşterea statului Moldova. Nu înainte de a se da cuvântul lui Alexandru Bârlădeanu: “Cu tristeţe şi chiar cu ruşine am auzit pe un singur deputat spunând aici că nu va vota rezoluţiile propuse pentru că sunt două state româneşti… Dacă am adopta o asemenea atitudine ar însemna încălcarea tratatelor internaţionale… Cum îi putem sprijini pe basarabeni dacă vrem de pe acuma unirea într-un singur stat?” (Au trecut de atunci trei ani şi Basarabia este mai departe de România ca niciodată!) Sunt singurul dintre parlamentari ce votează contra. Ireparabilul s-a produs. Mă trezesc ameninţat pe culoarele Camerei. Dintr-o dată, parcă am lepră. Domnii parlamentari nu se sfiesc să-mi arate ostilitatea lor. Seara, Cornelius Roşiianu anunţă opinia publică românească, şi nu numai, că singurul vot împotrivă a fost “al cui credeţi? al deputatului Iordache de la Timişoara!” Oamenii mă privesc duşmănos pe străzi. Cei care mă văd mereu lângă ei, trăind asemenea lor, nu ştiu să respecte decât fastul celor care îi dispreţuiesc! Trăiesc un vis urât, de un urât profund. Dintr-o dată mă simt exilat din ţara mea, dar nu în afara ei, ci înăuntrul unei neînţelegeri dintre cele mai grave. Mă simt iarăşi singur, nemeritat de singur, în România, singur între români…”

Reacţia Frontului la această declaraţie a fost promptă prin dl. Dan Popovici care a cerut ca “dl. Claudiu Iordache să fie pedepsit pentru îndrăzneală, conform articolului 172”. (Gabriel Klimowicz – Cotidianul) “Spre surpriza tuturor a existat şi un vot împotrivă, cel al domnului Claudiu Iordache, care, sfidător şi mândru, a refuzat să participe afectiv la emoţionantele discuţii de ieri. Atitudinea deputatului independent a fost prompt sancţionată din sală, dar şi de la tribună, încercându-se să i se explice neclintitului timişorean de ce poziţia sa nu e corectă. Să ne mănânce câinii acestui pământ dacă nu vom sprijini cu tot ce putem actul istoric al independenţei Moldovei!” (Corina Creţu – Azi) “Într-o atmosferă de o gravitate ţeapănă, contrafăcută, şi cu un întristător instinct al improvizaţiei, a fost supusă la vot Declaraţia de recunoaştere şi de sprijin a independenţei Republicii Moldova în Adunarea Deputaţilor. Dezamăgitoare au fost, aşadar, atât tardiva condamnare a Pactului Ribbentrop-Molotov, cât şi lipsa de fermitate şi de substanţă politică a actualei declaraţii complezente. Este de bănuit că alocuţiunea d-lui deputat Claudiu Iordache, precum şi votul său contra, au deranjat din două motive: au stricat planurile unanimiste ale conclavului de pe Dealul Mitropoliei şi au scos din nou în evidenţă personalitatea atât de incomodă pentru FSN a fostului său prim-vicepreşedinte. Explicabilă, deci, în context, cenzura Televiziunii asupra motivaţiei invocate de Claudiu Iordache” (Sever Avram – Magazin Expres)

Trei ani mai târziu, în numărul din 27 aprilie 1994 al “României Libere”, Simona Popescu va scrie: “Puterea de la Chişinău nu uită să speculeze mereu greşeala pe care Parlamentul României a făcut-o când a recunoscut independenţa statului Moldova. La vremea aceea, singurul parlamentar care a atras atenţia că gestul respectiv înseamnă pierderea Basarabiei a fost privit cu adâncă uimire!”  

(Fragment din cartea Singur între români, publicată în anul 1997)  

• 

„Am fost şi voi fi întotdeauna un unionist. Şi îmi pare rău că România a fost prima care a recunoscut independenţa Republicii Moldova. De fapt, SUA aveau pe atunci un plan să-l salveze pe Gorbaciov şi URSS, cerând independenţa Ţărilor Baltice. Acestea însă aveau menirea să spună că sunt de acord să se rupă de la URSS, doar că mai au o rudă săracă – Basarabia. Din păcate, România, deşi ştia despre acest plan, s-a grăbit şi, după întâlnirea celor trei lideri de stat, ai Rusiei, ai Ucrainei şi ai Bielorusiei la Belovejskaia Puşcia, precum şi alte ţări, au recunoscut independenţa Republicii Moldova.”  

(Mircea Druc)

•

La prima vedere, pare forţată alăturarea acestui eveniment care a stârnit entuziasm popular la Chişinău. Lipsiţi de intuiţie politică, parlamentarii de la Bucureşti au crezut că dacă recunosc primii independenţa Republicii Moldova, ei pun umărul la desprinderea Basarabiei de Rusia. Un singur om – mai sensibil, deci mai fragil – a avertizat că recunoaşterea necondiţionată a independenţei Republicii Moldova, fără trimitere la actul Unirii din 1918, reprezintă o gravă eroare politică. Era Claudiu Iordache.  

Încep “podurile de flori” pe Prut. Românii de pe ambele maluri se îmbrățișează plângând. Are loc tentativa de lovitură de stat de la Kremlin, din august 1991. Eltin decreteaza dezmembrarea URSS. Se creeaza vidul de putere pe Prut și Parlamentul de la București recunoaște independența necondiționată a “Republicii Moldova”. Un singur parlamentar se opune acestei stupizenii colective: Claudiu Iordache. Basarabia va deveni tot mai independentă, dar față de București, iar nu față de Moscova. Acesta era scenariul.  

(Viorel Patrichi)

• 

20 de ani mai târziu, istoricul Dan Dungaciu declară, într-un interviu publicat în România Liberă din 25-26 august 2011:  

- În aceste condiţii, estimarea făcută de Traian Băsescu referitoare la posibila reunificare a Republicii Moldova şi România ar mai putea deveni realitate?  

D.D.: Cuvântul reunificare a fost în ultimii 20 de ani tabu şi adesea ne-am ruşinat să vorbim despre asta. În anii ’90 oamenii politici de pe ambele maluri ale Prutului ne-au explicat că unirea celor două state nu e posibilă, dar lucrurile nu stăteau chiar aşa. Margaret Thatcher spunea, într-un interviu, că a vorbit cu Gorbaciov şi că preşedintele de atunci al Uniunii Sovietice i-a spus că vrea să menţină URSS, dar că ea i-a spus că ţările baltice şi Republica Moldova nu au aparţinut niciodată spaţiului rusesc. În 29 august 1990, ideea lui Thatcher era că Republica Moldova şi statele baltice sunt altceva. Preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, era întrebat în anii ’90 de câte ori mergea la Moscova: “Când vă reunificaţi după modelul german?”  

-  Vreţi să spuneţi că acum 20 de ani comunitatea internaţională nu ar fi respins o unire a Republicii Moldova cu România? 

D.D.: Cel mai puternic semnal în acest sens a fost dat pe 28 iunie 1991, când Comisia de politică externă a Senatului american a propus spre adoptare o rezoluţie care a fost votată de plen şi care spunea că Senatul SUA recomandă administraţiei americane “să sprijine autodeterminarea poporului din Moldova şi Bucovina ocupate de sovietici şi să elaboreze o hotărâre în acest sens” şi “să sprijine eforturile viitoare ale guvernului Moldovei de a negocia paşnic dacă doreşte reunificarea Moldovei şi Nordului Bucovinei cu România, aşa cum s-a stabilit în Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor în vigoare ale dreptului internaţional şi principiilor Actului de la Helsinki”.  

- De ce n-a fost luată în seamă această recomandare a Senatului SUA în România? 

D.D.: Pentru că principalii decidenţi de atunci aveau o grilă de lectură sovietică, reunificarea era ceva periculos pentru ei.  

- Ce posibilităţi rămân acum? 

D.D.: În urmă cu 20 de ani ar fi fost posibilă o unire bazată pe entuziasm şi nostalgii istorice. Nu ne cunoşteam, dar eram entuziaşti. Între timp, ne-am cunoscut şi nu ne-am plăcut foarte mult, de aceea cred că, dacă se va întâmpla în viitor, va fi o acţiune pur pragmatică, nu în numele istoriei, ci a paşaportului românesc. Cel mai mare pragmatism al cetăţenilor moldoveni va ajunge să fie unificarea cu România, fiindcă va fi singura soluţie, când lucrurile nu vor mai funcţiona în Republica Moldova, să primească o pensie europeană, un paşaport european, să-şi poată trimite copiii la şcoli europene.  

• 

„A fost o emisiune consistentă şi polemică. L-am rugat pe Iliescu să confirme, precum a şi făcut-o, întâlnirea noastră pe 20 august 1991 la Bucureşti, atunci când am avut misiunea de a conduce Guvernul Republicii Moldova în exil, în cazul eşuării proceselor democratice de la noi. Misiunea mi-a fost încredinţată de Consiliul Suprem de Securitate. Am discutat atunci şi despre anularea consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov, neavând mandat să discut şi problema Unirii. Preşedintele României mi-a demonstrat cu lux de amănunte situaţia geopolitică complicată în care se afla atunci România. Am tras concluziile de rigoare şi m-am întors acasă profund dezamăgit”, ne povesteşte Ion Hadârcă. Tocmai de aceea, ne spune el, a şi propus ca un semn de completare la ideea Independenţei, imediat după proclamarea ei, să fie proclamat şi Imnul „Deşteaptă-te, române!”. „El a fost parte integrantă a Declaraţiei de Independenţă, a trezirii conştiinţei noastre naţionale. Concluzia este că multe lucruri nu se cunosc, din păcate se duc în uitare, iar unii încearcă să-şi lustruiască rolul în istorie. Tocmai de aceea sunt necesare cât mai multe reveniri, discuţii şi reflectări obiective la ceea ce s-a întâmplat în 20 de ani de independenţă.” 

(Scriitorul și deputatul Ion Hadârcă)

•••  

http://claudiuiordache.wordpress.com/basarabia  

•••  

Cine ar putea rosti aceste cuvinte răscolitoare, aici, la București? Când vom cânta, din nou împreună, imnul libertății noastre: Deșteaptă-te române! așa cum italienii își plâng acum libertatea pierdută, în Italia lui Giuseppe Verdi?

Noi, cei care, astăzi, îngânăm umili imnurile unei sclavii acceptate, imnul mut al robilor liberi…

Silvio Berlusconi învins de Giuseppe Verdi – moment magic la Opera din Roma  

În 12 martie 2011  Italia sărbătorea 150 de ani de la formarea sa şi cu această ocazie la Opera din Roma a avut loc un concert de maximă încărcătură simbolică, dirijat de Riccardo Muti. Nabucco de Verdi este o operă atât muzicală, cât şi politică, evocând sclavia evreilor din Babilon. În Italia, aria Va pensiero este simbolul dorinţei de libertate a poporului, care în anii 1840 – epoca în care a fost compusă opera – asuprit fiind de Imperiul Habsburgic, avea să lupte până la crearea Italiei unite.

Înainte de reprezentaţie, Gianni Alemanno, primarul Romei, a urcat pe scenă rostind un discurs în care a denunţat reducerea de către guvern a bugetului alocat culturii (în condiţiile în care Alemanno este membru al partidului aflat la putere şi fost ministru al lui Berlusconi). Această intervenţie politică, într-un moment cultural cu mare încărcătură simbolică pentru Italia, avea să producă un efect neaşteptat, mai ales că Silvio Berlusconi în persoană asista la reprezentaţie.

Dirijorul Riccardo Muti a povestit cum a decurs seara: “De la bun început, publicul a ovaţionat îndelung. Apoi am început să cântăm. Totul se desfăşura foarte bine, dar când am ajuns la faimoasa arie Va Pensiero am simţit imediat că atmosfera în public devine încordată… În momentul când oamenii au realizat că aria Va Pensiero era pe cale să înceapă, tăcerea a căpătat o încărcătură de veritabilă fervoare. Puteai să simţi reacţia viscerală a publicului la auzul lamentaţiei sclavilor care cântau «Oh, patria mea, atât de frumoasă, şi pierdută !». Când Corul se apropia de sfârşit, în public deja se striga: «Bis!» Publicul se pornise să strige «Trăiască Italia!» şi «Trăiască Verdi!» Spectatorii care ocupau locurile de sus aruncau hârtii pe care erau scrise mesaje patriotice…”

Deşi o mai făcuse o dată la Scala din Milano, în 1986, Muti a ezitat să acorde bis pentru Va pensiero, considerând că o operă trebuie să curgă de la început până la sfârşit. Dar sentimentul patriotic al publicului se trezise deja. Cu un gest teatral, dirijorul s-a întors cu faţa spre public şi spre Berlusconi şi iată ce-a urmat.

După ce strigătele de “bis” pentru Va Pensiero s-au stins, cineva din public a strigat: ”Viaţă lungă Italiei!” Riccardo Muti a rostit: “Da, cu asta sunt de acord, Viaţă lungă Italiei! [aplauze] Nu mai am 30 de ani şi mi-am trăit viaţa, dar ca italian care a călătorit mult prin lume mi-e ruşine de ceea ce se întâmplă în ţara mea. Aşa că mă supun cererii voastre de bis pentru Va Pensiero. N-o fac numai din emoţia patriotică pe care o resimt, ci pentru că astă seară, în timp ce dirijam corul care cânta Oh, ţara mea, frumoasă şi pierdută, m-am gândit că dacă vom continua aşa, vom ucide cultura pe care s-a clădit istoria Italiei. Şi într-un astfel de caz, patria noastră ar fi cu adevărat frumoasă şi pierdută. [Aplauze furtunoase, inclusiv ale artiştilor de pe scenă] De când domneşte aici un climat italian, eu, Muti, am tăcut prea mulţi ani. Acum aş vrea… ar trebui să dăm un sens acestei arii. Întrucât ne aflăm în casa noastră, în teatrul capitalei, cu un cor care a cântat magnific, şi care e acompaniat magnific, dacă vreţi cu adevărat, vă propun să vă alăturaţi nouă pentru a cânta cu toţii împreună.”

Şi a invitat publicul să cânte cu Corul Sclavilor. “Am văzut cum grupuri de oameni se ridică în picioare. Toată Opera din Roma s-a ridicat. Şi Corul, de asemeni, s-a ridicat. A fost un moment magic la Operă.” 

Seara respectivă a fost nu numai o reprezentaţie cu Nabucco, ci deopotrivă o declaraţie a teatrului capitalei adresată politicienilor. Italia mai are o şansă atâta timp cât artişti cu conştiinţă, precum Riccardo Muti, vorbesc răspicat, iar italienii reacţionează. În România letargia e maximă, nimic nu-l mai mişcă pe românul ascuns în sinele său. Şi nici artiştii nu ridică glasul peste corul intelectualilor obedienţi. Tăcere complice şi vinovată.

(mesaj primit pe mail în 9 iulie 2011)  

dacă te-aș fi cunoscut!

Fecioară să fiu

m-aş îndrăgosti

de  lumina

chipului tău pe care l-aş privi

 fermecată

prin fereastra înflorită

din inima mea!

Băiat să fiu

  te-aş face frate de cruce

şi aş porni la luptă

 alături de

 Pelopida şi Epaminonda!

 Iar victoria să fie a grecilor,

 ofrandă

 a morţii noastre!

Bărbat să fiu

 mi l-aş fi ales erotas

pentru a-mi fi eritis,

ca să-mi îndrepte arcul vieţii

 pe calea cea bună!

Socrate de-aş fi

 te-aş chema în patul meu

ca să-ți simt trupul neted

ca pe un sâmbure

 ce se perpetuează

în tot mai ostenitul

 sânge al

 vieţii.

Femeie de-aş fi

 mi-aş simţi

pântecele

 fremătând,

căci fiul frumos şi-a făcut

dintotdeauna

 o mamă fericită!

Hermes de-aș fi

aș împărți cu mândrul

 Apollo

invidia de a vedea marmora

înflorind

într-un trup atât de frumos.

Praxiteles de-aş fi

 te-aș fi furat

lui Fidias pentru a mă scufunda

în perfecţiune.

Platon de-aş fi

te-aş alunga din cetate

pentru frumuseţea

ce ascunde

perfida poezie,

cea

care moleşeşte

puterea

 grecilor.

Alcibiade de-aş fi

 aş roşi

de invidie

pentru că

 doar peste chipul tău, o știu,

  vor fi depuse

trofeele triumfului grec.

Alexandru de-aş fi,

numai pe tine,

care m-ai putea vindeca

 de pierderea lui

 Hefaistion,

 te-aş îndrăgi

până la orbirea de sine,

 căci

 numai tu m-ai putea înfrunta

 în putere și armonie

şi doar

prin furia dragostei

te-aş ajunge

 din urmă.

Zeus de-aş fi

l-aş invidia pe cel

pe care

 Elena şi l-ar alege

 ibovnic,

stârnind nesăbuita

răzbunătoare gelozie a

 Afroditelor!

Grecia de-aş fi

 i-aş surâde fericită,

dăruindu-i numele lui Apollo,

 cel

care m-a făcut

 fiică, femeie

 şi mamă norocoasă.

Căci doar lui

 Moira i-a prezis,

Neştirbită,

frumuseţea şi fericirea.

Chiar şi moartea şi l-ar fi dorit,

 avară,

închis în pântecul firii

 dacă viaţa

 n-ar fi fost mai puternică,

învestindu-l, la naştere,

la rangul de

 nemurire.

Şi astfel, tu, Antinous,

prin tine

omul grec

 a învins…

Tu! fiule, iubitule, bărbate,

care printr-un  surâs

faci fecioarele

 Greciei

fericite.

Ai aflat cine eşti?

Căci ai semănat grâu şi ai cules iubire.

Sub privirea ta au înflorit nopţile şi zilele.

Oştenii tăi veghează la Gloria ta.

Iar femeile se întrec să nască

 forma

argilei omeneşti

cum n-a mai fost vreodată

 alta

sub cer

 şi pe pământ.

Un sigiliu,

o ivire în marmură,

o sfidare pe care şi

 Olimpul

 o îndură,

o chemare care ţi-a rostit

 numele

şi timpul s-a oprit,

un arc destins

și

un car de luptă

și o harpă

îmblânzită de atingerea

 ta.

Doar

 Tiberius,

 Împăratul Romei,

 divinizându-l,

a aflat

cine este,

  îmbrățișând

în marmura

neștirbită

 natura uimitoare a

 Greciei…

Poezie!

 chiar şi tu

 taci, învinsă,

 înaintea lui!

Doar soarta

care a ştiut

ce va fi născut

în leagănul Greciei

ne va spune

 cândva

secretul

perfecțiunii…

Oh! Antinous! O!

 Grecie,

nu

 e patrie

sub soare

mai norocoasă! 

(Din volumul de poezie Egeea – Editura Irini 2008) 

Tot ce s-a făcut, totuși, bun sub Ceaușescu, dar de către popor, a fost diabolizat și distrus, bogățiile țării au fost prăduite pe mai nimic de hrăpăreți conaționali sau de dinafară, enorma simpatie și credibilitate a României în lume au lăsat locul perplexității, neîncrederii și chiar ostilității, ba chiar disprețului, pe care nu-l ascund față de faptul românesc nici foștii parteneri, nici noii parteneri ai țării, speranțele și planurile românului de rând s-au dus de râpă, ieșirea din dezastru nu se întrezărește. Nu-i deloc greu nimănui să producă asemenea constatări, care ar trebui să ardă, să trezească, să îndemne la acțiune conștientă. 

În fruntea statului e un „regim ucigaș”, mereu cam același, chiar dacă combinagiii îl recompun, chipurile, altfel, dar la fel, dacă nu chiar tot mai dăunător pentru patrie și oamenii ei. Oameni care, spre uimirea autorului și a noastră a tuturor, devin „victima complice” a dezastrului național (pagina 116 și următoarele). Sau, la pagina 121: „România este o țară, ca și înainte de 1989, fără propriul sens, fără propria sa mistică, fără propria ei vocație, o natură trăită în devălmășia ce ascunde, deopotrivă, forța instinctelor și tăcerea spiritului, un prezent fără perspectiva de a dăinui, o credință de sine care a apus până și dorința de viitor”. 

E greu de ales citate dintr-o carte care, deși de articole, e mai densă și mai coerentă decât un studiu științific. Claudiu Iordache pune fierul irosit al verbului pe toate cangrenele realității post- decembriste românești și o face fără menajamente, pe șleau. De aceea cartea lui e greu de suportat, de îndurat la citit, e o carte, am zice, imposibilă. Și oricum, indezirabilă pentru droaia de vinovați de cele întâmplate și care se întâmplă în continuare cu țara aceasta, într-un dezastru perfect concertat (cum or fi ajuns, Doamne, să se găsească, să se încârduiască, să se aranjeze între ei și să „implementeze” un asemenea proiect de distrugere al unei țări, toți acești „hoitari”, cum le-ar zice Fănuș Neagu?) O carte imposibilă, dar cât de necesară! 

Căci, spunea profesorul Dumitru Mazilu cu ocazia întâlnirii cu intelectualul maghiar Gaspar Miklos Tamas, dacă Revoluția Română și toate revoluțiile din Est n-au avut parte de un proiect al revoltaților, profitorii interni și externi au avut un plan sistemic, perfect armonizat, care funcționează fără greș și cu rezultate pe care le simțim direct, clipă de clipă, pe pielea noastră, fiecare dintre noi.  

G. M. Tamas, fost dizident și în România și în Ungaria, și înainte și după revoluții, e și el un incomod pentru puternicii zilei și „boierii minții” aserviți lor. Și el deranjează, nici despre ce scrie și ce spune el nu se face vorbire. Nu sunt „corecți politic” nici el, nici Claudiu Iordache. Adevărurile lor, care ar trebui să fie și ale noastre, sunt ascunse lumii pe cât cu putință, nu ajung până unde și cât ar trebui. Cei doi lucizi, și toți cei asemenea lor, n-au ce căuta în agora. Intelectualul maghiar a fost pensionat precipitat, celui român i se pregătesc tot felul de ticăloșii pentru a-l îndepărta de la conducerea Institutului Revoluției ori pentru a înăbuși Institutul.  

Cartea „Agonia postdecembristă” (Editura Irini, 2010), cărțile lui Claudiu Iordache nu mai pot fi însă distruse, ele pot fi însă citite și adevărul lor, adevărul nostru, însușit în toată complexitatea și tot dramatismul său, se cuvine să ne ducă, în sfârșit, la faptă.” 

Corneliu Vlad - Amos News, iunie 2011  

]]> http://claudiuiordache.wordpress.com/2011/06/08/voci-care-nu-trebuie-auzite-o-cronica-de-corneliu-vlad-la-cartea-agonia-postdecembrista/feed/ 0 claudiuiordache A http://claudiuiordache.wordpress.com/2011/04/27/o-analiza-de-referinta-cu-privire-la-revolutia-romana-din-1989-cronica-semnata-prof-univ-dr-dumitru-mazilu/ http://claudiuiordache.wordpress.com/2011/04/27/o-analiza-de-referinta-cu-privire-la-revolutia-romana-din-1989-cronica-semnata-prof-univ-dr-dumitru-mazilu/#comments Wed, 27 Apr 2011 14:39:11 +0000 claudiuiordache http://claudiuiordache.wordpress.com/?p=874 ]]> “Unul dintre cei mai cunoscuți şi respectaţi participanţi la procesul revoluţionar de la Timişoara, domnul Claudiu Iordache, a dat publicităţii o lucrare de excepţie: „Revoluţia românilor“, cu un subtitlu „Sfârşit de poveste“. De la început, autorul precizează că „Această cronică a revoltei oamenilor simpli e dedicată celor harnici, devotaţi, curajoşi şi cinstiţi, care nu înţeleg nici astăzi de ce a fost nevoie de o revoluţie şi de pierderea vieţilor a sute de români nevinovaţi doar pentru ca ţara lor să cadă din nou pradă celor ce au tras în ei în Decembrie 1989“ (p.5)  

1. “Redobândirea libertății nu se face de la sine”  

Ideea libertăţii este abordată pe larg în lucrarea pe care o supunem atenţiei Dvs.  Redobândirea libertăţii  – precizează autorul – implică etape premergătoare, care o pregătesc: comprimarea prudenţei colective în acte de explozie; ieşirea mulţimilor în stradă pentru a-şi asuma consecinţele ultimative; refuzul ultim al privării de demnitate, apoi imprevizibilul suveran care-şi împarte favorurile, la întâmplare.  

Claudiu Iordache aminteşte că „revoluţiile aduc războiul înlăuntrul popoarelor“, notând că atunci când un popor este împiedicat să supravieţuiască „tendinţa lui este să urmeze solidar calea eliberării“, o cale presărată cu riscuri, unele din ele majore, care definesc redobândirea libertăţii drept un act eroic, săvârşit de cei conştienţi de urmări, pe care sunt gata să şi le asume.  

Cartea pe care autorul a elaborat-o nu a fost scrisă „ pentru istorici, ci pentru istorie“, evocând mărturii, dovezi, surse, documente „nu pentru a întârzia în preajma lor“. Autorul precizează că analiza pe care o efectuează „caută în faptul de istorie cuprins între 16 şi 22 decembrie nu excursuri biografice, ci registrul desfăşurărilor de energii conflictuale, precum şi cel al acţiunilor oamenilor care au suferit şi păcătuit în urma săvârşirii lor“.   

În acest context este integrată bătălia – pentru că despre o asemenea bătălie a fost vorba – pentru redobândirea libertăţii. Iar acest proces implică căutarea adevărului şi judecarea tuturor fenomenelor cu dreptate. Oamenii simpli care s-au revoltat în acel „Decembrie de foc“ din istoria românilor au dreptul să ştie: a) Ce s-a întâmplat atunci? b) Cine a tras? c) Cine s-a făcut vinovat? d) Cine a plătit? e) Ce s-a schimbat în urma sângelui vărsat? f) Ce fel de societate a luat locul celei prăbuşite în sânge?  

2. “Apărarea  libertăţii în faţa forţelor care o ameninţă ar trebui să fie o constantă a voinţei de a supravieţui“ 

Cercetarea ştiinţifică efectuată de Claudiu Iordache pune în evidenţă motivaţiile comportamentului cuplului dictatorial în decembrie 1989. Opţiunile dictatorului spre represiune au avut explicaţii în esenţa puterii, mai ales atunci când această putere este nelimitată. „Puterea produce orbiri nevindecabile – constată autorul – iar despoţii sunt cei mai orbi dintre oameni. Pentru asta nu pot funcţiona tiraniile. Fie ele luminate. Înaintea lor istoria îngheaţă“. 

Desfăşurarea Revoluţiei din 1989 a pus în lumină că mulţimile revoltate au acţionat spontan, contradictoriu, stihinic, dar mai ales curajos, demonstrând că aspiră la schimbări cu adevărat naţionale. Toate acestea confirmă „libertatea neîngrădită a Revoluţiei“. 

Dar, se atrage atenţia în cercetarea ştiinţifică efectuată, această libertate „a fost constrânsă la libertatea restrânsă a noului stat postdecembrist“. În anii care au urmat Revoluţiei, lupta pentru supravieţuire a multor români a determinat trecerea treptată în uitare a acelor confruntări dramatice, prin care poporul acestei ţări şi-a recucerit libertatea şi demnitatea. 

Constatarea că „o ţară ce menţine abuziv dreptul prezentului său precar asupra viitorului devine un martor inert al propriei sale stagnări” este dureroasă, dar adevărată. Se observă că popoarele au dreptul care “le oferă puterea de a uita“, dar în mod corect se defineşte această putere, într-un anumit sens, „o putere abuzivă. O putere totdeauna dezonorantă “, pentru că, aşa cum nota marele Nicolae Iorga, „cunoaşterea trecutului ne ajută să înţelegem prezentul şi să descifrăm viitorul“.  

 3. O revoluție creștină și  “o revoluţie căreia i-a urmat jefuirea fără precedent a avuţiei naționale” 

Analiza pe care v-o supunem atenţiei dezvăluie că în 1989 au avut loc, de fapt, două revoluţii: „o revoluţie creştină şi o revoluţie a celor care s-au concentrat cu toate forţele pe jefuirea avuţiei naţionale“, o revoluţie a lui Există Dumnezeu!, implorat continuu la Timişoara să se alăture destinului celor ce se revoltaseră, şi o revoluţie barbară, a raptului, a furturilor, a crimelor şi a justiţiei sumare“. Deturnarea tirurilor cu ajutoare, a transporturilor de medicamente oferite spitalelor, furturile din clădirile oficiale, din reşedinţele nomenclaturii, din avutul public, eliberarea de legitimaţii false privind participarea la luptele Revoluţiei au antrenat mai multe categorii sociale, dar au implicat – în acelaşi timp – unele cercuri din străinătate pregătite să acapareze activele cele mai rentabile din economia României. Curând, chiar foarte curând, ţara a fost sărăcită, milioane de români care au înfăptuit Revoluţia ajungând în situaţia disperată de a supravieţui din veniturile mult prea modeste pe care cu greu le mai pot obţine. 

Citându-l pe prof. dr. Ilie Bădescu, autorul cărţii pe care v-o supunem atenţiei notează că în Revoluţie s-au regăsit două linii distincte şi opuse: a) o linie jertfelnică în numele lui Dumnezeu, pentru eliberarea şi dreptul Bisericii, pentru revenirea sfinţilor în mediul vieţii, şi b) o a doua linie, în care triumfa impulsul întunecat al furiei barbare spre crimă, în numele dreptului la distrugere şi la jaf, într-o dogoritoare deflagraţie de orgoliu revoluţionar, spre dobândirea libertăţii, ca să fie folosită pentru îmbogăţirea fără muncă şi fără merite. 

“În prima linie a triumfat Dumnezeu, au triumfat sfinţii cei alungaţi din şcoli, a triumfat manualul de religie, a triumfat dreptul întreprinzătorului cinstit de a-şi iniţia o afacere, dar şi dreptul muncitorilor săi. În cealaltă linie a triumfat capitalismul de suprastructură, al celor care se îmbogățesc fără muncă, fără vreun merit ori de vreun titlu de capital, plutind ca grăsimea peste poporul umilit, furat de roadele muncii sale. Din averea spoliată în numele reformei, al capitalismului, al privatizărilor, s-au nutrit fără de merite miliardarii, iviţi în noaptea combinaţiilor cinice, nihiliste, funeste, pe baza legilor pe care şi le-au întocmit în numele reformei.” (Ilie Bădescu, Ideologia revoluţiei din decembrie). 

4. ” Istoria este a celor care o fac,  nu a celor care o scriu!” 

Analizând „Revoluţia românilor“, Claudiu Iordache atrage atenţia că „Istoria este a celor care o fac, nu a celor care o scriu!“, ceea ce îi permite să sublinieze că a scrie istoria cu gândul la respectarea faptului de istorie şi a multiplelor adevăruri, subiective sau parţiale, care îl susţin sau îl denaturează, este o obligaţie de onoare. 

În mod corect se precizează că „Revoluţia Românilor merită redată celor care au făcut-o cu putinţă“. Nu teama de istorie scrie istoria, ci curajul suveran de a scrie aşa cum a fost, cu încrederea că va sosi o vreme când munca istoricului va fi egală istoriei pe care el, evocând-o, o reînvie. 

În nici un caz nu trebuie ignorat istoricul, nici ştiinţa sa, ca expertiză ori instanţă de înţelegere – şi uneori de calmă judecată a timpurilor – ne povăţuieşte autorul „Revoluţiei Românilor“.  

5. “Nimic nu este mai periculos  pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulității recompensate”  

În cercetarea ştiinţifică pe care o face, autorul demonstrează actualitatea analizei – de o rară precizie – făcută de acel geniu al românilor care a fost Mihai Eminescu, punându-şi întrebarea firească dacă nu există un blestem care face ca istoria României „să nu se schimbe împotriva cursului timpului“, deoarece remarcile lui Mihai Eminescu din 1880 sunt de o actualitate indiscutabilă pentru timpul prezent. 

Eminescu dezvăluia decadenţa, nemunca, demagogia, cinismul, voinţa guvernanţilor de a-i supune la suferinţe pe guvernanţi, prezentând personaje care parcă au reînviat în zilele noastre. „Peste tot aceeaşi idee – nota Mihai Eminescu – să dau străinilor ce-mi cer, cât pentru români, puţin îmi pasă! Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale, care, păstrând numai coaja legilor, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor… Organizarea lor nu depinde decât de disciplina oarbă… sub comuni şefi de bandă… Aluatul din care se frământă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter… Aluatul e populaţia flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România… Şi asta în timp ce patru din cinci părţi ale poporului nostru nu iau parte la viaţa politică… Iar miile de funcţii sunt puse în mişcare pentru a le stoarce voturile…“ Este o analiză care descrie – cu acurateţea geniului eminescian – ce se întâmplă în România anului 2010-2011. 

Evocându-l pe Eminescu – atât de actual la 21 de ani de la acel Decembrie de foc din istoria ţării – autorul „Revoluţiei Românilor “ pune câteva întrebări, la care istoria ar trebui să dea răspunsuri: „Cine suntem? Ce suntem? Ce vrem? Pentru ce trăim? Încotro ni se îndreaptă paşii destinului?“  

Prof. Univ. Dr. DUMITRU MAZILU  

Prim-vicepreşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, constituit în Decembrie 1989

8 aprilie 1911 – 20 iunie 1995

Convingerea lui Emil Cioran din ultimii săi ani de viață a fost că nu se mai poate întoarce într-o țară înfrântă în încercarea de a părăsi închisoarea ascunsă de veacuri în meandrele sufletului românesc. El n-a mai vrut să vadă încă o Românie la capătul puterilor. I-a fost de ajuns una – cea pe care a  abandonat-o, disperat, în veacul său. Dar oare Cioran a fugit de România ori România a fugit de Cioran? E destul să-i vizitezi satul în care s-a născut, Rășinari. O biată casă încă locuită, o placă prăfuită cu litere șterse și un bust din material ieftin, în care un localnic a izbit cu ciocanul. Bietul Cioran! Și biata Românie. Și noi, românii întâmplători care nu mai pregetăm să izbim cu ciocanul ingratitudinii statuia libertății noastre stropită cu sângele martirilor României!

Vizita lui Emil Cioran în muzeul eternităţii s-a încheiat în ziua de 20 iunie a anului 1995, la căminul-spital Broca din Paris. Deceniul care a urmat s-a dovedit de ajuns pentru ca file preţioase ale manuscriselor lui Emil Cioran, adunate în Caiete, să fie lepădate în pubela salubrităţii pariziene! Manuscrisele au fost salvate întâmplător de o cameristă, pentru a fi scoase ulterior la licitaţie, începând cu suma de 120.000 de euro… Desigur, câteva grame grele de hârtie, scrisă cu umbra castelană a lui Cioran. Tot restul este scrumul trecutului şi zaţul amintirilor neputincioase. De remarcat, cu ocazia acestui episod, că partea română n-a avut nici un rol. Ca de obicei, ea a rămas în afara jocului disputării patrimoniului românesc, fie el Basarabia, Bucovina, Tezaurul, dreptul de proprietate asupra compoziţiilor lui Enescu, pietrele divine ale lui Brâncuşi ori manuscrisele lui Emil Cioran!

Homo Posteritas îi dedică speranţa de a nu-i fi izgonite cuvintele din vieţile noastre.

“Moartea târzie a lui Cioran a adus multă liniște! Existența ultragiată s-a restaurat în datele sale. Absurdul a ațipit iar. Zădărnicia denunțată a redevenit transparentă. Cioran îi făcuse vizibile toate nervurile, toate fantomele… Manualele sale de existență continuau să ascundă chei ce puteau descuia secrete atent supravegheate. Doar limpezii săi ochi inteligenți au apus. Este iarăși noapte pe pământ. Iarăși făclii stinse. Iarăși de neclintit, lumea…

Cioran nu ne-a simplificat viața. A plumbuit-o în retorica sa. La moartea acestuia, umanitatea s-a simțit ușurată. Dispăruse un acuzator important. Va veni, însă, o zi când porțile vor fi forțate, și atunci se va dovedi că n-am vrut să aflăm cu adevărat ce suntem! L-am inventat, în schimb, pe Dumnezeu care să ne ascundă misterele. Și pe Diavol pentru a putea parcurge, înspinați, drumul până la El.

A murit Cioran. Au trecut 12 ani de atunci. Acum, când închei cartea care îi este dedicată, îi spun: “Adio!” Dar cât de mult vor mai conta în ultima clipă a tainei omenești, cuvintele… “

“Refuzul lui Cioran de a reveni în țară s-a bazat, probabil, pe refuzul unei ultime decepții. România a urcat atât de sus în Decembrie 1989, doar ca să aibă de unde să cadă atât de jos! Chipul în icoană al unei țări de negăsit…

Liber-cugetătorul, filozoful, nihilistul, scepticul, cinicul, Cioran este totdeauna aprofundat greșit. El trebuie citit ca poet.

O dimineață a anului 1992. În grădina mortuară din Montparnasse, Cioran în căutarea locului său de veci! Febrilitate fără melancolie. Îl caută asiduu, deși deja îl găsise. Uneori un pretext scoate sufletul mult în afara trupului! În cimitirul parizian, sufletul lui Cioran își pretinde ultima certitudine, înainte de a-și trimite îndoielile ca să le tulbure și mai mult pe ale noastre. La zece ani de atunci, citându-l pe Cioran care parcă șoptește pentru sine: “Doamne! Dacă m-aș putea odihni!”…

Cioran – un demon al curiozității! Puțini ca el au respins confortul de a fi. Un om care atunci când inspira aerul simțea conflictul elementelor ce-l compuneau, a experimentat pe sensibilitatea noastră toată această acuitate monstruoasă. El, căruia i s-a reproșat, nu o dată, că nu a lăsat natura să înflorească! A gândit mai mult decât a trăit.

Moartea ultimului Papă a convocat compasiunea unei omeniri reculese în jurul sicriului său. Dar odată ceremoniile încheiate, lumea a continuat să se învârtă în felul ei: lăcomie, ură, agresivitate, cruzime… Fără diavol, ar spune Cioran, am muri de plictiseală. Cu el alături alegem, fie și prin negarea lui cea mai violentă, calea lui Dumnezeu.

“Ei, cretinii din toată lumea!” Cretinii lui Cioran, disperarea de a se simți permanent înconjurat de grădini ce n-au mai apucat să înflorească; teama că pentru a putea fraterniza cu ei trebuie să-i consimți în decorul existenței ca pe niște promisiuni nicicând onorate; în sfârșit, mereu însuflețitele sculpturi anonime trimise să trăiască în alte dimensiuni biografia decăzută a zeilor din care s-au ivit, ori proiectul eșuat al omului unui Creator care nu a ratat niciodată?… “Cretinii” lui Cioran, gering, omul de nimic plurimorf, un obraz pentru totdeauna pătat de eșecul neclintit al creației…

Ideea fixă a lui Cioran, dacă a avut vreuna, până în ultima sa clipă, a fost România! Chiar dacă a urât-o pentru că a iubit-o atât! Numai dragostea se întoarce atât de brutal împotriva motivului care a dezamăgit-o. Temându-se să revină în România, Cioran s-a temut să se întâlnească pe sine… S-a temut pentru destinul unei țări fără destin. S-a temut de o istorie ce obișnuiește să-și devore cadavrele. S-a temut de o devălmășie căreia i-a spus, dorind să se amăgească, popor. S-ar teme și astăzi dacă ar ști în ce fundătură se află România. Și tot n-ar veni.”

Claudiu Iordache – Homo Posteritas, 2007

Un fapt editorial discret, mai de nimeni observat ori consemnat, această lansare a unei cărţi răsunătoare. De fapt, al cărei răsunet ar fi trebuit, ar trebui, auzit. Dar în realitatea românească a momentului, după 21 de ani de libertate perfect monitorizată şi eficient gestionată de cine se ocupă de asa ceva, e cam necuviincios ca astfel de cărţi (care nici nu prea există, de altfel) să fie cunoscute şi citite de mulţi. Sunt cărți care stânjenesc, „nu se face”, „nu dau bine”, „indispun”, „cauzează”. Drept care, o carte despre Revoluţie şi despre ce s-a ales din ea (carte, zic, nu maculatura de măscări care se produc cu duiumul pe subiect) are parte de un tratament mai drastic decât cel aplicat cărţii pornografice. Iar rânduitorii zilei ştiu şi au cum să stăvilească, să neutralizeze, să condamne la necunoaştere sau uitare, atât de discret, firesc şi fără efort, mesajul curat şi adevărat al Revoluţiei din 1989!

Claudiu Iordache este primul scriitor român care a vorbit public, răspicat şi liber într-o ţară încătuşată zeci de ani în spaimă şi tăcere. Această carte a lui aparţine marii literaturi. Are pagini superbe de eseu despre români şi destinul lor, pe un fir ce vine de la Neagoe Basarab şi Cantemir, prin Alecu Russo, Eminescu şi Haşdeu, către Nae Ionescu, Cioran şi Țuțea.

Dar mai presus de literatură, această carte este un gest național şi civic al unei conştiinţe care trăieşte şi astăzi însufleţit, tensionat şi dureros, cu aceeaşi acuitate, clipele revoluţionare de acum 21 de ani. Revoluţia nu este, pentru el, memorie, evocare, istorie, este încă realitate acută, cu energii care „lucrează”, ori, mai degrabă, s-ar cuveni.

Revoluţie, Libertate, Istorie – acestea îmi par constantele mesajului autorului. Şi el le înalţă adevărate poeme-imn, sunt bucăţi de pură, memorabilă literatură. Dar cartea este şi proză poetică, şi pamflet incendiar, şi subtilă analiză politică şi geopolitică, şi jurnal personal sincer şi emoţionant, şi riguroasă istoriografie imediată. Toate acestea se întâlnesc, de pildă, în textul ce defineşte Revoluţia de la Timişoara (pag. 127-128), care adevereşte că „în decembrie 1989, Iisus s-a născut la Timişoara”. Minunea nu a durat. „A fost o revoluţie glorioasă care s-a sfârşit cu o restauraţie ruşinoasă”. Într-o lume „în care o manipulare globală va lua locul Gulagului. Iar noi, românii, deja nu mai avem România. În numai şapte zile România a recuperat 45 de ani de stagnare. După 20 de ani ea a pierdut aproape totul. Dacă nu şi mai mult decât a avut. La 20 de ani de la Revoluţie, România nu mai are nimic de pierdut, pentru că nu mai are nimic. Această poveste tragică a istoriei româneşti, Revoluţia, a dat românilor mai multă libertate decât puteau să ducă!”

Aşa este scrisă toata cartea.  O carte conectată la cele mai înalte tensiuni, cu cuvinte de foc, dar o scriere aşezată sub porunca nobilei tiranii a lucidităţii şi adevărului. În ultimele rânduri ale cărţii, Claudiu Iordache lasă să se înţeleagă că nu va mai scrie despre Revoluţie. Nu-l credem. De data aceasta, nu-l putem crede.”

Corneliu Vlad – Amos News, 8 februarie 2011

Imagini de la lansarea cărții REVOLUȚIA ROMÂNILOR -

21 decembrie 2010, Librăria Mihail Sadoveanu, București